Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Alexandra iubirilor


Oana Orlea, traducere de Elena-Brânduşa Steiciuc

02.11.2005
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oana Orlea
Alexandra iubirilor
Editura Compania, 2005

Traducere de Elena-Brânduşa Steiciuc



*****
Intro

Sînteţi contrariaţi dacă aflaţi că dragostea poate fi un subprodus al politicii? Atunci veţi avea parte în acest roman de o baie de contrarietate. Oana Orlea, pe numele ei adevărat Marioana Cantacuzino (născută în 1936 şi stabilită în Franţa din 1980), provocată de experienţele tari ale puşcăriei, violentării comuniste şi exilului, amendează într-un roman de amoruri prejudecăţile mieroase despre omul neutru şi sufletul său pur. Viaţa învinge toate lozincile. E uluitor să vezi cum matriţa sovietizării a stricat o ţară, stimulînd în acelaşi timp instinctul vital al "ocupaţilor". În plus, depărtarea de locul natal a pus ordine în tumult, exaltînd memoria ca artă filosofică şi literatura ca mărturie de neşters din arhive.

Nici un text al Oanei Orlea n-a fost fără surprize (Calul de duminică, Editura pentru Literatură, col. Luceafărul, 1968; Ţestoasa portocalie, Editura pentru Literatură, 1969; Numele cu care strig, Editura Junimea, 1970; Pietre la ţărm, Editura Cartea Românească, 1972; Competiţia, Editura Cartea Românească, 1974; Cerc de dragoste, Editura Cartea Românească, 1977; Un bărbat în rîndul lumii, Editura Cartea Românească, 1980; Un Sosie en cavale, Editions du Seuil, Paris, 1986 / traducere: Perimetrul zero, Editura Cartea Românească, 1991; Les Années volées. Dans le goulag roumain à 16 ans, Editions du Seuil, Paris, 1991 / versiunea originală a interviului realizat cu Mariana Marin: Ia-ţi boarfele şi mişcă!, Editura Cartea Românească, 1991; Le Pourvoyeur, ediţie de autor, Compiègne, 2000). În Alexandra iubirilor, oamenii şi-au salvat cît au putut din viaţa personală de sub marile roţi ale sistemului. Dar noile sisteme propun cu încăpăţînare exerciţii similare. Dintr-un ciudat vagon de tren, alături de figuri tutelare şi aleatorii, eroina Alexandra îşi surprinde şi ea cititorii: circulă lucid într-un prezent saturat de sloganuri şi deapănă un trecut crîncen, în care reţeta fericirii - de necrezut! - a fost chiar supravieţuirea.

(Adina Kenereş)

*****
Fragment

Daniel. Venisem singură şi din întîmplare în cătunul de la poalele Carpaţilor. Mi-am pus cortul în livada unui octogenar singuratic. După ce-i murise femeia, cei şapte fii şi unica fiică plecaseră în patru vînturi să-şi încerce norocul şi să scape de doinele pe care bătrînul le cînta la fiece sfîrşit de zi - cel puţin, aşa se zicea prin sat. Într-o casă atît de mică era de neînţeles cum putuseră trăi cu toţii la un loc. Un chenar de flori albastre înconjura tocul ferestrelor. Funii de ceapă şi ardei uscaţi erau spînzurate de stîlpii prispei. Cînd soarele apunea după munţi, Pamfil, cu naiul în mînă, se aşeza pe un scăunel cioplit grosolan, stătea o clipă nemişcat, apoi începea să cînte. Notele zburau spre cele patru zări şi, oriunde s-ar fi aflat, cei şapte fii şi unica fiică le vor fi auzit fără doar şi poate...
"Să ştiţi, doamnă", îmi spuneau alţi bătrîni din sat cînd îi cinsteam cu ţuică fiartă, "şi pe lumea cealaltă, tot om auzi naiul lui Pamfil, că d-aia a făcut bietul de el puşcărie."

