Eutelia - Eutanasia: o viaţă mai fericită - o moarte demnă

László Bitó, savantul american de origine maghiară, este un nume cu rezonanţe puternice, fiind cunoscut şi recunoscut în două domenii diametral opuse, dar fundamentale pentru omenire: literatura şi ştiinţa.

Ca scriitor, László Bitó este un autor de mare succes, numele său apărând pe coperta a cinci romane care au întrunit atât aprecierile criticilor, cât şi pe cele ale cititorilor, pentru ediţiile în limba maghiară fiind nevoie de mai multe suplimentări de tiraj. Dar romanele lui László Bitó au întrunit şi aprecierile traducătorilor, respectiv pe cele ale cititorilor din Germania, Franţa, Rusia, Slovacia şi România. Din opera lui László Bitó, Anamaria Pop a tradus în limba română romanele biblice Avraam şi Isaac şi Învăţăturile lui Isaac, reunite în volumul intitulat Cheile Raiului, apărut în anul 2001, la Editura Paralela 45, din Piteşti.

În calitatea sa de savant, László Bitó este cunoscut mai cu seamă pentru rezultatele sale obţinute în domeniile fiziologiei cervicale şi oftalmologiei; după 20 de ani de cercetare susţinută a descoperit remediul împotriva glaucomului, salvând astfel sute de mii de oameni de la orbire. De-a lungul timpului a predat la Universitatea Columbia din New York, unde i s-a acordat titlul de profesor emerit, catedra de oftalmologie purtându-i numele. A fost distins cu Medalia Proctor - cea mai mare recunoaştere în domeniul cercetărilor medicale. Din 1988, László Bitó a renunţat la cariera universitară şi s-a restabilit la Budapesta, dedicându-se scrisului.

În primăvara anului 2005, cu ocazia Festivalului Internaţional al Cărţii de la Budapesta, László Bitó şi-a surprins în mod cât se poate de plăcut cititorii (dar şi pe specialiştii din domeniu) oferindu-le un studiu-eseu de câteva sute de pagini intitulat Eutelia - Eutanasia: o viaţă mai fericită - o moarte demnă, care apărut la Editura budapestană Atheneum 2000. Volumul s-a bucurat de o largă audienţă în rândul cititorilor şi de aprecierile unor savanţi de renume mondial, la doar câteva luni după apariţia ediţiei în limba maghiară fiind tradus deja în limbile germană şi rusă. În prezent se lucrează la traducerea volumului în limbile slovacă şi română.

Traducătoarea în limba română oferă cititorilor LiterNet-ului un fragment din volumului Eutelia - Eutanasia: o viaţă mai fericită - o moarte demnă.



E greu de spus câţi oameni s-au născut pe planeta Pământ după naşterea alegorică a primului cuplu - Adam şi Eva -, dar cu siguranţă că de-a lungul mileniilor n-au existat două destine identice. Fiecare avem de străbătut în viaţă un drum anume, cu mai multe sau mai puţine viraje, dar într-un singur punct ne asemănăm pe deplin cu toţii: ne-am născut ca să murim. În comparaţie cu imensitatea Universului, timpul care ne este dat să-l trăim nu reprezintă nici măcar cât zvâcnirea unei inimi. Deci, dacă ne gândim numai de unde venim şi unde ajungem - putem afirma că avem cu toţii aceeaşi soartă, că din acest punct de vedere n-au existat şi nici nu vor exista diferenţe între oameni.

Aceste aspecte par a fi atât de banale, încât mulţi dintre noi abia dacă medităm asupra lor; unii poate că niciodată, deşi încă din copilărie trăim cu conştiinţa faptului că suntem muritori, iar acest lucru se intensifică la senectute, pe măsură ce apar primele semne ale îmbătrânirii. Conştientizarea faptului că suntem muritori - conştientizare petrecută pe parcursul umanizării noastre - poate fi asociată cu momentul ruperii fructului oprit din Pomul Cunoaşterii, respectiv, cu încetarea existenţei edenice, metafora izgonirii din Paradis: în Facerea - Întâia Carte A Lui Moise. Adică, din leagănul fericirii edenice al ignoranţei - am putea spune: al unei ignoranţe specifice necuvântătoarelor - am ajuns, datorită evoluţiei, în lumea în care trăim azi, până şi perioadele cele mai plenare ale vieţii noastre fiind umbrite de conştiinţa faptul că suntem muritori; la fel, toţi cei pe care-i iubim, care ne sunt apropiaţi.




Uneori, teama de agonie şi de trecerea în nefiinţă - teamă care se ascunde în formă latentă dincolo de spaimele şi fobiile noastre - ne copleşeşte tocmai în apogeul splendorilor şi al reuşitelor generate de sentimentul dragoste-iubire, al contopirii într-un cuplu ideal, al unei dăruiri totale pentru celălalt. Prin urmare, din punctul de vedere al reuşitelor şi al împlinirilor în viaţa pe care o trăim, nu este indiferent dacă resimţim trecerea în nefiinţă ca pe o pedeapsă divină sau dimpotrivă, ca punctul terminus firesc al vieţii noastre pământeşti, o izbăvire de umilinţele finale ale unui trup îmbătrânit şi uzat. Dar frica de moarte are şi o altă componentă: frica de agonie, care poate deveni o dominantă deprimantă a ultimului segment din viaţă, de-ndată ce simţim efectele bolilor specifice îmbătrânirii sau suntem martorii chinurilor aparent interminabile suportate de cei dragi nouă, dar care în zadar aşteaptă moartea, în zadar imploră un ajutor pentru un sfârşit demn.

Cei care susţin dreptului fiecăruia la o moarte demnă invocă în primul rând dreptul nostru de a dispune de noi înşine, iar cei care se împotrivesc acestui drept - mai cu seamă bisericile - îşi motivează atitudinea prin caracterul divin al vieţii, atribuind în mod exclusiv lui Dumnezeu dreptul deciziei când şi cum să murim; la fel, dacă să avem sau nu parte de o agonie lungă, umilitoare, petrecută în singurătate, sau de un sfârşit demn, lipsit de suferinţe, avându-i în jurul nostru pe cei dragi.

