De asemenea, unii dintre preoţii însoţitori, fie ei ortodocşi, catolici ori protestanţi, sunt, în general, precauţi şi vigilenţi, cunosc locurile şi magazinele prietenoase care fac ceva reduceri la cruci şi lumânări. Au opinii sigure şi de neclintit în ceea ce îi priveşte pe evreii care l-au vândut pe Isus, împărtăşite grupului cu voce tare, fără reţineri prea mari, pentru că puţină lume din jur pricepe limbi străine europene. Iar în ce-i priveşte pe arabi, să fie la ei acolo! Acolo unde... nu se ştie exact unde. Pentru că nu se ştie, se ignoră deliberat sau se omite pur şi simplu, de exemplu, că Oraşul Vechi face parte din Ierusalimul de Est, ocupat şi anexat ulterior de Israel, şi cu atât mai puţin că Betleem şi Ierihon sunt astăzi oraşe palestiniene din zona A, în conformitate cu acordurile de la Oslo semnate de israelieni şi palestinieni, fiind administrate în integralitate de Autoritatea Palestiniană.
De aceea, e de înţeles cumva de ce, atunci când o mamaie de la ţară, cu batic şi voal, i-a zis, sub ochii mei, în româna pe care ea credea că n-o înţelege palestinianul din Betleem, că ce frumos ie la voi în Izdrael şi cât vrei pe şalul ăsta şi pe icoana cu Fecioara Maria cu pruncul în braţe, arabul a făcut ochi mari, s-a încruntat şi nu i-a mai dat nimic cu reducere de preţ.
Având în vedere situaţia complicată din teren, zidul de separare care înconjoară Ierusalimul şi îl desparte de teritoriile palestiniene, punctele de control unde, în funcţie de ordinele date soldaţilor israelieni, uneori autocarele trec fără probleme şi alteori pot staţiona şi ore în şir fără explicaţii, confuzia e din ce în ce mai mare, iar turistul îşi face semnul crucii c-a scăpat şi c-a apucat să vadă pentru ce-a venit.
Iar la Betleem, probabil cel mai frumos oraş din Palestina, se vine din întreaga lume doar pentru a intra în Biserica Nativităţii, cea mai veche bazilică din Ţara Sfântă, construită de împăratul Constantin, după pelerinajul mamei sale, Elena, venită în Ţara Sfântă la venerabila vârstă de 80 de ani, căreia i se datorează descoperirea Sfintei Cruci.
Aici, ajung din toată lumea credincioşii, grăbiţi să intre în Grota Naşterii Domnului şi să se roage în faţa stelei de argint încorporate în marmură, care indică locul sfânt.
În ultimii ani, s-au făcut investiţii uriaşe în restaurarea lăcaşului de cult, a mozaicurilor splendide murale şi a celor aflate la 80 de centimetri sub solul catedralei, datând din secolul IV, precum şi a picturilor de pe cele 50 de coloane ale edificiului. Pentru şarpanta, construită iniţial în secolul VI, din lemn de cedru din Liban, a fost adus lemnul Larix Decidua, provenind dintr-un conifer din Europa.
În anii fără pandemii ori războaie, milioane de turişti sărbătoresc Crăciunul la Betleem, iar oraşul, unde trăieşte şi cea mai însemnată comunitate de arabi creştini din Palestina, se pregăteşte pentru a-i primi aşa cum se cuvine. Sunt sute de magazine deschise zi şi noapte, oferind podoabe şi luminiţe, beteală, globuri şi o panoplie de sănii de unde îţi zâmbeşte moş Crăciun. Printre atâţia reni, ai zice că te afli prin Finlanda, la Rovaniemi, de unde pleacă moşul cu daruri spre copiii din toată lumea. Numai că prin locurile sfinte se întâmplă să ningă din an în Paşte şi mai niciodată de Crăciun. Dar chiar şi în absenţa zăpezii, atmosfera oraşului în decembrie este una extraordinară.
Nicicând nu este mai frumos Betleemul decât atunci când se iluminează festiv şi feeric bradul din Piaţa Ieslei. E un spectacol cu zeci de mii de participanţi, mediatizat în toată lumea şi care aduce, fie şi doar pentru o seară magică de Crăciun, puţină bucurie într-un oraş trist care aşteaptă pacea dincolo de ziduri.