Prin anii cincizeci, instructorul de partid al raionului îl luase în pumni pe Pamfil şi-i făcuse naiul arşice sub talpa cizmei, acuzîndu-l că-i îmboldeşte pe ţărani să nu semneze cererea de intrare în colectivă. În seara acelei zile, Pamfil se apucă iar de doinit dintr-un fluier de soc meşterit la iuţeală. L-au luat pe sus la miezul nopţii - a făcut cinci ani de muncă grea la Canal.

După ce l-au liberat, a pribegit din sat în sat, din cunoştinţă în cunoştinţă, în căutarea unui nai, pînă l-a găsit. Întors acasă, a aflat de moartea nevestei. De cum a dus naiul la buze, copiii şi-au astupat urechile, tatăl nu s-a lăsat de doinit şi copiii lui au părăsit lumea închisă, lesne de supravegheat a satului, pentru a se alătura miilor de ţărani tineri răspîndiţi pe marile şantiere, pierzîndu-se în masa cenuşie a muncitorimii.

Mă aşezam pe prispă alături de Pamfil, sprijinindu-mă cu spatele de un stîlp din lemn cioplit, şi-l ascultam ceasuri întregi. Se obişnuise să mă aştepte.
"Bună seara, nea Pamfil." - "Bună să fie!"

Erau singurele cuvinte pe care le schimbam pînă la ultimele licăriri de lumină. Cînd naiul tăcea, îi uram noapte bună, iar el îmi răspundea: "Vise frumoase."

Într-o seară, am dat peste un necunoscut foarte ocupat să-l convingă pe bătrîn să se lase înregistrat pe magnetofonul lui. Îi promitea o fărîmă de veşnicie şi el o refuza! Imediat am trecut de partea lui Daniel. De ce am făcut-o? Pentru că era brunet şi avea ochii albaştri? Poate, dar mai ales pentru că pe vremea aceea mă simţeam nemuritoare şi toate cîte îmi plăceau le voiam asemenea.

Pamfil se uita bănuitor la magnetofon:
"Nu! Lumea trebuie să-l vadă pe muzicant cînd cîntă, aşa cum se uită la fierar sau la olar cînd lucrează."

Timpul trecea, ştiam că voi pleca împreună cu Daniel şi nu mai speram să-i smulgem acordul pentru înregistrare. Seară de seară îl ascultam, ţinîndu-ne răsuflarea, pe cînd a lui se făcea tot mai slabă. Seară de seară, Pamfil ni se părea mai mic, mai zbîrcit, mai bătrîn, iremediabil bătrîn. Derizoriu, inutil, magnetofonul zăcea pe jos, scos din priză. Apoi, într-o seară, cu degetele lui noduroase, Pamfil l-a prins de umăr pe Daniel:
"Haideţi! Vîrîţi-mă dară în cutia asta de fier! Că şi prăjiturile se păstrează mai bine în cutie."

Pamfil a murit în iarna aceea. Daniel a riscat mult scoţînd înregistrările peste graniţă. După plecarea lui, în nopţile de insomnie şi coşmaruri, ascultam copiile făcute pentru mine. Plîngeam pe săturate, apoi adormeam şi visele mi se uşurau. Doinele lui Pamfil mi-au rămas întipărite în amintire - de fapt, nu le mai aud cu adevărat, mai degrabă le simt, simt că puţin mi-ar trebui ca să le fredonez din nou.

În schimb, am uitat cum sună vioara lui Daniel. Voia să fie cel mai bun "acolo", însă n-am nici cea mai mică idee despre ce s-a întîmplat cu el.

Evitam să vorbim despre plecarea lui anunţată. Cînd ne-am cunoscut, era la a treia cerere de paşaport, una pe an, toate refuzate. A cincea i-a fost acceptată. Prin urmare, am avut doi ani ca să ne iubim, numai că nu ştiam dinainte cît timp avem la dispoziţie şi această incertitudine ne împingea să dăm fiecărui gest şi evenimentelor celor mai neînsemnate din viaţa noastră o semnificaţie adîncă. Trăiam între semne, făceam dragoste în miezul lor, sperînd să ne apere de rele, şi aveam într-adevăr nevoie de protecţia lor.