Ar fi cazul să recunoaştem că medicina a preluat de mult din mâinile lui Dumnezeu această decizie. Noi, medicii, îi vindecăm pe cei mai mulţi dintre bolnavi, prelungim perioada agoniei, reanimăm inima care a încetat să mai bată; de cele mai multe ori ni se pare atât de firesc să procedăm astfel, încât nici măcar nu medităm la aceste aspecte. Rămânem surzi în faţa celor care doresc să moară, pentru care suferinţele au devenit insuportabile. Sau dacă totuşi aplecăm urechea la implorările prin care ne cer ajutorul, nu milităm pentru abrogarea unor norme de drept şi legi învechite, retrograde. Acceptăm învăţăturile privind ajutorul creştinesc acordat aproapelui, învăţături propovăduite de bisericile care refuză să îndeplinească rugăminţile celor care în locul prelungirii - chiar şi de mai multe ori - în mod artificial a existenţei (pentru că viaţă nu se mai poate numi) cer să li se ofere privilegiul unei morţi milostive.

În momentul de faţă, datorită dezvoltării exponenţiale a biotehnologiei pot fi menţinute în viaţă sute de mii de trupuri - iar în viitorul apropiat, la nivel mondial, sute de milioane - care deja nu mai dispun de conştiinţă umană. Sunt deja tot mai dese cazurile când noi, medicii, trebuie să decidem durata menţinerii artificiale în viaţă a pacienţilor. Chiar şi în ţările unde eutanasia este interzisă prin lege, în final noi trebuie să-i lăsăm / ajutăm să moară pe majoritatea pacienţilor menţinuţi artificial în viaţă, cărora iniţial nu le-am acordat privilegiul unei morţi demne. Fără aparatura şi substanţele care ne sunt puse la dispoziţie în prezent de către biotehnologie şi farmacologie - practicarea într-o formă mascată a eutanasiei "active" sau într-un mod ipocrit (nu ne pare rău de morfina administrată) a celei "pasive" -, menţinerea artificială în viaţă a muribunzilor ar genera greutăţi materiale şi sufleteşti insuportabile atât pentru bolnavi, cât şi pentru aparţinătorii acestora şi, nu în ultimul rând, pentru societate. Deci, în cele mai multe cazuri problema nu se pune dacă îl lăsăm / ajutăm pe un bolnav să moară, ci dacă acest lucru se petrece atunci când ni-l solicită el - conştientizând încă profunzimea momentului când îşi ia rămas-bun de la viaţă şi de la cei dragi - sau atunci când medicul acestuia consideră de cuviinţă.

Până acum, legiuitorii n-au acordat niciodată atenţie dualităţii trup-suflet, faptului că fără o pregătire corespunzătoare, fără risipirea spaimei morţii se poate vorbi doar de încetarea vieţii, dar acest lucru nu înseamnă încă o moarte demnă. Pentru că o moarte demnă implică, printre altele, şi faptul că trebuie să ne luăm rămas-bun de la viaţă, de la cei dragi, că inclusiv în aceste momente - ca de altfel în toate momentele cruciale ale vieţii - avem nevoie de ritualuri nu numai pentru cei care pleacă, dar şi pentru cei care rămân.

Până-n prezent, aşa-numitele legi ale eutanasiei n-au iniţiat nimic pentru înfiinţarea unor instituţii şi misiuni necesare pentru aşa ceva.

Dar cum percepe azi opinia publică eutanasia? Deconectarea bolnavului de la aparatura care îi asigură respiraţia artificială, supradozarea calmantelor sau o lovitură de graţie aplicată cu acul seringii... Vorbim de eutanasie - moarte demnă - chiar şi atunci când nu e nimeni lângă patul muribundului, când nu are cine să-l ţină de mână, să-i atenueze teama, să-l considere aproapele său. Ba mai mult, se întâmplă ca medicul sau asistenta medicală care administrează injecţia fatală - sau supradoza din narcoticul "calmant", prescris zi de zi, săptămâni în şir, care omoară mai lent - să nu se fi ocupat niciodată de thanatologie (o disciplină ştiinţifică relativ recentă care studiază agonia şi moartea), de psihicul uman aflat pe ultimul segment al vieţii, în faţa exitusului.

Iată deci ce conţinut limitat, ce atmosferă aridă - pentru mulţi dintre noi, chiar înspăimântătoare - a căpătat frumosul cuvânt eutanasia, care provine din limba greacă. Rezonanţa, elementele conceptuale ale acestui cuvânt abia dacă mai pot fi schimbate. Deşi extinderea noţiunii de moarte demnă în vederea pregătirii noastre pentru a întâmpina sfârşitul aşa cum se cuvine, ritualurile din ultimele săptămâni, zile, ore, schimbarea imaginii avute despre moarte, ne pot influenţa pozitiv concepţia despre viaţă, ne pot ameliora reprezentarea abjectă a morţii, eliberându-ne de spaima resimţită în faţa acesteia. Dar nicidecum nu putem "forţa" să îmbogăţim cu asemenea valenţe noţiunea de moarte demnă, din moment ce în prezent conotaţia cuvântul "eutanasia" este împovărată cu atât de multe prejudecăţi.

