Dacă nu ar fi zidul care separă cele două state şi popoare, oraşul ar fi doar un cartier al Ierusalimului de Est, aşa cum sunt şi alte localităţi palestiniene satelit în jurul unei capitale râvnite, aprig disputate şi inaccesibile.
Ramallah este un oraş în general ocolit de pelerinii creştini care, în timpuri normale, constituie baza turiştilor veniţi cu sutele de mii să viziteze locurile sfinte şi care, încolonaţi în şiruri de autocare, se deplasează în Palestina doar la Bethlehem şi Ierihon. Pentru Ramallah nu e niciodată timp, în goana bifării obiectivelor obligatorii precum Biserica Naşterii Domnului ori Muntele Ispitirii, a căror vizitare presupune accesul dinspre Israel în puncte de trecere diferite şi cozi de aşteptare deloc neglijabile.
- Şi apoi, ce să vezi, acolo?
- Mizerie, sărăcie, gunoaie... La ce să mergi?!
- Şi să ne mai şi trăznească vreo bombă, ferească-ne Cel de Sus! Nu-i aşa, părinte?
Credincioasele, pe care le-am auzit vorbind într-un magazin de suveniruri din Ierihon, tocmai cumpăraseră o sacoşă de cruciuliţe din lemn de măslin, lumânări şi flacoane cu mir de nard, şi se consultau asupra traseului cu preotul conducător de grup, în drumul lor spre autocarul care aştepta răbdător sub soarele nimicitor de la poalele peşterii unde Mântuitorul s-a retras şi a postit timp de 40 de zile.
Aproape nimeni nu îşi mai aduce aminte astăzi că, graţie frumuseţii sale geografice, a amplasării în vârf de munte, Ramallah a fost cândva numită "Mireasa Palestinei".
Mai mult ca sigur că preotul nu călcase în viaţa lui în Ramallah, aşa că nu le-a contrazis pe interlocutoare şi a lăsat să meargă legenda mai departe despre un oraş pauper, murdar şi primejdios.
Având un astfel de renume, nu-i greu de imaginat uluiala care îi cuprinde pe mulţi vizitatori atunci când poposesc, fie şi pentru câteva ore, în Ramallah şi descoperă, în loc de dărâmături şi populaţie în zdrenţe, un oraş prosper, foarte modern, cu clădiri înalte placate cu piatră şi cu sticlă, multe construite şi finisate recent, cu câteva hoteluri de cinci stele, cu o mulţime de restaurante arhipline, unul mai îmbietor ca altul, şi numeroase magazine elegante şi ticsite de mărfuri.
Aceeaşi mirare la limita neîncrederii am întâlnit-o şi la unii cetăţeni israelieni, care pe timpuri, înainte de cea de-a doua Intifadă, mergeau frecvent în oraşele palestiniene la cumpărături şi la restaurante, şi cărora le e dificil să înţeleagă cum, în condiţiile de claustrare existente, palestinienii din Ramallah trăiesc bine şi au construit în mai puţin de douăzeci de ani un oraş nou şi prosper.
Asta nu înseamnă că prin locurile acestea curg doar râuri de lapte şi miere şi că nu există oameni săraci, însă conceptele de mizerie şi sărăcie au, ca peste tot, şi în Ramallah, culoare şi semnificaţii locale.
Dacă iei la pas Ramallah, ceea ce nu e prea recomandat şi asta nu din cauza pericolelor "teroriste", aşa cum încă se crede în diverse cercuri influenţate la rândul lor de o propagandă negativă constantă, ci din pricina reliefului geografic colinar pentru care îţi trebuie antrenament de alpinist, întâlneşti în urcuşul şi coborâşul abrupt al străzilor straturi diverse de bunăstare şi precaritate, dar în nici un caz acea sărăcie lucie care se regăseşte în unele localităţi, sate ori cătune din ţări europene cu pretenţii de nivel de trai ridicat.