De îndată ce puneam piciorul afară din casă, eram urmăriţi de indivizi ale căror chipuri lipsite de expresie păreau ieşite din aceeaşi matriţă. Întrucîtva, făceau parte din povestea noastră şi n-aveam cum scăpa de ei, aşadar, ne obişnuiserăm să-i suportăm, asemenea locuitorilor din ţările nordice care-şi suportă de veacuri troll-ii, chiar pe cei mai răi.

O dată pe an, la trei dimineaţa, mergeam să prindem rînd la coadă la paşapoarte, în faţa secţiei de miliţie. Plecam de acasă la ora două, nu circula nimic, trebuia să traversăm pe jos o mare parte din oraş, mergeam grăbiţi pe străzile pustii. Aşa a fost şi la a cincea cerere. Daniel mă ţinea strîns lîngă el: "Dacă reuşesc de data asta, n-am să mă întorc niciodată. Promit să fac totul ca să te scot de-aici."

Doare? Cum doare dorul de ţară? Întrebarea ne obseda.

Un mic grup aştepta deja în faţa secţiei de miliţie.
"La cine e lista?"

Se găsea totdeauna cineva să se autodeclare "responsabil cu lista". De data asta, responsabilul, un tip cu burtă mare, îşi lua rolul în serios: ne-a măsurat din cap pînă-n picioare înainte de a-l înscrie pe Daniel pe listă cu numărul treisprezece. O femeie purtînd o tocă foarte caraghioasă din catifea uzată s-a grăbit să ne informeze că, pentru patruzeci şi cinci la sută dintre oameni, numărul treisprezece este un număr cu noroc şi că, pentru ceilalţi, acelaşi treisprezece poate aduce un ghinion care să le distrugă viaţa.

La cozile pentru paşapoarte era o atmosferă specială, asemănătoare şi totuşi diferită de cea de la cozile la mîncare, care se formau la colţuri de stradă, cam peste tot unde se "dădea" ceva. Diferită era miza aşteptării, solicitanţii nu stăteau la rînd împinşi de nevoile stomacului, ci de o foame abstractă, foamea de o altă lume. Însuşi faptul că-şi dezvăluiau astfel intenţiile îi expunea la primejdie, le trebuia o bună doză de îndrăzneală sau curajul disperării. Din nefericire, asta nu-i făcea mai buni decît erau, ba poate chiar mai răi. Într-un anume fel, nu se distingeau de nişte bieţi cerşetori şi se comportau ca atare: agresivi, puşi pe harţă, vicleni la nevoie şi chiar fără motiv, iar în faţa autorităţilor, umili pînă la slugărnicie. Aşa cum un înfometat e în stare să smulgă bucata de pîine de la gura altui înfometat, aşa şi mulţi dintre noi ar fi smuls, dacă ar fi putut, paşaportul din mîna celui care-l primise.

În privirile cu care se măsurau oamenii se împletea curiozitatea - te plictiseai de moarte aşteptînd ceasuri întregi - cu suspiciunea: fiecare ins reprezenta un potenţial concurent. Totuşi, se năşteau simpatii, se înfiripa un simulacru de solidaritate, se povesteau frînturi de viaţă şi se spuneau bancuri, dar, pe măsură ce se apropia ora deschiderii, chipurile se înăspreau şi legăturile care păruseră a se înnoda se rupeau de îndată ce se auzeau glasurile celor care se pregăteau să deschidă uşile grele de fier. Prinşi, ca şi ceilalţi, în mulţime, Daniel şi cu mine dădeam din coate. În ciuda eficacităţii dovedite a acestei tehnici, nu ajunsesem încă să-i lovim la fluierul piciorului pe cei din jur.