În cartea de faţă doresc să supun atenţiei publice cuvântul eutelia, (asemănător eutanasiei, provenind tot din limba greacă - În lb. greacă eu = prefix pentru ceva care înseamnă bun / bună / bine; telia = sfârşit) care se referă la un sfârşit demn / bun (în loc de moarte demnă / bună), la întregul segment final al vieţii, la corelaţie dintre o viaţă fericită şi o moarte demnă, corelaţie care-şi pune amprenta (din toate punctele de vedere) pe întregul nostru sistem fiziologic-psihologic, filozofic-filologic, artistic-cultural etc., iar în final, pe întreaga noastră concepţie despre lume. Eutelia nu poate fi asociată nici cu monstruozităţile nazismului de odinioară, nici cu practicile aşa-numiţilor "îngeri negri" din zilele noastre. La fel, nimeni nu poate asocia dreptul său la a dispune în mod voluntar de sine însuşi cu legile limitate la refuzul tratamentului medical - sau la cele care sunt dependente de prejudecăţile unor medici insuficient pregătiţi să accepte moartea.

Desigur, nu este suficient să folosim un cuvânt nou pentru "moartea demnă". Prin asta încă n-am întreprins nimic pentru fundamentarea unui acord social care să poată genera o nouă mentalitate vizavi de moarte, de agonie şi trecerea în nefiinţă, impunând în cele din urmă o legislaţie şi un sistem de instituţii necesare pentru accesul la o moarte demnă. Pentru acceptarea morţii şi a ajutorului care conduce în moarte, trebuie să ne eliberăm de prejudecăţile şi falsele opiniile înrădăcinate adânc în cultura noastră - prejudecăţi şi opinii care ne alimentează spaima în faţa exitusului -, iar în locul acestora să structurăm noi fundamente psihologice şi morale armonizate cu sistemul cunoştinţelor-capacităţilor de care dispunem în prezent. Trebuie să fim pregătiţi, să fim capabili ca în loc să-i trimitem în moarte pe "duşmanii" noştri care doresc să trăiască - acţiuni în care omenirea a excelat în mod deosebit în secolul trecut -, să-i ajutăm şi să-i conducem în moarte pe cei care îşi doresc acest lucru.

Diferenţa dintre eutanasie şi eutelie poate fi înţeleasă / definită cât se poate de clar, dacă prin eutanasie înţelegem intervenţia medicală pentru conducerea trupului în moarte, în timp ce prin eutelia înţelegem o focusare atentă pe dualitatea trup-suflet - soma şi psiho -, iar în cadrul acesteia acordăm prioritate pregătirii noastre spirituale în vederea întâmpinării inevitabilului: ieşirea din viaţă. Se întâmplă ca şi în cadrul euteliei să se apeleze - în caz de nevoie - la eutanasie, dar pe cât posibil trebuie evitat acest lucru. (vezi Anexa 1. din volum)

Legalizarea eutanasiei este o componentă necesara a euteliei doar în măsura în care pentru o acceptare paşnică a morţii este nevoie să ştim că inclusiv pe ultimul segment al vieţii, când destinul ne rezervă suferinţe îndelungate, deja insuportabile, putem conta pe ajutorul celor care ne îngrijesc. Ca să avem şi-n ultimii ani parte de o viaţă liniştită şi fericită este nevoie să ştim că ne putem exercita în mod legal dreptul de a dispune de noi înşine, dacă în lipsa unui asemenea ajutor boala de care suferim şi declinul lent ne "răpesc" mult mai repede ultimele rămăşiţe ale demnităţii umane, decât ne este "răpită" viaţa, în sens biologic.

Accentuez: când folosesc cuvântul eutelia mă refer la tot ce poate contribui ca ultimul segment al vieţii noastre să fie mai uşor de suportat, mai liniştit, mai armonios, la urma urmei, momentul când ne luăm rămas bun de la viaţă, împăcarea cu noi înşine şi cu destinul, cu finalul inevitabil. Al doilea scop foarte important al instituţiilor euteliei şi al misiunilor specializate pentru a ajuta în "marea trecere" (instituţii şi misiuni recomandate în această carte) se referă la îngrădirea sau eliminarea acelor abuzuri care, eludând legile în vigoare, fac posibilă concretizarea trecerii în moartea "pasivă", care se întâmplă cu ajutorul medicilor şi al personalului medico-sanitar (de cele mai multe ori fără ştirea şi voinţa pacientului) sau cu ajutorul metodelor specifice unei eutanasii "active" ("crimă milostivă"), dar camuflate, folosite de către "îngerii negri", persoane aşa-numite empatice, gata oricând să acorde un "ajutor".

Primul pas care ne conduce la aceste aspecte este prospectarea şi estimarea rădăcinilor cultural-religioase privind raportarea noastră la fenomenul morţii: evaluarea vieţii şi frica de moarte. În acest sens, voi prezenta aspectele biologic-trupeşti, apoi mental-psihologice ale vieţii şi ale morţii, precum şi ale stărilor intermediare. Apoi, urmează o analiză şi o interpretare - în spiritul cunoştinţelor noastre actuale din domeniul biologiei, fiziologiei, psihologiei şi ştiinţelor sociale - a Bibliei ebraice şi a celei creştine (fundamentul culturii noastre iudaice şi creştine), în special o analiză şi o interpretare a celor cinci cărţi aparţinând lui Moise, iar în cadrul acestora, a Genezei, precum şi a întâmplărilor, metaforelor şi pildelor (mai ales care se referă la subiectul dezbătut în cartea de faţă) conţinute în cele patru Evanghelii, acordând o atenţie deosebită cuvintelor rostite de Isus Hristos la Cina cea de Taină.

În ultima parte a cărţii trec în revistă reţinerile mele din punct de vedere moral şi pragmatic faţă de legile eutanasiei, aplicate în mai multe ţări, precum şi instituţiile, ritualurile, misiunile pe care le consider necesare pentru concretizarea euteliei, pentru a avea cu toţii acces la ea.

În această parte introductivă ilustrez cu două "evenimente" faptul că unor persoane privilegiate (puţine la număr) li s-a oferit deja cu ani în urmă posibilitatea să-şi ia rămas bun de la viaţă, să accepte moartea drept un fenomen firesc, o ieşire din viaţă. Dar scopul acelei eutelii pe care o propun eu este ca acest lucru să fie accesibil pentru toată lumea, pe baza garantării drepturilor individuale.




Cine a fost Morrie Schwartz? Poate întruparea modernă a biblicului Iov. A suportat cu atâta resemnare chinurile bolii şi neputinţa-i umilitoare în faţa suferinţei, încât ar putea fi un adevărat exemplu al acceptării înţelepte a morţii, al nemuririi obţinute astfel.

Poate tocmai asta a şi fost intenţia lui. Din cauza asta a împărtăşit prietenilor săi - care fuseseră studenţii lui, care n-au renunţat nici o clipă să înveţe de la maestrul lor - toate momentele unei agonii prelungite, conştientizate. Din cauza asta a încurajat emisiunile de televiziune care au imortalizat întreaga sa agonie, regresul progresiv al trupului (dar fără ca spiritul să-i fi fost afectat), dar mai ales scrierea unei cărţi care certifică-documentează acest proces. Cartea intitulată Tuesdays with Morrie - apărută în 1997, în America - i-a adus lui Morrie Schwartz o reputaţie mondială; cartea a devenit un best-seller, fiind tradusă într-un timp record în treizeci şi una de limbi şi editată în treizeci şi şase de ţări. Morrie Schwartz i-a încredinţat - drept teză pentru lucrarea de licenţă? - lui Mitch Albom (cel mai drag student al său de odinioară) ideea, concepţia şi elaborarea efectivă a cărţii.

Am afirmat că Morrie Schwartz ar putea fi un adevărat exemplu, pentru că deşi îl admirăm - mulţi dintre cei au citit cartea îl consideră de-a dreptul un sfânt -, viaţa lui, boala, împrejurările în care a murit diferă extrem de mult de tot ce ne oferă prezentul - şi, viitorul previzibil - privind condiţiile de viaţă, împrejurările morţii, bolile specifice bătrâneţii, problemele financiare. În cartea de faţă mă ocup în primul rând de acest "eveniment", fiind ferm convins că trebuie create norme şi reglementări juridice, instituţii, misiuni şi ritualuri care sunt accesibile tuturor celor care-şi doresc un sfârşit demn, un sfârşit pe parcursul căruia - în ultimele luni, zile, ore - eventual câştigă teren iubirea generatoare de fericire.

Nu mă refer la acei privilegiaţi (extrem de reduşi ca număr) din vârful piramidei sociale care dispun de condiţii financiare şi spirituale - inclusiv de un cerc de prieteni pe măsură - de natură să le asigure - chiar şi fără ajutor instituţionalizat - o moarte demnă; iar în ultimă instanţă, dacă e cazul, probabil chiar şi eutanasia practicată ilegal. Sau au posibilitatea să fie transportaţi într-o ţară unde, dacă doresc, pot fi ajutaţi în mod legal să moară. Sau, dacă nu suferinţa agoniei este cea care le provoacă teamă, ci trecerea în nefiinţă, pot să ceară chiar şi congelarea trupului, sperând ca apoi, cândva, să fie readuşi la viaţă - se cunosc deja cazuri de congelarea trupurilor. Fireşte, Morrie Schwartz a fost mult mai dotat intelectual şi mai înţelept să fi crezut într-o asemenea reînviere. Şi, probabil că nici din punct de vedere financiar nu şi-ar fi putut permite o asemenea nebunie autoamăgitoare.

Fără să fi devenit milionar, Morrie Schwartz a fost decenii la rând profesor la cea mai renumită şi bogată universitate particulară (Brown University), astfel că în anii '90 se presupune că venitul său anual depăşea substanţial venitul mediu obţinut în America, iar cât timp a fost bolnav, soţia lui a lucrat Massachusetts Institute of Tehnology, de asemenea o universitate de mare prestigiu. În concluzie, se pare că venitul anual al celor doi era cu mult peste o sută de mii de dolari. Şi, probabil că beneficiau inclusiv de o asigurare medicală particulară foarte avantajoasă, ca de altfel orice profesor universitar şi familia acestuia.

Din cartea Tuesdays with Morrie aflăm că în perioada când datorită unei boli incurabile profesorul Schwartz a devenit tot mai neputincios, el a beneficiat nu numai de prezenţa unui personal competent în îngrijirea bolnavilor, care-l ajuta în rezolvarea unor necesităţi cotidiene, dar şi de asistenţa altor persoane specializate, de exemplu, în masaj sau în reflexoterapie. Nemaivorbind de medicamentele prescrise pentru tratarea simptomelor, complicaţiilor, de calmantele şi somniferele pentru atenuarea durerilor şi a stresului. Dar, aşa cum aminteşte de altfel şi autorul cărţii, aceste ajutoare au epuizat inevitabil, în ultima perioadă a bolii, toate economiile familiei Schwartz. Ba mai mult, costurile enorme ale tratamentului la domiciliu au consumat până şi suma (confidenţială) primită drept avans pentru cartea scrisă de Mitch Albom pe baza conversaţiilor purtate cu Morrie Schwartz, în fiecare marţi, timp de paisprezece săptămâni la rând, conversaţii înregistrate pe casete audio. Cât despre avansul primit pentru carte, se poate presupune că a depăşit mai multe sute de mii de dolari - ţinând seama de faptul că datorită emisiunilor Tv transmise seara, la ore cu audienţă de vârf, vizionate de mai multe milioane de persoane, profesorul Morrie Schwartz - aflat într-o agonie lentă - era cunoscut deja în toată America; dar şi această sumă a fost cheltuită, pe lângă cea provenită din asigurarea medicală şi din economiile familiei, pe tratamentul şi îngrijirea pacientului.