Şi, pentru că şi în Ramallah găseşti pe străzi pisici vigilente, chiar dacă nu atât de multe ca vecinele lor răsfăţate din Ierusalim, în oraş nu se plimbă şobolanii în văzul lumii, ca-n sectorul 1 din Bucureşti, de exemplu. Ce-i drept, gunoaiele se îngrămădesc în recipientele prea puţine pentru cât se aruncă şi pentru numărul redus de utilaje. Le întâlneşti mai supărător vizual la intrările în oraş, unde nici nu se ştie în responsabilitatea cui mai cade să le ridice, şi din abundenţă în jurul pieţei centrale.
Acolo unde, la orice oră din zi şi noapte, ai zice că toată populaţia din Palestina se strânge, se plimbă, se întâlneşte, se salută de pe un trotuar pe altul, dintr-o maşină în alta, vinde, cumpără, mănâncă şi, inevitabil, azvârle la gunoi ce îi rămâne sau prisoseşte.
În inima oraşului, la kilometrul zero care este piaţa Manar, se află un grup statuar compus din patru lei de piatră, care străjuiesc aprig şi mândru punctele cardinale. Monumentul, creat iniţial în anii '50 de un artist palestinian, distrus în anii conflictului şi reconstruit în 2000, reprezintă un omagiu peste secole pentru familia unui călător arab care a trecut, la mijlocul secolului al XVI-lea, dealurile răvăşite de secetă ale Iordaniei şi a fondat o aşezare aproape de Ierusalimul cel înfloritor, pe locul unor rămăşite de peşteri preistorice şi ruine de sate romane. Legenda spune că de atunci e cunoscută denumirea de Ramallah, chiar dacă în unele dintre cartierele sale, precum Al-Tire, sunt şi vestigii ale trecerii cruciaţilor.
Din Piaţa Manar se ramifică arterele principale ale oraşului şi o puzderie de străduţe întortocheate şi ticsite de lume şi prăvălii, cu o viaţă extraordinar de intensă, cu orgolii enorme, dublate de frustrări la fel de mari.
Cu ochii aţintiţi continuu către Ierusalimul la care nu au acces şi doar visează, cu deznădejdea moştenită din generaţie în generaţie pentru condiţia incertă în care se află şi cu un soi de scepticism şi resemnare care apar în orice discuţie despre viitor, palestinienii din Ramallah nu sunt însă lipsiţi de pragmatism, de ambiţia de a fi sincroni cu dezvoltarea urbanistică a Ierusalimului şi de a demonstra, tuturor şi în primul rând lor înşişi, că nu sunt cu nimic mai prejos decât conaţionalii lor arabi din Israel. Aşa se face că, deşi nu este un oraş mare ori înzestrat cu economie şi infrastructură comparabile cu alte localităţi similare, Ramallah dă dovadă de o dezvoltare semnificativă şi de investiţii serioase. Impresia cu care rămâi este cea a unui oraş mai mult nou decât vechi, cu cartiere de blocuri recent date în folosinţă, perfect finisate şi cu o serie de clădiri îndrăzneţe, semn al unui plan urbanistic funcţional şi coerent.
Dacă vrei să iei pulsul oraşului mergi în furnicarul centrului unde, zi şi noapte, atmosfera colorată şi aromele Orientului Mijlociu oferă doza de pitoresc căutată de orice turist.
Dacă însă te interesează şi narativul palestinian, o vizită obligatorie, aidoma tuturor demnitarilor străini care vin la Ramallah, este cea de la Mukata, complexul prezidenţial şi locul unde se află mormântul liderului Yasser Arafat, mausoleul şi muzeul construite în memoria celui mai cunoscut palestinian.
Iar dacă vrei să înţelegi cât de cât ceva din ambiţia şi mândria unui popor care încă luptă pentru identitate, nu ocoli Muzeul Mahmoud Darwish, un spaţiu dedicat poetului naţional, cel care a scris Declaraţia de Independenţă a palestinienilor şi care este autorul unei lirici epice, străbătute de dragostea sa mistuitoare pentru Palestina şi de o simbolistică a rezistenţei şi rezilienţei.
În această capacitate de revenire la un soi de normalitate după grele încercări îşi găsesc locuitorii din Ramallah, în pofida unei resemnări endemice, resurse de speranţă. Această speranţă, definită de Mahmoud Darwish drept boala incurabilă a palestinienilor, este şi cea care face din Ramallah un oraş ambiţios care aşteaptă pregătit vremuri mai bune.