În anul Centenarului, România a contribuit şi ea la sărbătoarea creştinătăţii de la Betleem şi pe scena festivă din faţa bradului au răsunat în aplauzele mulţimii vechile colinde româneşti interpretate de un prestigios cor din Suceava.
Nu întâmplător lucrările lui Banksy, dintre care un porumbel al păcii cu vestă antiglonţ şi o explozie în formă de stea deasupra ieslei lui Iisus sunt cele iconice, pot fi văzute la Betleem, oraş în care arta graffitti militantă a artistului britanic şi-a găsit zidul ideal. Un zid oribil transformat în galerie de artă protestatară pe lângă care nici un vizitator nu poate trece indiferent.
Betleem este un oraş întins şi colinar, cu acces circular şi cu trafic infernal. Ca pretutindeni în Palestina, ai aceeaşi senzaţie de sufocare, de îngrădire a populaţiei şi a vieţii acesteia într-un perimetru limitat în care bucuriile şi durerile se trăiesc în colectivitate. Oriunde te-ai duce, eşti înconjurat de mase compacte de oameni care vin şi pleacă şi care se învârt în aceleaşi locuri ştiute şi cu ochii închişi.
La pas nu e chiar uşor să mergi prin Betleem pentru că urci şi cobori tot timpul, iar obiectivele turistice sunt răspândite în mai multe părţi, nu numai în centrul oraşului, unde se îngrămădesc autocarele cu turişti.
Oraşul în sine oferă multe locuri de vizitat de la străvechea stradă a Stelei, Grota Laptelui, numeroasele biserici, Centrul Păcii, moscheea lui Omar până la un spaţiu dedicat papamobilului folosit de Sanctitatea Sa, Papa Francisc, în pelerinajul său pentru pace la Betleem din anul 2014, donat ulterior custodiei franciscane a Ţării Sfinte de către preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas.
Şi dacă turiştii mai au răgaz de petrecut în Betleem, împrejurimile oraşului îi aşteaptă cu alte lăcaşuri legendare precum Câmpul păstorilor din Beit Sahour, Biserica Sfântului Nicolae din Beit Jala, cu o puzderie de restaurante şi cafenele şi cu cramele Cremisan, înfiinţate pe lângă mănăstirea ordinului religios al salezienilor lui Don Bosco în secolul al XIX-lea, şi care se mândresc nu numai cu vinuri de colecţie, premiate internaţional, ci şi cu un coniac de top, vechi de 35 de ani.
Oraş turistic prin excelenţă, deschis către lume şi dornic să strălucească, cu ambiţii mari de capitală a culturii arabe, de purtător de mesaj de pace şi model de convieţuire religioasă, Betleem a fost în lunile pandemiei un oraş pustiu, văduvit de călători străini şi pelerini, de efervescenţa religioasă adusă de ei şi de forfota străzilor, a prăvăliilor şi a vânzătorilor de bunătăţi orientale care te trăgeau de mânecă la fiecare pas. Nimic mai dezolant decât magazinele cu obloanele trase, cu tonele de suveniruri peste care s-a aşternut un strat de praf, şi aleile întunecate, altă dată zumzăind de lume pestriţă şi entuziastă, părăsite. Cu luminile de Crăciun stinse şi cu lăcaşurile sacre goale.
Abandonat doar rezidenţilor săi palestinieni şi problemelor lor nesfârşite, Betleem mi-a părut, în ultimii doi ani, un oraş şi mai trist. Mai trist şi decât în zilele obişnuite, când, încercuiţi în închisoarea lor de ziduri şi colonii, palestinienii lasă impresia unei populaţii lipsite de orice speranţă.
Cu toate acestea, eu voi duce în suflet mereu experienţa unică, şi cu siguranţă irepetabilă, de a mă fi aflat în nefericitul an Coronavirus complet singură în grota din Biserica Nativităţii. Fără alţi turişti ori pelerini şi, mai cu seamă, fără cei care consideră că e normal să-şi facă selfie din Sfântul Mormânt ori în faţa altarelor.
Singură doar cu gândurile, cu îngerii şi cu magii, privind la Steaua, "Steaua sus răsare / Ca o taină mare..."