Deşi m-a impresionat peste măsură suferinţa suportată cu răbdare de către Morrie Schwartz - acceptarea cu stoicism a morţii inevitabile -, tot timpul m-am gândit: e bine să se ştie că inclusiv în epoca în care este interzisă eutanasia, în epoca legilor care batjocoresc dreptul muribunzilor de a dispune de ei înşişi, iată, există persoane care au parte de îngrijiri speciale, de o trecere în nefiinţă care conferă un rost până şi agoniei, într-un cuvânt, că există o moarte demnă. Că în timp ce muribunzii, în loc să fie îngrijiţi pe măsură, sunt mai degrabă depozitaţi în diferite spitale şi le se administrează doar medicamente cu efect narcotic, că în timp ce sistemul medico-sanitar se confruntă cu probleme financiare tot mai grave, iată, există o persoană care, în ciuda unor îngrădiri tot mai grave generate de boală, moare acasă, într-o ambianţă confortabilă, ajutată fiind de un personal medical extrem de bine pregătit, de îngrijitori care-şi asumă să îndeplinească inclusiv sarcinile unui secretar particular, de un grup numeros de prieteni.

Dar câţi dintre noi au parte de o asemenea şansă? De o îngrijire la cote atât de înalte? O persoană dintr-o mie? O persoană din zece mii?

Poate că în America o persoană din zece mii are o asigurare medicală particulară, o situaţie financiară care-i permite să beneficieze luni de zile, poate chiar ani, de o îngrijire medicală la cote atât de înalte, la domiciliu, până în clipa morţii, fără ca familia, soţia, copiii să-şi sacrifice viaţa, pentru că acest lucru cauzează, în mod firesc, celor mai mulţi dintre muribunzi o serie de remuşcări.

Morrie Schwartz n-a avut nevoie de eutelie, ba mai mult, nici măcar de serviciile hospice - cunoscute în special în America, dar limitate şi acolo zilnic doar la câteva ore de îngrijiri paliative - ca să întâmpine moartea în propriul său domiciliu. N-a avut nevoie nici de persoane care să-l ajute în "marea trecere", dimpotrivă, el i-a ajutat pe cei din jur - prieteni, foştii săi studenţi - ca să-i accepte moartea, să conştientizeze faptului că la rândul lor nici ei n-o vor putea evita, îndemnându-i să trăiască mai frumos, mai plenar, o viaţă mai bogată în sentimente. Datorită misiunii sale pedagogice - a fost un nume competent în domeniul psihologiei (sociale) - Morrie Schwartz s-a ajutat singur pentru a împlini "marea trecere."

Dar de fapt cine a fost Morrie Schwartz? Un profesor universitar de o formaţie mai specială. În calitatea sa de profesor la catedra de ştiinţe sociale a predat timp de douăzeci de ani psihologie socială, a vorbit studenţilor săi despre relaţiile interumane, despre problematica legată de viaţă-moarte. Asta în anii '60, perioadă marcată de revoltele studenţeşti, dar şi în anii care au urmat acestora, când relaţia tradiţională profesor-student avusese toate şansele să se transforme într-o relaţie amicală: maestru-discipol. Metodele pedagogice folosite de profesorul Morrie Schwartz s-au bazat în principal pe aceste relaţii amicale cărora le-a acordat o atenţie deosebită, fructificându-le cu succes şi cultivându-le cu mulţi dintre foştii săi studenţi chiar şi după ce aceştia îşi încheiaseră studiile universitare. Deci, nu e de mirare că în ultimele luni din viaţa sa - mai ales după ce momentele agoniei profesorului, proces studiat în profunzime de către însuşi Morrie Schwartz, împărtăşind apoi prietenilor apropiaţi cele constatate, fuseseră intens mediatizate prin intermediul emisiunilor Tv şi al revistelor, ajungând astfel să fie cunoscute în toată America - profesorul a fost înconjurat de către prieteni, de către foştii săi studenţi. Fireşte, printre ei s-a aflat şi Mitch Albom, cel care-şi asumase scrierea unei cărţi despre felul în care profesorul se raporta la agonie, respectiv, la moarte, şi care timp de paisprezece săptămâni, în fiecare marţi, a făcut naveta cu avionul de la Detroit la Boston numai ca să poată vorbi câteva ore cu fostul şi actualul său maestru. Cei doi au considerat analiza şi conştientizarea, respectiv, verbalizarea declinului, a agoniei lente, drept un curs universitar, un studiu destinat publicării, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat. Şi, nu în ultimul rând, drept o experienţă de excepţie care i-a îmbogăţit pe cei doi cu valori inestimabile nu numai din punct de vedere intelectual, dar şi afectiv.

Din cartea în discuţie reiese că Morrie Schwartz a fost vizitat, mai mult sau mai puţin sistematic, de către foarte mulţi dintre foşti săi studenţi, astfel că profesorul a simţit în mod justificat faptul că prin acceptarea exemplară a morţii - un curs universitar cât se poate de original desfăşurat sub genericul "cum trebuie să acceptăm moartea" - a avut o influenţă benefică mult mai mare asupra discipolilor săi decât avuseseră toate cursurile pe care le predase odinioară la universitate.

În concluzie, Morrie Schwartz ar putea reprezenta pentru noi un exemplu?

Răspunsul este: şi da şi nu. Da, în sensul că aflăm despre profunzimile unei morţi demne, despre valenţele complexe ale unei vieţi împlinite. Un exemplu, asemenea sfinţilor aparţinând Bisericii Catolice, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei iniţial n-au fost oameni de rând, ci regi, vlăstari de regi sau călugări retraşi la mănăstire după ce duseseră o viaţă plină de aventuri şi chefuri, călugăriţe care s-au refugiat din faţa obligaţiilor implicate de viaţa de familie. Adică, exemple care nu prea au nimic comun cu milioanele de oameni cărora le sunt prezentate ca atare.

Astfel este şi cazul lui Morrie Schwartz: el poate reprezenta un exemplu în sensul că ne transmite toată paleta sentimentelor şi revelaţiilor generate de o moarte demnă - cu alte cuvinte, cum putem oferi prietenilor noştri propria noastră viaţă. În schimb nu se poate vorbi de un exemplu dacă analizăm modalităţile ajungerii la această stare. Morrie Schwartz a beneficiat de un ajutor extrem de bine calificat, de un adevărat expert pentru a împlini "marea trecere": de propria sa persoană. Agonia sa a avut un scop: analizarea, studierea, descrierea agoniei, nu numai a agoniei biologice, ci mai ales a celei psihice.

Cu ajutorul devotat al fostului său student, profesorul a elaborat un manual despre propria sa agonie. Textul pe care-l dictase a fost structurat în mod expres - conform voinţei celor doi, Morrie Schwartz şi Mitch Albom - drept suport didactic pentru un curs universitar de thanatologie; acest lucru fiind accentuat şi de faptul că primul capitol este intitulat The Syllabus, iar ultimul, Graduation.

Cartea elaborată de Mitch Albom, care are drept subtitlu: Un bătrân, un tânăr şi cea mai complexă lecţie a vieţii, a devenit în timp record bestseller tocmai pentru că este un text cât se poate de singular. Se pot învăţa foarte multe lucruri din această cartea, în afară de unul singur: cum putem să ne structurăm speranţa (generatoare de linişte) că vom avea parte de o moarte demnă, petrecută în ambianţa intimă a propriului nostru domiciliu fără existenţa unor legi noi în domeniu, fără existenţa unor instituţii pe măsură, precum şi fără ajutorul unor cadre specializate?

Însăşi boala lui Morrie Schwartz a fost oarecum atipică, astfel că exemplul privind acceptarea resemnată a regresului lent nu poate fi considerat ca fiind specific pentru toată lumea. Profesorul a murit datorită unei boli extrem de rare, cu o evoluţie cât se poate de particulară: este vorba de scleroză amyotrophică laterală, cunoscută şi sub numele de sindromul "Lou Gehrig", boală fatală care afectează în fiecare an una-două persoane la fiecare o sută de mii.

Iar în cazul lui Morrie Schwartz nici măcar această rară maladie neurodegenerativa n-a avut manifestări tipice. Morrie Schwartz îşi pierduse capacitatea de mişcare pe când avea în jur de 70 de ani - deci, în amurgul vieţii -, agonizând apoi câteva luni la rând, or, în general, această paralizie progresivă apare de cele mai multe ori la o vârstă mult mai tânără, chiar în "floarea vârstei" cum se spune, pacienţii murind după ani şi ani de suferinţe - uneori chiar decenii -, dar chiar şi aşa, majoritatea lor nu ajung să împlinească 50-60 de ani.

Americanul Lou Gehrig (cel de la care provine numele bolii), unul dintre cei mai mari jucători de baseball din toate timpurile, poate cel mai modest atlet de talie mondială, iubit de toată America şi nu numai, fusese atacat de această maladie pe când avea 36 de ani, deci pe când era în vârful carierei sportive, iar trei ani mai târziu boala i-a curmat viaţa - sau, dorinţa de a mai trăi. Ziua de 4 iulie din anul 1939 rămâne una dintre cele mai emoţionante din istoria sportului: în ultimul an de pace dinaintea celui de-al doilea război mondial, cu ocazia sărbătorii zilei Americii, Lou Gehrig şi-a luat rămas bun de la suporterii şi fanii săi. "Mă consider cel mai norocos om din lume" - a rostit marele sportiv în faţa a 62.000 de persoane adunate în Stadionul Yankee, mulţumind tuturor pentru dragostea şi solidaritatea cu care fusese înconjurat, sentimente care au avut o importanţă deosebită pentru el.

Dar această maladie neurodegenerativa a suscitat interesul şi atenţia lumii nu numai datorită lui Lou Gehrig. Pe când lui Morrie Schwartz i se stabilise diagnosticul, devenise deja cunoscut şi cazul englezului Stephen Hawking, o mare somitate în domeniul fizicii teoretice, atins şi el grav de această maladie incurabilă, dar care a continuat să-şi prezinte conferinţele chiar şi din scaunul cu rotile. Iar când boala a ajuns într-un stadiu atât de avansat încât Stephen Hawking îşi articula greu cuvintele, fiind înţeles doar de cei mai apropiaţi prieteni, prelegerile sale erau "tălmăcite" de către aceştia. După 20 de ani de suferinţă, când starea sănătăţii fizicianului englez s-a înrăutăţit într-o măsură atât de mare încât n-a mai putut vorbi, şi-a ţinut cursurile şi şi-a dictat cărţile cu ajutorul unor sintetizatoare de vorbire adaptate în mod special pentru el.

Deci, este vorba din nou despre o persoană care a avut posibilitatea (grup de prieteni, poziţie socială şi sistem de relaţii structurate datorită capacităţilor sale cu mult peste medie) să beneficieze de un sprijin ce depăşeşte însutit posibilităţile revenite unui muritor de rând. Evident, un rol însemnat l-a jucat şi faptul că aproape toată lumea a ştiut (şi ştie şi azi) că această boală incurabilă nu este contagioasă. Spre deosebire de SIDA, de exemplu, care a implicat (şi, implică şi-n prezent) dispariţia subită a prietenilor, mai ales pe vremea respectivă, când prea puţin se ştia despre căile de transmitere a bolii, respectiv despre imunitate. Dar cred că şi azi în cazul unui muribund din cauza virusului HIV ar fi prea puţini care ar rămâne la căpătâiul prietenului lor şi ar face tot ce a făcut Mitch Albom şi ceilalţi prieteni pentru Morrie Schwartz (printre altele îi ştergeau saliva care-i curgea necontenit din gură, îl ajutau să-şi sufle nasul etc.), fără nici un fel de reţinere, fără măcar să folosească mănuşi medicale...

Exemplul lui Morrie Schwartz ne poate convinge că atunci când o persoană beneficiază de o pregătire în domeniu, de suficiente resurse financiare şi de un sprijin adecvat din partea societăţii, a rudelor şi prietenilor, ei bine, este în stare să-şi învingă frica în faţa agoniei, respectiv, frica în faţa morţii. La rândul său, acest lucru îmi întăreşte convingerea că prin înfiinţarea instituţiilor specifice euteliei, prin asigurarea unui ajutor pe măsură s-ar putea crea posibilitatea ca toată lumea să aibă parte de un sfârşit demn, respectiv, ca toată lumea să poată beneficia de eutelia, inclusiv cei care n-au calităţile, statutul social şi sprijinul de care avusese parte Morrie Schwartz, Stephen Hawking sau Lou Gehrig.

Fireşte, nu putem să fim cu toţii Morrie Schwartz, dar prin elaborarea unei legislaţii corespunzătoare în domeniu, prin înfiinţarea instituţiilor specializate, a unor misiuni care să ne ajute pentru "marea trecere", putem spera că vom avea parte de o moarte la fel de demnă ca şi el; exemplul lui ne demonstrează că existenţa noastră ca oameni presupune inclusiv posibilitatea unei morţi demne.




În decembrie 1982, Barney Clark de mult nu mai era capabil să trăiască o viaţă normală. În urmă cu o lună, familia l-a ajutat să coboare din dormitorul său de la etaj, astfel că stând la masa din sufragerie a reuşit să rostească la cină rugăciunea tradiţională de Ziua Recunoştinţei - dar a rezistat doar câteva minute, apoi a trebuit să fie culcat din nou în pat. În ciuda unui tratament intensiv, inima lui funcţiona la "relanti", adică abia reuşea să asigure circulaţia sângelui necesară menţinerii funcţiilor vitale la un nivel minim. A fost momentul în care s-a decis să accepte o operaţie demnă de filmele science fiction: înlocuirea inimii ajunsă într-un stadiu grav de atrofiere cu o inimă artificială operaţională, care pe baza unui sistem de pompe urma să pompeze sângele în sistemul circulator.

La vremea respectivă, Barney Clark ştia deja de existenţa unor cobai ţinuţi în viaţă cu ajutorul unei pompe care, preluând funcţia cordului, asigura circulaţia sângelui, dar în acelaşi timp ştia foarte bine şi faptul că respectivele animale fuseseră perfect sănătoase înaintea transplantului, în timp ce el agoniza deja de luni de zile. Prin urmare, a acceptat această experienţă - premieră pe plan mondial - nu neapărat pentru sine, nu pentru a i se prelungi viaţa (oricum, datorită performanţelor obţinute în ştiinţele medicale viaţa lui fusese deja prelungită cu ani în urmă), dar a considerat că e de datoria lui, că a sosit momentul să-i ajute pe oamenii de ştiinţă, pe specialiştii din domeniul biotehnologiei ca să ajungă mai aproape cu un pas de scopul propus: ca în viitorul apropiat funcţionarea perfectă a unei inimi artificiale să devină o realitate.

Dar în cazul lui Barney Clark n-au putut fi prevăzute efectele fiziologice şi psihologice generate de o inimă artificială, acţionată din exterior prin intermediul unui compresor. În cazul experienţelor pe animale, organismul sănătos putea compensa inevitabilele leziunile suferite de hematii, leucocite şi de celelalte elemente componente ale sângelui, dar cum va reacţiona un organism obosit, bolnav...? Nemaivorbind că la animale, semnele unor dureri interne sau ale stresului nu sunt întotdeauna vizibile.

Iar dincolo de biologie, să nu uităm cât de adânc e înrădăcinată credinţa conform căreia inima este "reşedinţa" sentimentelor noastre, poate chiar locul unde e cuibărit sufletul.

Presa a abordat acest caz din unghiuri extrem de diferite, ridicând probleme de-a dreptul inimaginabile.

Şi, fireşte, se punea în continuare cea mai profunda şi importantă întrebare: oare medicii îşi pot asuma responsabilitatea să disloce inima unui om care încă mai trăieşte? Care poate că ar mai trăi câteva zile sau săptămâni? Şi ce se va întâmpla dacă nu funcţionează inima artificială?

Deşi inima pacientului abia mai funcţiona, echipa de chirurgi a fost obligată să mai aştepte, decizia comisiei de etică medicală fiind cât se poate de clară: inima pacientului poate fi dislocată doar în secunda în care acestuia i se opreşte respiraţia. Astfel s-a întâmplat ca operaţia să aibă loc tocmai înainte de Crăciun, în ziua de 21 decembrie.

Fireşte, Barney Clark a trebuit să semneze o declaraţie că acceptă toate şansele şi riscurile, că îşi asumă intervenţia chirurgicală şi toate consecinţele acesteia. Dar, conform legilor în vigoare, această declaraţie urma să fie repetată după 24 de ore - drept dovadă că pacientul nu s-a răzgândit între timp.

Doamne, câte emoţii au împovărat cele 24 de ore! Barney Clark era ţinut sub observaţie medicală într-o cameră întunecoasă, la Centrul Medical al Universităţii Utah din Salt Lake City - nici măcar soţia lui nu putea intra la el -, pentru că până şi cel mai neînsemnat stimul - zgomot, lumină, mişcare - i-ar fi putut genera o aritmie, situaţie care în cazul lui ar fi fost fatală. Echipa de specialişti - câteva duzine de chirurgi - şi-a petrecut noaptea în spital: în Salt Lake City tocmai în ziua respectivă se anunţase o ninsoare abundentă, iar medicii ştiau foarte bine că după trecerea celor 24 de ore, când Barney Clark urma să semneze şi a doua declaraţie, trebuia acţionat imediat, nu se putea întârzia nici un minut.

În aula Centrului Medical, în timpul operaţiei şi după, mai exact până şi-a revenit pacientul, au fost prezenţi peste două sute de ziarişti curioşi să afle care vor fi primele cuvinte rostite de primul om care trăia cu o inimă artificială, dacă acesta va suporta ca-n locul inimii umane - cu bătăile căreia se obişnuise încă în uterul mamei - să-i bată în piept o pompă artificială?

Barney Clark a supravieţuit operaţiei, dar a trecut ceva timp până s-au conturat răspunsurile la sumedenia întrebărilor. A urmat o perioadă plină de crize. Atât pentru Barney Clark, cât şi pentru medicii care-l îngrijeau. Dar n-a fost vorba de genul de crize - anume defecţiuni intervenite în funcţionarea inimii artificiale, anume reacţii ale organismului - de care le era atât de teamă. Adică, de "reacţia trup-suflet" necunoscută încă în istoria medicinei şi psihologiei, pe care tocmai din cauza asta medicii, eventual, n-ar fi putut-o trata, iar pacientul, suporta. Pentru că medicii se gândiseră inclusiv la ce se va întâmpla dacă Barney Clark pur şi simplu nu va suporta ideea că inima lui nu mai funcţionează, că nu mai trăieşte? Dacă pur şi simplu n-o să mai vrea să trăiască, dacă va resimţi drept o povară insuportabilă viaţa (din care, la urma urmei, "ieşise" deja o dată) prelungită în mod artificial...

Doctorul William C. DeVries, şeful team-ului medical, a luat în calcul toate variantele posibile şi imposibile, apoi i-a pus la dispoziţia lui Barney Clark o cheie cu care-şi putea opri oricând inima. Mai exact, compresorul (de care era conectată pompa cardiacă din torace printr-un sistem de tuburi lungi doar de şase metri, spaţiul de mişcare al pacientului fiind astfel destul de limitat) cu care îi funcţiona inima artificială.

Barney Clark a mai trăit 118 zile cu inimă artificială. Nu s-a folosit de cheie, dar aveau cu toţii conştiinţa împăcată: din moment ce-şi asumase să trăiască mai mult decât propria inimă, să accepte să i se prelungească viaţa plănuită iniţial - de către Destin, Dumnezeu - avea în mâini cheia propriei sale vieţi.

Au meritat oare cele 118 zile suferinţele şi emoţiile îndurate? Confruntarea cu necunoscutul? Agonia lentă? Moartea survenită de două ori?

În cazul lui Barney Clark abia dacă putem vorbi de aşa ceva, cu toate că avusese şi el câteva zile senine. Dar intenţia lui nu s-a redus doar la a i se prelungi viaţa - el a dorit să ofere altora posibilitatea prelungirii vieţii. Cele 118 zile din viaţa lui Barney Clark au reprezentat o încurajare extrem de serioasă pentru programul de cercetare în domeniul cardiologiei. La vremea respectivă, cercetările şi experimentările în domeniul biotehnologiei referitoare la inima artificială aveau deja o "vechime" de peste un sfert de secol; şi de atunci încoace, renumite echipe de medici-ingineri-technicieni trudesc necontenit pentru obţinerea unor noi şi noi performanţe.

Este adevărat, în prezent accentul nu se pune atât de tare pe înlocuirea totală a inimii atrofiate. Au fost deja menţinuţi în viaţă sute de pacienţi cărora, lângă inima atrofiată în diferite proporţii, li s-a implantat doar o pompă mecanică auxiliară - asta până când s-a găsit un donator în vederea efectuării unui transplant... În aceste cazuri nu există aceea cheie de care aminteam mai sus; părăsirea unei vieţi prelungite în mod artificial implică probleme mai complicate. Pacientul readus din ghearele morţii va trebui să se confrunte din nou cu moartea. Iar medicul va trebui să accepte că pacientul pe care l-a readus la viaţă, tot va trebui să moară la un moment dat. Şi poate că a doua moarte va fi precedată de o perioadă în care respectivul pacient va trebui să sufere însutit.



Deci, doctorul William C. DeVries l-a readus pe Barney Clark din prima sa moarte, dar i-a dat în mână o cheie care putea oricând să-l ajute să iasă din viaţă. Barney Clark nu s-a folosit, n-a trebuit să se folosească de respectiva cheie, dar din moment ce îşi asumase o a doua viaţă - cu toate suferinţele imprevizibile, eventual cu o agonie lentă, umilitoare -, oare n-a meritat să aibă la îndemână cheia cu care oricând ar fi putut ieşi din aceasta? Oare n-a meritat să ştie că atunci când durerile agoniei ar fi fost deja insuportabile, dar şi suferinţa celor din jur marcaţi de neputinţă, avea posibilitatea să moară demn?

Dar oare numai cei care îşi trăiesc a doua viaţă au dreptul să spere într-o moarte demnă?

Doctorul William C. DeVries - după câte ştiu, singurul care a putut să pună la dispoziţia pacientului cheia amintită - a fost întrebat care este părerea sa despre eutanasie, despre ajutorul acordat pentru "marea trecere" suferinzilor ajunşi în ultimul stadiu? El a răspuns că da, a fost pus în situaţii când pe muribundul suferind îngrozitor ar fi trebuit să-l ajute să moară, dar n-a acordat niciodată acest ajutor pentru că legea interzice aşa ceva. Nu este vorba de legile naturii care există în noi, de ghidul nostru intern, de sentimentele de iubire şi solidaritate, ci de interdicţia elaborată de legislatori.

Din moment ce-i ţinem în viaţă pe cei care ar muri fără intervenţia noastră, din moment ce readucem din ghearele morţii pacienţi ca, de exemplu, Barney Clark, dar şi pe mulţi alţii, care n-ar putea reveni fără ajutorul nostru - deci, din moment ce nu numai Dumnezeu decide în privinţa morţii -, ar trebui să ne punem şi următoarea întrebare: pe ce bază ne interzicem să avem la îndemână cheia prin care putem să dispunem de noi înşine? Cheia care ne-ar ajuta să avem parte de o moarte demnă, fiind în acelaşi timp şi "secretul" unei vieţi mai fericite, împovărate cu mai puţine spaime şi complexe privind agonia, respectiv, moartea?