Îmi amintesc de bancul spus de un tînăr care-şi rotea ochii de bufniţă sub ochelarii groşi de un deget: "Doi viermi, Lik şi Vik, locuiesc într-un maţ. Vik s-a săturat să trăiască în rahat şi-i mărturiseşte lui Lik intenţia de a fugi "dincolo". Culcuşit confortabil într-o cută a maţului, Lik se strîmbă a neîncredere: "şi, mă rog, cum ai să faci?" "Simplu: am să prind cursa de trei jumate, cea care trece după ce se termină serviciul la cantină. Vine la ţanc, nu e nici o problemă." Lik se scarpină în capul chel, cîntărind riscurile: "Prea periculos. Cel puţin aici, sîntem acasă, adaptaţi la maţul nostru natal şi la porcăriile din el. Ce să facem în altă parte? Eu rămîn." Cei doi viermi îşi urează mult noroc şi se despart. Lik adoarme în culcuşul lui, celălalt coboară pe panta care duce spre ieşire. Către seară se întoarce, palid, frînt de oboseală, abia tîrîndu-se. Lik îi iese în întîmpinare: "Ce-i cu tine? Ce ţi s-a întîmplat?" Zdrobit, Vik plînge în hohote: "Cantina a fost închisă pentru inventar şi n-am avut cursă.""

Aluzia la propria noastră soartă era clară şi, cu toate că bancul era din categoria pe care autorităţile o socoteau "duşmănoasă", majoritatea celor prezenţi au izbucnit în rîs.

Înfofolite în zdrenţe, măturătoarele porniseră la treabă. Una dintre ele ne ameninţă cu măturoiul de răchită: "Le-aş da eu paşapoarte!" Apoi, măturînd furioasă rigola, a ridicat un nor de praf peste noi.

Ca de obicei, pe la opt, zgomotul zăvoarelor trase de cealaltă parte a uşii de fier ne-a anunţat deschiderea ei iminentă. O mişcare spasmodică a trecut prin toată coada, privirile au devenit impersonale, semn că se apropia domnia lui "fiecare pentru sine". Un ofiţer zeflemitor se uita la noi, barînd în continuare intrarea, doar pentru că aşa avea el chef şi, cu gînd să se dea bine pe lîngă el, femeile au început să se fandosească iar bărbaţii s-o facă pe glumeţii. În cele din urmă, cînd presiunea a devenit prea puternică, ofiţerul s-a dat la o parte şi turma de vite mugitoare care deveniserăm a intrat puhoi în sala de aşteptare îngustă, murdară, a secţiei de miliţie. Folosindu-şi burta ca pe un berbec, responsabilul cu lista a ajuns primul la ghişeu, deşi nu era decît al patrulea sau al cincilea la rînd.

Strivită de înghesuială, obosită după noaptea nedormită, respiram anevoie în aerul îngreunat de răsuflări urît mirositoare. M-am lăsat dusă de val cît să mă dezmeticesc şi, dintr-o dată, m-am trezit în afara cozii. Daniel mi-a strigat să-l aştept în curte şi i-am urmat sfatul.

Lungindu-se din pricina întîrziaţilor - care nu-şi făceau iluzii, aveau puţine şanse să ajungă la ghişeu înainte de ora închiderii -, coada ocupa acum o mare parte din curte. M-am suit pe capacul unei lăzi de gunoi dintr-un colţ mai retras şi am avut imediat sentimentul că sînt observată. O muscă mare, verzuie se învîrtea deasupra capului meu, mi-am zis că poate mă tulbura privirea din ochiul ei compus, de insectă, cînd un miliţian tînăr s-a postat în faţa mea şi mi-a spus, arătînd cu degetul o fereastră de la primul etaj: "Tovarăşul comandant vă aşteaptă.". Am vrut să-l anunţ pe Daniel, mesagerul m-a prins de braţ: "N-are rost, veniţi înapoi înainte ca el să ajungă la ghişeu."

Răsfoind o revistă, un bărbat cu părul cenuşiu se afla pe traseul urmat de tînărul miliţian care mă conducea ferm spre o uşă blindată întredeschisă. Miliţianul a încercat să-l ocolească pe bărbatul cu păr cenuşiu, dar am făcut în aşa fel încît să mă izbesc de el, revista i-a scăpat din mîini. "Anunţaţi-l pe numărul treisprezece", i-am şoptit, "numărul treisprezece." Înainte de a trece pragul uşii blindate, m-am întors spre el, bărbatul se aplecase să ridice revista - totuşi, privirea lui mă urmărea.

În picioare, lîngă fereastră, comandantul i-a făcut semn tînărului miliţian să iasă. Ochii lui - păreau blînzi în spatele ochelarilor prea mici pentru nasul borcănat, străbătut de vinişoare roşii - mă învăluiau cu o privire atentă. A păşit spre mine, mi-a atins uşor sînii şi mi-a propus tîrgul cu o anumită onestitate, aş spune:
"Iubitul dumitale nu prea are şanse să obţină paşaportul, eu aş putea să i le măresc pînă la nouăzeci la sută. Te hotărăşti acum, pe loc, că nu-mi văd capul pulei de treabă, v-a găsit pe toţi plecatu'!"
"Ce dovadă am c-o să vă ţineţi de cuvînt?"
"Nici una. Dacă pleacă - mare brînză o să facă pe unde merge, izmene rupte-n cur, da', mă rog, fiecare cu ale lui -, o să mai vii pe la mine de patru ori, o dată pentru fiecare cerere. Dacă nu pleacă, o lăsăm baltă."

Ştiam că pot s-o fac. Am făcut-o. Mă pătrundea un bărbat încălţat cu cizme şi evenimentul nu merita nici un fel de comentariu.

După cîteva minute, s-a dus din nou la fereastră şi mi-aş fi putut închipui că abia atunci intram în biroul lui. Pe cînd deschideam uşa să plec - nici măcar nu o închisese cu cheia -, mi-a strigat cu glas tunător:
"Am să vă trimit o convocare, dacă va fi cazul!"

Pe culoar, rezemat de perete, miliţianul cel tînăr fuma, transpiraţia i se prelingea pe obrajii plini de coşuri.

Daniel a primit paşaportul după o lună. Cît despre mine, n-am primit niciodată vreo convocare de la bietul comandant cu penisul şovăitor. Nici nu mi-am dat osteneala să-i şterg definitiv amintirea, am lăsat-o să se descompună. În schimb, o întrebare s-a infiltrat în amintirile mele despre Daniel, o întrebare ca un virus, infectîndu-le: oare bărbatul cu păr cenuşiu şi revistă l-a anunţat pe numărul treisprezece? Şi dacă da...?

Daniel nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Eu nu l-am întrebat niciodată. Cînd a terminat de completat actele, eram din nou în curte, aşezată pe capacul lăzii de gunoi.

Cîţiva ani mai tîrziu, Daniel mi-a scris. Pregătise totul şi mă aştepta. N-am putut obţine paşaportul. Comandantul ieşise, poate, la pensie, devenise, poate, impotent sau nu-i plăceau decît femeile sub treizeci de ani, iar eu îi depăşisem. Astfel, Daniel şi cu mine am avut destul timp ca să uităm unul de altul.

Nu demult, într-o dimineaţă de vară, aflîndu-mă în trecere printr-un oraş necunoscut, am intrat în catedrala pustie la ora aceea. Inevitabila bandă înregistrată pentru turişti s-a pus pe cîntat. Surpriză! Sunetele pe care le auzeam nu erau ale unei orgi, ci ale naiului. Nu-mi venea să cred urechilor! Căsuţa lui Pamfil cu ferestrele chenăruite albastru mi-a apărut înaintea ochilor, rătăcită în imensitatea catedralei. Bătrînul Pamfil stătea pe prispă, la locul lui obişnuit, şi, alături de el, cu capul plecat, de nu-i vedeam decît părul negru şi des, Daniel. În cele din urmă, m-am recunoscut în tînăra cu piele netedă, bronzată, care îşi întorcea faţa spre asfinţitul soarelui. O fracţiune de secundă, m-am crezut din nou nemuritoare.

Cînd au apărut primii vizitatori, am ieşit din catedrală. În piaţa mărginită de case cu obloane viu colorate mirosea a pîine caldă. Mi-am promis să mă interesez dacă naiul era pe cale să înlocuiască orga în muzica religioasă sau ceea ce auzisem ţinea doar de preferinţa insolită a vreunui preot din partea locului - genul de promisiune uitată a doua zi.

În fond, tot ce mi-a lăsat Daniel mai de preţ este amintirea lui Pamfil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer