Micuţa infantă de Castilia

Poet, eseist, romancier şi dramaturg, Henry Millon de Montherlant s-a născut în 1896 la Paris, într-o veche familie aristocratică. Îşi face studiile la liceul Janson-de-Sailly şi la şcoala iezuită Sainte-Croix din Neuilly. În 1916 pleacă voluntar pe front, unde este grav rănit (1918). Nutreşte o mare pasiune pentru sport şi pentru tauromahie. Debutează cu volumul autobiografic Schimbul de dimineaţă (1920), căruia îi urmează Olimpicele (1924) şi Cîntec funebru pentru morţii de la Verdun (1924). Face numeroase călătorii în Italia, Maroc, Spania. Publică romanele Visul (1922), Bestiarii (1926), Băieţii (1969), care compun trilogia Tinereţea lui Alban de Bricoule; La fîntînile dorinţei (1927), Micuţa infantă de Castilia (1929), Un călător singuratic e un diavol (1961), care alcătuiesc trilogia romanescă Călătorii hăituiţi; Celibatarii (1934): Un asasin îmi e stăpîn (1971); Fetele (1936), Îndurare pentru femei (1936), Demonul binelui (1937), Leproasele (1939), care compun tetralogia romanescă Fetele; eseurile Mors et vita (1934), Serviciu inutil (1935) etc. În timpul ocupaţiei hitleriste, pleacă pe front în calitate de corespondent de război şi este din nou rănit. Între 1942 şi 1945 se ocupă, în cadrul Crucii Roşii elveţiene, de copiii francezi victime ale războiului. Scrie piesele Regina moartă (1942), care va cunoaşte un imens succes la Comedia Franceză, Fiu al nimănui (1944), Malatesta (1948), Stăpînul din Santiago (1947), Oraşul al cărui prinţ este un copil (1951), Port-Royal (1954), Don Juan (1958). În 1960, Montherlant devine membru al Academiei Franceze. Se sinucide la 21 septembrie 1972, la Paris.

În preajma vîrstei de treizeci de ani, Montherlant cunoaşte o criză, numită de el a “călătorilor hăituiţi”, care îl determină să părăsească Franţa pentru a se îndrepta spre ţări scăldate de soare – Spania, Italia, Tunisia, Algeria, Maroc – din dorinţa de a-şi realiza acolo “feeria”. În romanul Micuţa infantă de Castilia, “călătorul hăituit” se îndrăgosteşte de o dansatoare spaniolă. Însă în clipa în care nu mai are “decît un singur gest de făcut”, dispare. “Un lucru o dată atins e distrus” devine deviza lui din acel moment.

De acelaşi autor, în colecţia “Biblioteca Polirom”, a apărut Un asasin îmi e stăpîn (2002).

“În timp ce gust plăcerea, regret dorinţa.”
Faust

“În iubire, ca şi la război, ca să termini, trebuie să-l vezi pe celălalt din apropiere.”
Napoleon

Barcelona este un oraş de şase sute de mii două sute de suflete şi nu are decît o vespasiană. Putem bănui ce înghesuială de suflete are loc la anumite ore. Dar simt că ar fi mai bine să-mi încep povestirea altfel.

Cînd călătoreşti, e bine să iei un tren de lux, vagoanele sînt într-atît de încălzite – Compania trebuie să te mulţumească pe măsura banilor pe care i-ai dat –, încît aerul devine de nesuportat; iar ducesa nu ar îngădui să se deschidă vreo fereastră: ea refuză acest comportament, pe care-l găseşte americănesc. Dacă eşti singur în compartiment, rişti să fii furat. Dacă ai vecini, grosolănia lor, pe care ai considera-o firească la nişte călători de clasa a treia, te oripilează. Tot astfel proasta calitate a serviciilor, de care suferă întotdeauna hotelurile de lux, te face să le deteşti, deşi într-un hotel de mîna a doua ai suporta-o cu uşurinţă.

Iei un bilet de tren la clasa întîi. Abia te-ai instalat şi, uitîndu-te pe fereastră, vezi cum intră în vagonul de clasa a treia o fată de toată frumuseţea. Cum presupun că eşti francez, şi deci oarecum zgîrcit, iată-te otrăvit la gîndul că ai plătit un loc la clasa întîi şi mergi la clasa a treia, fără să fii măcar sigur că fata nu te va respinge.

Dar la dracu’ cu zgîrcenia! Iată-te faţă-n faţă cu frumoasa fată. Abia te-ai instalat şi, uitîndu-te pe fereastră, o vezi pe ducesă, care se grăbeşte spre vagonul ei şi care te-a zărit. Ducesa continuă să creadă că oamenii de litere trăiesc din expediente şi că se mută pe ascuns, fără să plătească chiria. Zadarnic îi vei explica, la întoarcere, că în acea zi călătoreai într-un vagon de clasa a treia pentru că îţi plac lucrurile pitoreşti şi pentru a te “documenta”, ea se va uita să vadă dacă manşetele tale sînt curate. Degeaba cutreieri drumurile pe banii tăi, ducesa continuă să creadă că te afli în misiune, pe banii celor care te-au trimis, ca să mai înşiri cîte ceva pe hîrtie. Aşa sînt oamenii din înalta societate şi n-ai cum să-i schimbi.

Şi apoi... ai plecat, erai proaspăt şi strălucitor. Dar, cel mai adesea, fiinţele cu adevărat adorabile se ivesc dintr-o dată din toate părţile abia după treizeci şi şase de ore petrecute pe tren, după ce ţi-a crescut barba şi cînd simţi pe trupul tău toate urmările lavabourilor care nu au nici oglindă, nici prosop, nici săpun şi nici apă (mă gîndesc la lavabourile din vagoanele de clasa a treia ale trenurilor spaniole). Şi trebuie să renunţi la a mai face cuceriri, căci cum s-ar putea face iubit bărbatul-cîine?

În acea dimineaţă – era, cred, 8 noiembrie 1925 –, mergeam cu trenul de la Valencia, despre care nu am păstrat decît o amintire răzleaţă, către Barcelona. Cu trei zile în urmă, într-o crescătorie de tauri învecinată cu Albacete, în timp ce înfruntam, întărîtîndu-l cu capa, un tăuraş, fusesem răsturnat, călcat în picioare şi rănit în dreptul unui omoplat. Am fost cusut într-un spital din Valencia, dar, în loc să stau acolo spre a fi îngrijit pe îndelete, după patruzeci şi opt de ore mă îndreptam în grabă spre Barcelona.

Sînt prada unor fantome care mă posedă, mă aruncă dintr-un mal într-altul al acestei Mediterane în jurul căreia mă învîrtesc, mă învîrtesc, precum animalele în cuştile lor sau precum legendare personaje supuse unor legendare torturi, într-o eternă goană ce vrea să-mi întîlnească imaginaţia. În ce măsură am fost victima impulsurilor mele, a acceselor mele de nerăbdare, a incapacităţii mele de a aştepta, într-un cuvînt a incapacităţii mele de a suporta – nescia tolerandi, spune Tacit, despre o împărăteasă –, propria-mi victimă atît în sufletul meu cel mai lăuntric, cît şi din punctul de vedere cel mai material al vieţii mele, doar eu singur ştiu, după oboseala şi relaxarea a tot ceea ce a fost cîndva în mine tensionat şi lacom. Mistralul din Marsilia, canicula din Almeria, căldura alternînd cu frigul din Tanger, ploile torenţiale din Alger, praful din Tunis, duhoarea din Neapole – tot Sudul multiubit şi tînăra-i căldură ventilată: n-am cunoscut loc unde să fi fost mai nefericit decît aici. Dragul meu Pedro Salinas care, cu cîteva zile în urmă, m-ai urcat în omnibuzul pentru trenul de Granada, bănuiai oare că în gară, în faţa acestui tren, aveam să fiu cuprins de aceeaşi panică pe care o avusesem cu şase luni înainte şi care mă făcuse să părăsesc Granada ca un om hăituit, şi că aveam să iau trenul imediat următor cu indiferent ce destinaţie – o destinaţie care s-a întîmplat să fie Albacete, fatală pentru mine? Dar astăzi, în drum spre Barcelona, anxietatea mea nu era lipsită de motiv. Încă zdruncinat de cele îndurate, voiam să mă întorc acasă cît mai repede, cu dorinţa patriotică de a fi măcar omorît de medicii din ţara mea.

Numai că, deşi aveam bilet la clasa întîi, trecusem într-un vagon de clasa a treia, din cauza unui animal de sex femeiesc pe care voiam să-l examinez de-aproape.

Plecarea trenului spaniol prilejuieşte nişte scene pe care un devot din Spania nu ar vrea să şi le amintească. Vagonul e arhiplin. Toţi prietenii au venit să le strîngă mîna celor care pleacă, în timp ce aceştia arborează o expresie de mater dolorosa pentru că se despart de ai lor pentru trei săptămîni; şi aceste chipuri înlăcrimate, aceşti oameni în doliu (spaniolii au mania să fie mereu în doliu) care urcă unul după altul în vagon, perindîndu-se spre a strînge mîini şi călcîndu-i pe picioare pe mai toţi, te duc cu gîndul la o înmormîntare. Cîte strigăte! Şi ce surescitare! Adio! Adio! (s-ul final nu-i pronunţat). Pe lîngă aceşti oameni, un francez din sudul Franţei pare un personaj tăcut.

Noi toţi cei care am alergat după tinere fete din aceste ţări latine cunoaştem rasa hidoasă a fraţilor. Fratele care stă la pîndă, fratele complice, fratele înarmat cu un cuţit, fratele care şantajează. Dar familia! Această invenţie specific italiană, specific spaniolă. Mereu acest cuvînt – ascultaţi-i –, familia, care revine în conversaţia lor! Ah, sînt prea de tot! Adio! Adio! Cîntă acest cuvînt, se provoacă unul pe celălalt ca să-l cînte şi mai mult, aşa cum se aţîţă cîinii unul pe altul, lătrînd. Simt o bucurie animalică ascultîndu-şi propriile intonaţii, şi în aceste strigăte interşanjabile, care şi-au pierdut orice semnificaţie şi pe care le scot cu nemiluita, fără motiv, din pură plăcere, recunoşti un automatism care dezvăluie cu cruzime un vid al creierului. De cîte ori nu auzim repetîndu-se: “Adio! — Toma, tonto! (na, prostule!) — Ven aqua, nene (vino aici, micuţule!)”? Ca să nu mai vorbesc de hombre! De vreme ce în această ţară un om este condamnat să plătească amendă pentru o “blasfemie”, monarhul ar face bine să-i amendeze şi pe toţi cei care ar rosti cuvîntul hombre. Reforma ar fi de genul aceleia pe care a făcut-o Petru cel Mare cînd i-a silit pe mujicii săi să-şi taie bărbile: un efort către ceva mai puţină obscuritate.

Şi, peste toate astea, urlînd din răsputeri, bebeluşul, plîngăreţul internaţional, care bîntuie trenurile precum ploşniţa paturile: flagelul călătoriilor, pe care nici precauţiile, nici banii nu-l pot reduce la tăcere, şi împotriva căruia nu există pilule, ca împotriva răului de mare. Lipită de el precum vampirul de cadavru, mama îi suge gîtul, urechile, părul, imită cu sărutările ei zgomotul baligii care cade, îl infectează cu microbi bucali, vorbeşte încă mai prosteşte decît el, cînd el vorbeşte, face pe ea cînd el face pe el, îi pune mîna pe fund, îl aţîţă cît poate să urle încă şi mai tare. Dacă adoarme, nu are linişte pînă cînd nu-l trezeşte, sugîndu-i gura, ca să-l facă să strige din nou. Şi aceeaşi femeie care sărută cu patimă respingătoarea făptură m-ar trata drept “sadic” dacă m-ar vedea sărutînd un trandafir, o frîntură de statuie grecească sau drăgălaşul botişor al unei pisici. Întregul vagon delirează în jurul fetusului, găseşte că-i minunat să facă pipi pe genunchii tăi, să-şi şteargă pantofii pe pantalonii tăi; şi să te ferească sfîntul dacă nu te arăţi îndeajuns de extaziat. Întregul vagon se prosteşte împreună cu el, nu mai este decît un vast miam miam... (asta înseamnă mama şi nu are din punct de vedere moral mai multă importanţă decît un răget de măgar), tata... caca... (aceste două cuvinte vrînd să spună cam acelaşi lucru), se străduieşte să-l întreacă în prostie, în timp ce făptura convulsionată îşi proiectează în toate părţile saliva, urina şi mucii, pe care asistenţa îi primeşte în chip religios. Vae soli? Oh! Doamne, fericit, fericit, de trei ori fericit este omul singur! Şi, după gustul meu, el nu este niciodată îndeajuns de singur.
(Această pagină trebuie adăugată în viitoarea reeditare a cărţii Pagini de tandreţe.)

Cînd îngrozitoarea făptură a tăcut, sleită de puteri sau simţind în sfîrşit faţă de sine o îndreptăţită oroare, vagonul se odihneşte cîteva clipe. Datorită mirosului, ştii că, la celălalt capăt al vagonului, este cineva care mănîncă o portocală. Mama, de cîte ori îşi ridică o fesă ca să-şi mai dezmorţească trupul, nu pierde prilejul de a trage o băşină. (Bărbaţii spanioli de la ţară au, la orice vîrstă, chipuri pline de mîndrie, în schimb, femeile au întipărită pe faţă expresia stupidă a idolilor din Grecia arhaică.) El, reproducătorul ftizic, ţine între dinţi, timp de şaptesprezece ore, o scobitoare, una dintre acele scobitori ce nu lipsesc niciodată din coşurile de călătorie spaniole şi care, din nefericire, joacă şi rolul unei mîncări. Uneori, el iese din acel nesfîrşit mutism şi spune doar atît: Bueno. Se poate trage de aici concluzia că în tot acest timp el rumega în mintea lui tot felul de lucruri şi că ele au luat o întorsătură bună, de vreme ce-i mulţumit de sine. Bueno spun şi boii, mugind, îmi închipui, cînd, după multe ore de tăcută tensiune cerebrală, au înţeles, în sfîrşit, ceva. Tihna din vagon nu-i întreruptă decît de apariţia unui personaj cu barba neîngrijită, cu mină patibulară: poliţistul care, înainte de a-ţi cere actele, îşi întredeschide haina şi îţi arată insigna, un mic disc strălucitor, cu gestul cu care Iisus Hristos, dîndu-şi la o parte veşmîntul, şi-a arătat inima împresurată de raze de lumină.

Dar, în această relativă tăcere, desluşim treptat nişte piuituri slabe, pe care le-am luat mai întîi drept un scîrţîit de osii. Toate aceste femei au buzunarele pline de vrăbii, peste care au pus o batistă. Iar în plasa de bagaje – în afară de un băieţaş care doarme şi al cărui picior ce atîrnă îl vezi de cîte ori îţi întorci capul – sînt cocoşi, atîrnaţi de picioare, cum a fost crucificat patronul lor, Sfîntul Petru, doar spre a fi făcuţi să sufere, şi care strigă în fiecare staţie în care ne oprim, ca şi cum ar anunţa-o şi ei, în limba lor; iepuri, cărora li se dă din cînd în cînd un pumn în creştetul capului, omorîţi astfel doar pe jumătate, pentru ca agonia lor să poată dura toată noaptea. Tot trenul este plin de agonii de animale. O mamă ia din mîna unui băiat o vrabie pe care acesta o tortura. Ai putea crede că o face ca să protejeze micul animal; dar mama ştie atît de bine “cum să procedeze”, încît pasărea, care îndura în tăcere cruzimea inconştientă a băiatului, în mîinile mamei începe să ţipe. Omul creşte animale domestice sub pretextul că îi sînt folositoare, dar de fapt pentru a-şi putea exercita asupra lor sălbăticia lui – şi asta în mod legal.

Dragii mei confraţi care, cu carnetul de însemnări în mînă, îi cereţi impresiile din transă de la Aissaua, punîndu-l să le repete; care le clasaţi apoi la litera A, şi apoi le veţi şterge cu grijă de pe fişă, după ce vă veţi fi “slujit” de ele, eu vă... ei bine, nu, nu vă spun nimic: voi sînteţi ceea ce sînteţi şi eu sînt ceea ce sînt. Am încercat şi eu să fac însemnări. Dar mi s-a părut atunci că încetez să mai fiu un om care trăieşte viaţa şi că devin un profesionist într-un domeniu oarecare, că viaţa mea devenea o muncă; or, eu simt o mare oroare – o oroare întru totul meridională – faţă de muncă, pedeapsă pe care Adam a meritat-o poate, dar pe care nu o merit şi eu, care nu valorez ceva decît în momentele mele de răgaz. Şi am început deci să-mi risipesc cu voioşie viaţa, ca un om, şi nu ca un om de litere. Nu-mi pasă de mîzgălelile mele, care vor muri înaintea mea. Şi nu-mi pasă nici de preţuirea semenilor mei, vreau să spun: a celor care nu-mi seamănă. Preţuirea celor pe care nu-i preţuieşti nu provoacă în tine decît o reacţie: “Oare prin ce am fost sub mine însumi?”

Pe scurt, aş vrea să descriu astăzi chipul animalului de sex femeiesc pentru care mă urcasem în compartimentul de clasa a treia. Dar l-am uitat. Iată trăsăturile animalului care mi-au rămas în memorie.

Avea părul năclăit, precum cel al ţigăncilor, şi urme de vărsat pe faţă, ceea ce-mi spune îndeajuns de mult, căci mă duce cu gîndul la statuile greceşti supuse îndelungatei acţiuni a apei de mare. Înnebunite de murdăria ei îngrozitoare, muştele roiau în juru-i. Îşi întinsese pe şorţ nişte pîine şi nişte bucăţi de carne, pe care le mînca apucîndu-le cu amîndouă mîinile, şi eu, bănuind-o a fi de o prostie divină, mă gîndeam că, asemenea lui Catoblepas, îşi va înghiţi vîrful degetelor fără să-şi dea seama. Degetele ei erau atît de pline de grăsimea din carne, încît inelele de pe ele alunecau: erau nişte inele extrem de ieftine, împodobite cu sticlă, asemenea celor pe care le găseai, pe cînd eram eu copil, în pîntecele unor canişi din ipsos, după ce rupeai membrana de hîrtie ce se afla sub ei; ba chiar unul dintre inele îşi pierduse podoaba de sticlă, şi nimic nu-i mai sinistru, nu-i aşa?, decît un inel astfel văduvit, pe un deget viu de femeie. Cerceii ei erau diferiţi unul de celălalt, şi tot diferite îi erau şi jartierele. Adeseori îşi trăgea în jos fusta, avînd unul din acele reflexe de pudoare care mă umplu de furie. Bea lapte de-a dreptul din oală şi scotea un fel de suspin-grohăit de plăcere, după fiecare înghiţitură. După ce înghiţea, îşi răsturna capul pe spate precum găinile care au băut apă, ca lichidul să alunece mai bine. Era atît de animalică, încît am fost surprins, şocat cînd am auzit-o prima oară vorbind.

Şi aşa cum era, îmi amintea de acea copilă dintr-un campo andaluz, care, venind în vizită la mama ei, ce-mi era slujnică la Jerez, şi văzînd pentru prima oară în viaţa ei o scară, cea a casei mele, a urcat-o în patru labe.

I-am cîntat mirosul? Mirosul ei era puternic. Era însuşi mirosul sălbăticiunilor, cel care te izbeşte cînd intri într-o închisoare de femei; cel care, în pragul marii hale a fabricii de tutun din Sevilla fiind, mă oprise o clipă, silindu-mă să mă întreb dacă voi avea eroismul să intru. Spălată, frecată cu piatră ponce, curăţată, despăducheată, ar fi fost încîntătoare, şi, dacă ar fi să mă iau după ce-mi spune instinctul, neobişnuit de voluptuoasă. La femei agasantă este pretenţia lor de a fi raţionale. Cînd îşi exagerează animalitatea, prefigurează supraomenescul. În faţa mea, devorîndu-şi halca de carne, se afla Căţeaua homerică, Seketh, Egipteanca, Leoaica umană şi divină. Se afla poate pur şi simplu Ifigenia, cea adevărată, pe lîngă care Ifigeniile creştine sînt atît de ridicole. Şi o contemplam cu un sentiment poetic şi cu unul religios, străbătut de teamă. Adăpat din plin la minunata făptură, am aspirat la ea, după ce stătusem de atîtea ori la clasa întîi, alături de ducesa ce-şi scotea din poşetă bomboane, ace de păr, o sticluţă cu apă de colonie, un trandafir înfăşurat în hîrtie de mătase; printre străinii cu ifose care cer la hotel o etichetă pentru valiza lor, dacă au uitat să le-o dea, pentru că o astfel de etichetă, lipită lîngă multe altele, e de efect şi sugerează bogăţia. Dar lenea m-a imobilizat.

Strategia feroviară şi nocturnă! Cînd, la căderea nopţii, îţi schimbi locul şi te aşezi lîngă făptura rîvnită, explicînd neglijent că o faci ca să te aşezi “în sensul în care merge trenul”, dacă nu cumva spui că vrei să te aşezi “în sensul contrar celui în care merge trenul”, explicaţie oarecum mai delicată. Cînd aştepţi, ore în şir, ca făptura să adoarmă, întrebîndu-te cu mare nelinişte dacă nu-i o făptură care are particularitatea de a nu putea să doarmă în tren. “Să nu fiu mîntuit în veci, numai să-i pot sorbi răsuflarea cînd va adormi!” Apoi făptura adoarme. Dar un alt călător se încăpăţînează să nu adoarmă, şi ai vrea să-l înjunghii spre a-i închide ochii care te împiedică în ceea ce faci. Atunci, aşa cum o armată de infanterie cîştigă teren, cînd înaintînd în salturi, cînd lipindu-se de pămînt şi făcînd pe mortul, tot astfel mîna, pe sub pătură, cîştigă cu grijă teren. Oare făptura doarme? Sau doar se preface că doarme? Va izbucni cu furie? Va accepta, în inconştienţa somnului? Sau cu o mută consimţire? În faţa ta doarme dragonul matern. La un metru de tine. Dar doarme într-adevăr? E cu neputinţă să-i vezi ochii, lumina din compartiment e stinsă. În timp ce cîştigi teren, într-un mod cu privire la care nu te poţi înşela, poate că dragonul te priveşte liniştit şi nu aşteaptă decît momentul ce te poate învinui cel mai mult, cînd va alerta întreg vagonul şi vei fi arestat...

Mîna făpturii adormite, ţinută, mîngîiată o noapte întreagă. Chipul ei sărutat, în timp ce am lăsat să ne cadă batista, ca să putem explica, dacă va fi cazul, de ce ne aplecam atît de mult. Faţa noastră pierdută în părul ei, precum capul calului în traistă. Et caetera. În mijlocul a şase călători, despre care nu ştii într-adevăr dacă dormeau sau se prefăceau şi ei că dorm. Această frică, această îndrăzneală, această prudenţă, aceste delicii. Ah, ce bucurie nebună! Poţi să îţi pierzi minţile de plăcere. Adeseori alcovul, mîine, îţi va părea searbăd în comparaţie cu noaptea din tren. Şi privirea pe care, cînd vin zorile, o îndrepţi pe furiş spre făptură, ca să ştii dacă ai fost singur sau dacă aţi fost doi. Făptură încîntătoare, uneori cearcănele tale mi-au vorbit îndeajuns, şi felul cum te prefăceai că mă ignori în timp ce eu ridicam un geam, aranjam locul, o înconjuram pe mamă cu nenumărate atenţii, la care era cu totul îndreptăţită. Şi, în sufletul meu mereu patern, mă bucuram că am colaborat, cu modestele mele mijloace, la a atesta încă o dată maxima care spune că tinerii se formează călătorind cît mai mult.

Geamuri care se ridică şi se lasă la ferestre, semnale de alarmă, W.C.-uri în vagoanele de clasa a treia... aceste trenuri sînt uimitor de confortabile! Şi cu cîte atenţii este înconjurat călătorul! Pe uşa W.C.-urilor, o placă emailată: “Împingeţi!”, mai mult fraternă, totuşi, decît decentă. Se vedea bine că ne apropiam de acea Catalonie ale cărei greve, campanii electorale şi asasinate au însemnat luminarea Spaniilor. În staţii nu se mai vindea apă rece, ci se vindeau ziare. Schimbare simbolică. Nu apă, această ultimă salvare după toate suferinţele morale, cea care este bună în gură, pe trup, pe tîmple, cea pe care o amestecăm totdeauna în minte cu imaginea fiinţei iubite, cea cu care se udă batista care se pune pe ochiul calului din arena cu tauri, pentru a-i uşura ultimele clipe –, ci ziare, murdărirea mîinilor, a inteligenţei şi a sufletului: aceste lucruri, care apar dimineaţa, prelungesc noaptea prin tenebrele lor.

Călătorii nu mai purtau o pasăre în colivie, o garoafă după ureche, nu mai coborau la fiecare staţie, pentru ca, odată urcaţi iar, să proiecteze spre ceilalţi, în timp ce vorbesc, mirosul păhăruţului de manzanilla pe care tocmai l-au băut, vărsat dintr-o sticlă ce poartă pe eticheta ei imaginea lui Iisus, oferindu-şi inima, sau a Fecioarei Maria, ceea ce îţi îngăduie, nu-i aşa?, să tot bei liniştit. (Şi e o tradiţie ca în Andaluzia, dacă a coborît să bea un păhăruţ un călător de la clasa întîi, trenul să-l aştepte pînă cînd se urcă în vagon.) Acum apăruseră ochelariştii, cu mutra într-un teanc de foi, minţind pe săturate, făcîndu-şi plinul de prostie şi de “seriozitate” pentru o zi întreagă. Limba aici nu mai era ciripitul mieros sau, dacă vreţi, limba amestecată a celor din Andaluzia, ci o limbă dură, agresivă, şuierătoare, care trezea în mine un fel de furie fizică: închipuiţi-vă o germană vorbită cu accent american. Poate că, vai, nu-i nevoie decît de această exasperare pentru a pune între o rasă şi tine o veşnică barieră...

E de ajuns să auzi, pentru prima dată în Spania, rîsetele stupide, rîsetele vaginale ale tîrfelor, vînat de gradas în arene – rîsetele tîrfelor cu înfăţişare săracă, aşa cum sînt probabil la Quimper sau la Besançon; şi sînt obsedat de dorinţa de a le arunca poşetele pe geam –, ai fi putut ghici, cu ochii închişi, că erai în trenul de Barcelona, oraş care, din cauza învecinării cu Franţa, a devenit un oraş de tîrfe, tot astfel cum protectoratul Franţei a făcut din imperiul chérifien (marocan) imperiul “chéri, viens!” Pe măsură ce te apropiai de Barcelona, vedeai mari suprafeţe industriale, vile “cochete”, automobile pe drumuri, şi chiar – spectacol de o modernitate nemaiauzită, aproape incredibilă în Spania – o fată pe bicicletă! În tren, oamenii de la ţară, atît de zgomotoşi pînă nu de mult, atît de fanfaroni, acum tăceau mîlc, se simţeau mici de tot, înţelegînd că vremea lor trecuse. Chipurile se luminau, cei adormiţi se trezeau, oamenii se duceau la geamuri să privească. De la o distanţă de treizeci de kilometri, capitala îşi trimitea fluidul, şi toţi, ieşiţi din ei înşişi, din murdăria oraşelor-morminte din provincie sau din abrutizarea satelor, lăsau să izbucnească, fără voie, din întreaga lor fiinţă un strigăt de exaltare şi de speranţă: “Iată, în sfîrşit, şi ceva vinovat!”

Curînd am intrat în Barcelona. Grupările muncitoreşti, Centrele republicane, Fraternităţile republicane, Asociaţiile democratice, Cercurile Uniunii liberale, Casele Poporului, Ateneele pentru instruirea integrală a celor două sexe răspîndeau asupra bravilor proletari torente de adevăruri şi de minciuni. Presa de informare, agenţiile de ştiri, birourile de publicitate, telegraful, telefonul, radioul, toate marile voci ale cetăţii lucrau de zor spre a stinge ultimul scandal al zilei.

Ah! Catalonie, Catalonie, bîntuită de gîndul Nordului, tu, pe care nu te iubesc şi pe care te iubesc...


A doua zi, după ce mă pansasem la doctorul S., trebuia să-mi omor într-un fel timpul în Barcelona, în acea după-amiază. Nu voiam să ratez cursa de a doua zi. Este o mare plăcere, după ce tocmai te-ai găsit faţă-n faţă cu un taur, fără nimic care să te separe de el, să te regăseşti din nou faţă-n faţă, cu o barieră solidă între voi doi: simţi cum urcă în tine, împotriva lui, toate injuriile care-i vin pe buze unui om la telefon şi care poate să închidă telefonul dacă i se răspunde pe acelaşi ton. O altă plăcere este să locuieşti într-un oraş în care, în decursul unei prime şederi, nişte oameni v-au ajutat să vă “descurcaţi”, dar unde, de data asta, rămîneţi incognito şi nu aveţi nici un fel de obligaţie.

Barcelona, cînd o evoc, înseamnă pentru mine acele mici localuri cu băuturi răcoritoare de pe Rambla, unde un barman, ca şi cum ar cînta la un instrument muzical, distribuie notele lichide, reci şi calde, dulci şi impetuoase, ceea ce ne va permite să ne înfăţişăm în faţa neantului, cu, în lipsa altui bagaj, o ştiinţă destul de convenabilă cu privire la băuturile reci.

Dintr-un fotoliu – de pe Rambla cea înmiresmată de nenumărate flori – în care mă instalasem în speranţa că se va aşeza în faţa mea o frumoasă femeie al cărei trup unduitor aveam să-l contemplu – am fost alungat de un bombardament cu găinaţuri de pasăre. Consiliul municipal, vîndut proprietarilor de bistrouri, se străduise să plaseze toate băncile şi scaunele sub copacii unde îşi au sălaşul puhoaie de păsări bolnave de o diaree cronică; cei care hoinăresc prin acele locuri luptă mai întîi, cu batista în mînă, împotriva stropilor alburii, dar apoi, obosind, vin să se aşeze pe terasele cafenelelor. Eu, unul, am sărit într-un tramvai care ducea la Paralelo.

După ce ieşi din aceste oraşe înăbuşite şi înăbuşitoare, Madrid, înăbuşitor prin caracterul lui monarhic (provincie! provincie! o provincie întru totul rustică), Toledo (o sută de frumuseţi, o sută de căscaturi de plictiseală), Granada (cea mai frumoasă decepţie din zona Mediteranei), Saragossa (un strigăt de groază), Sevilla însăşi (totuşi cu adevărat vie), un mare oraş, în sfîrşit! singurul din Spania! Marele oraş, locul unde găseşti ceea ce cauţi. Oraşul dezvirginat, unde nimic nu miră pe nimeni, unde nu eşti privit, unde există oameni care ştiu ce este viaţa. Oraşul care îşi pleacă privirea şi te sileşte şi pe tine să o pleci; care te înţelege din puţine cuvinte. Oraşul unde nu eşti lăsat să intri în doi în cabinele telefonice ale oficiilor poştale.

Da, desigur, cînd te-ai săturat pînă peste cap de Castilia şi de Andaluzia, la Barcelona respiri. Nu-i un oraş cu ifose. E un oraş vechi, şi în care nu simţi bătrîneţea, unde, dimpotrivă, totul este mai uşor, mai practic, mai modern decît în orice altă parte, unde lucrurile plăcute – băuturi răcoritoare, automobile, şi cu asta n-am spus totul – ţi se aşază singure în mîini. Este oraşul mediteranean unde întîlneşti cele mai multe moduri de a-ţi desfăta stomacul. Oraşul unde poliţiştii sînt ca nişte generali englezi1. Un oraş, în sfîrşit – salutaţi adînc, domnii mei –, unde Franţa este iubită. Dovadă că şinele metroului său sînt aşezate la aceeaşi distanţă una de cealaltă ca şinele metroului nostru, în timp ce metroul din Madrid le are mai apropiate între ele, de teama unei invazii.

Paralelo, numit în limbaj nobil Calle del Marqués del Duero, este un mare bulevard destul de neutru, mărginit, pe mai multe sute de metri, de uriaşe cafenele, de cinematografe şi de music-halluri, şi dominat la un capăt de o biserică şi la celălalt de cinci coşuri monumentale ale unei uzine: dublu simbol, dacă vreţi, al Cataloniei şi al Castiliei. Un fel de bîlci permanent conspiră pentru a le lua înapoi muncitorilor banii pe măsură ce ei îi cîştigă, şi pentru a le spori cheltuielile pe măsură ce le sînt sporite salariile. Astfel, ei pot munci încă şi mai mult, dar vor fi la fel de săraci. Deci sînt mereu ţinuţi sub control. Dar duşul scoţian al ocnei care este uzina alternat cu plăcerile intense nu-l distruge oare curînd pe om? Ei bine, n-are decît să crape! Un animal costă, o maşină costă, dar un om nu costă nimic. Chiar dacă va crăpa, prin sporirea simulată a producţiei şi a consumului, este sporită “bogăţia tuturor”, ceea ce va permite să se arate în ziare, pe bază de date statistice, că măcar Catalonia nu este un ţinut locuit de sălbatici1.

Minunată populaţie muncitorească! Murdăria, duhoarea, comportamentul greoi şi beţivănia galice nu mai sînt decît o amintire urîtă. Avînd adeseori o înfăţişare severă şi oarecum rece, fiind rezervaţi şi nu foarte iubiţi de cei din celelalte provincii care îi acuză că sînt egoişti şi lipsiţi de scrupule, şi cărora ei le răspund printr-un dispreţ violent (“Cei din Gallego sînt murdari... Cei din Castilia sînt îngîmfaţi... Cei din Aragon sînt încăpăţînaţi şi proşti... Cei din Andaluzia sînt superficiali...”), aceşti oameni trăiesc de pe o zi pe alta, şi mai ales sub cerul liber, precum popoarele antice, avînd treipatru mobile în locuinţa lor, pe care nu o împodobesc nicidecum, şi două rînduri de cearşafuri pe care le schimbă alternativ. Nu-i preocupă decît îmbrăcămintea, care este într-adevăr foarte rafinată. E o rasă frumoasă, zveltă, curată precum cartierele în care trăieşte, cochetă, purtînd o haină scurtă şi o salopetă de lucru care le strînge talia fină aşa cum ar face-o un bolero, şi espadrile care le îmbracă piciorul, lăsînd totodată să i se ghicească toate mişcările. Cînd părăsesc atelierul, îşi pun de obicei costumul de oraş, care pare a veni direct de la croitor, deşi costă mult mai puţin decît în Franţa, unde, orice am face, silueta noastră greoaie ne împiedică să purtăm hainele cu graţie şi eleganţă. În Spania, ca şi în Italia, costumul are mult mai multă importanţă decît la noi, şi am citit undeva că un inginer francez, directorul unei uzine din Barcelona, spunea că era primit cu mai mult respect şi supunere cînd venea în atelierele pe care le conducea îmbrăcat în haine noi sau cu o cămaşă proaspăt schimbată.

Cartierele populare din Paralelo au în permanenţă o înfăţişare sărbătorească. Cafenelele anunţă nişte estupendos conciertos; aceste uimitoare concerte sînt date de patru muzicieni; căci, chiar şi aici, pentru o nimica toată, poţi să dai de stilul sublim: pe toate rezervoarele W.C.-urilor vei întîlni marcată o coroană regală. Pe terase, se stă la masă în faţa unui pahar cu vin alb de doi bănuţi, şi a unei farfurioare cu măsline foarte proaspete; oamenii flecăresc sau joacă cărţi; îţi sună în urechi aproape tot timpul un “psst” puternic; cîţiva tineri muncitori, în sunetele unui pian mecanic, valsează, se rotesc, se îndepărtează continuînd să valseze cu o graţie a mişcărilor pe care nu o mai întîlneşti decît în Italia; dar în liniile trupului există mai multă graţie decît în Italia. Iată, cărarea într-o parte, precis trasată, ceafa lăsată liberă, sprîncenele uşor încruntate, profilul fin şi închis, un iezuit ajuns maestru în politica lumii sau un tînăr cardinal ateu; şi de fapt este un zidar, care îşi duce prînzul învelit într-o basma. Un altul este Alexandru al VI-lea Borgia din tabloul lui Tizian, pe care-l întîlneşti la fiecare pas în Spania. E o mulţime elegantă şi senzuală, şi care nu-i atît de cochetă decît pentru că se gîndeşte întruna la plăcere. Este asta o consecinţă a cultului meu pentru Soare? Nu-mi place decît tenul brun şi ceea ce nu pot numi altfel decît mirosul tenului brun, mireasma, căldura unei tinereţi virulente, a unei tinereţi mai apropiate de natură decît în cazul francezilor. Miros de sexualitate. Tot acest frumos tineret este “eliberat”. Aceste lucrătoare au reputaţia că sînt printre cele mai puţin caste din întreaga Spanie. Aceşti ucenici te fac să înţelegi de ce, la Atena, efebul deţinea primul rang social. Aceşti băieţaşi, pe al căror cap ras a mai rămas totuşi, în partea din faţă, o mică porţiune cu păr – aceasta fiind una dintre pieptănăturile băiatului arab –, se joacă cu trupul lor încă de la vîrsta cea mai fragedă, nelăsîndu-l niciodată în pace. Aceşti bărbaţi – dacă îi observaţi – se manifestă printr-o abundenţă de gesturi, de priviri, de cuvinte, de graffiti, de blasfemii obscene care ne amintesc că aici curge vechiul sînge oriental-semit, mereu biciuit de obsesia erotică. Şi totuşi din această mulţime, supravegheată de altfel atent de forţele de ordine (pretutindeni în Spania, în nord, ca şi în sud, eşti mai în siguranţă decît în Franţa), se desprinde o impresie de corectitudine şi de distincţie care îl surprinde pe francez. Şi asta aminteşte de Orient, unde ţinuta corectă, demnitatea mulţimii, într-o seară de Ramadan, cînd totuşi a sunat ora dorinţei, ne face să ne ruşinăm cu tîrgurile noastre de la Neuilly. Spania, Islamul sînt din aceeaşi rasă, şi este o rasă nobilă.

(În tramvaiul care mă ducea la Paralelo, a trebuit să schimb nişte bani ca să pot plăti: “Sînteţi francez? m-a întrebat controlorul. Atunci e în ordine”. Cu aceeaşi politeţe fusese tratat, cu doi ani în urmă, un servitor al meu, care îmi povestise întîmplarea. Dar poate că eram luaţi drept nişte francezi rebeli, care sînt foarte bine văzuţi de către catalani.)

În Franţa nu mă duc la music-hall. Şi ce se întîmplă, de fapt, într-un “local de noapte”? La treizeci de ani, n-am fost încă niciodată într-un asemenea loc şi nici nu am de gînd s-o fac. Femeile cu pielea albicioasă, şi mai ales pariziencele, care trebuie să-şi facă nişte ochi falşi, o gură falsă, un ten fals, care trebuie să se falsifice cu totul ca să poată plăcea, nu-mi pricinuiesc decît iritare şi greaţă. Dar, de îndată ce am intrat în zona mediteraneană, renasc pentru feminitate. Femei din Beaucaire parcă cioplite cu securea şi acoperite cu dantele negre; sarazine din Ramatuelle; femei din Sčte cu bonete care flutură precum cele ale surorilor de caritate; femei din Nisa, nume care vine din grecescul nike, frumoasă etimologie, mai ales pentru cine cunoaşte argoul de pe malul nord-african; arleziene atît de pure alături de masculii voştri lipsiţi de caracter; “micuţe” femei din Toulon, uneori semănînd bine cu grecoaicele, sînteţi oare de acelaşi sex cu franţuzoaicele? Dar voi nu sînteţi franţuzoaice. Şi, în faţa voastră, spre ruşinea mea, eu nu sînt decît un comis-voiajor sau un subofiţer care aleargă după fuste. Vă iubesc fără să am prea mult sentimentul că mă cobor.

Totuşi, cînd am ajuns la Paralelo, am sacrificat mai întîi cîteva minute unor gînduri nobile. Mă găseam pentru prima oară la Barcelona de cînd avusesem o conversaţie la Madrid cu Enrique Fernández Arbós, dirijorul, şi îmi reveneau în memorie nişte amintiri pe care mi le povestise.

În Aragon – unde poporul are totuşi reputaţia de a fi unul dintre cele mai brutos din Spania –, într-o zi cînd la Zaragoza dirijase muzică de Bach şi de Wagner, un ţăran, un om în bluză de lucru din pînză groasă, i-a spus: “Daţi-mi mîna. Eu nu ştiu să vorbesc. Dar dacă vreodată aveţi necazuri, scrieţi-mi. Şi tot Aragonul îşi va da sîngele pentru dumneavoastră”. Altă dată, la Alicante, unde urmează să dea un concert, nişte băieţi de şaptesprezece-optsprezece ani îl abordează: “Am făcut pe jos douăzeci de kilometri ca să venim la concert, şi în seara asta, după concert, ne vom întoarce tot pe jos, ca să fim la lucru mîine dimineaţă”. Şi îmi vorbeşte despre acea seară cînd, aici, într-un music-hall din Paralelo, a cîntat ceva de Beethoven pentru nişte muncitori invitaţi de el. “Mai întîi au ascultat, cu şepcile înfundate mult peste frunte şi fumînd. Şi, treptat, vedeam cum, de cealaltă parte, unde nu erau muzicienii, în atmosfera albăstrie de atîta fum, oamenii îşi scoteau şepcile, unul cîte unul, iar ţigările, odată stinse, nu mai erau înlocuite de altele...”

Intru într-un music-hall. Chiar în acela în faţa căruia, pe cînd aveam şaisprezece ani, am rămas nemişcat poate timp de o jumătate de oră, neîndrăznind să intru, într-atît eram de prostănac, şi aşteptînd să intre cineva care să aducă cu un burghez, a cărui prezenţă mi-ar fi calmat teama că înăuntru se aflau nenumărate femei goale ce ar fi venit să mi se aşeze pe genunchi, şi cărora nu aş fi ştiut ce să le spun, necunoscînd eu atunci din castiliană decît termenii de tauromahie. Trei noaptea. Este ora cînd, la Madrid, domni în ţinută de mare doliu îşi privesc cu duioşie ţigara de foi pe care tocmai au cumpărat-o. Şi aici, muzicienii din orchestră fumează în timp ce cîntă. Să ne aşezăm înspre partea alămurilor: efectul de surescitare va fi mai intens. În faţa sălii pe trei sferturi goală, tinerele debutante vin, una cîte una, şi îşi cîntă cupletul. Luminile de la rampă nici măcar nu sînt aprinse; dar soarele coboară, printr-o fereastră înaltă, şi le fardează obrazul. Nu li se anunţă numele; o mînă care iese din culise arată spre public o tăbliţă de ardezie pe care este scris titlul cîntecului. Cîte se perindă oare astfel, făcîndu-şi micul număr şi lăsînd totdeauna în urmă o impresie, drăgălaşă, totuşi, de ceva ratat? Cel puţin douăzeci şi cinci. Sînt cu adevărat foarte tinere, cele mai multe nu au deloc voce, cîteva sînt înduioşătoare prin mediocritatea lor. Mie îmi vine să le sărut mai ales cînd încep să cînte fals. Îmi place să văd semnul roz lăsat pe picioarele lor goale de jartiere. Îmi plac gesturile lor artificiale, micile lor legănări din şoldurile fictive, chipurile lor nefardate şi triste, cu ochi care nu se luminează (nici măcar nu au fost învăţate să surîdă) sau care se luminează brusc atunci cînd îşi descoperă prietenul în sală, ca să redevină pe dată atenţi şi încordaţi. Şi ele mimează toate chemările la orice îmbarcare, în faţa a treizeci de masculi care discută între ei fără să le privească măcar, şi în zgomotul fotoliilor pliante care scot un păcănit puternic cînd se ridică, pentru că spectatorii, înainte de a se aşeza, încearcă unul sau două locuri.

Sala goală era rezervată tinerelor debutante. Pe măsură ce se umple, cîntăreţele care se perindă etalează farmece din ce în ce mai mari. Şi apoi aceste doamne au dinţi de aur. În sfîrşit, luminile de la rampă se aprind. Îmi închipui că dorinţa de “a ieşi la rampă” prilejuieşte mari ambiţii, mari gelozii etc. În jurul meu, bărbaţii, bărbieriţi sau imberbi, sînt atît de curaţi şi cu trăsături atît de puţin vulgare, încît, dacă nu ar fi salopetele lor de lucru, nu ai putea bănui că sînt muncitori.

După ce au terminat de cîntat, domnişoarele urcă într-un balcon de la etajul întîi, care mărgineşte întreaga sală. Aici flecăresc în mod plăcut, sau au o criză de nervi, spectacol încă şi mai agreabil. Unele sînt în genul pasăre de curte, altele în genul maimuţică, gen pe care îl gust (me gusta) mai mult. Într-o seară am văzut-o acolo sus pe una dintre fetele astea, care adormise, biata de ea. Părea atît de abrutizată, încît am început să o doresc.

După antract, e rîndul vedetelor. Fiecare aduce, în concertele pe care le dă, o mare bucată de stofă, cu numele ei brodat deasupra, pe care o atîrnă pe scenă. Este privilegiul rangului său.

Castiliana, limbă aspră, este plină de dulci căderi, care sînt şi mai preţioase în contrast cu sunetele pline de asperităţi: cele mai frumoase lacuri sînt cele de munte. Nu există limbă mai nobilă şi mai plăcută totodată. Ai în faţă una dintre acele persoane serioase, Magdalene care poartă un crucifix de briliante între sînii lor vinovaţi, şi iată cum dintr-o dată vorbirea ei devine peltică, vocea parcă i se topeşte, limba e umedă, încărcată de voluptăţi, făcîndu-se văzută în actul rostirii (şi astfel afli care dintre ele au o digestie mai dificilă), ca şi mişcarea salivei: toată gura a devenit ceva foarte important, ceva principal, ca un al doilea sex; şi apoi mai sînt şi unghiile, prea îngrijite pentru a fi oneste, lumina şi umbra care alternează în ochi, uşoara muşcătură de pe gît, cearcănele şi urmele plăcerii lăsate pe chipul tînăr şi deja parcă buhăit, faţa luminată de acel fard spaniol care străluceşte, dînd femeilor un luciu ca al merelor, trupul clasic, aşa cum place bărbaţilor, numai bun de iubit, cu moliciunile şi rotunjimile sale. Şi iat-o pe Carmen Rosique.

Chipul îmbătrîneşte brusc cînd apare o altă femeie. Alături de mine, amantul se uită în podele; aud plescăitul făcut de buzele pe care şi le umezeşte, suferind că o vede astfel expusă.

Şi iat-o pe Conchita Garzon, cu ochii oblici şi inteligenţi, şi poate mincinoşi. Şi Emilia Domingo, cea încîntătoare. Şi toate aceste stele nu au devenit stele decît pentru că au descoperit marele secret al artei lor: cel de a-i face pe ceilalţi să creadă că ele se amuză, şi poate chiar cel de a se amuza cu adevărat. Acele triste copile de la început nu au nimic comun cu scena. La pat cu voi, copilelor, la pat cu voi – acolo unde bărbatul, încă şi mai trist decît voi, se consolează consolîndu-vă.

Uneori cîntecul este întrerupt de exclamaţii, de încurajări, de reflecţiile vreunui spectator în vervă, care dezvoltă un adevărat comentariu liric, adesea ironic. De multe ori asta o face pe cîntăreaţă să se trezească, ca banderilele care trezesc un taur ce începuse să adoarmă. O dată am văzut un spectator de o anumită vîrstă care îi striga unei dansatoare: “Mai mult temperament, ce dracu’! Uite cum se dansează! Eso es bailar!” Şi, ridicîndu-se, începu să se agite din tot trupul. În Franţa, unde oricine se urcă pe o scenă devine o persoană sacră, bine ar fi dacă l-am imita uneori pe acel hodorog spaniol. Tare mi-ar plăcea să văd ce mutră ar face proastele noastre actriţe ridicate la rang de glorii naţionale, dacă, dintr-un fotoliu de orchestră, s-ar ridica dintr-o dată un domn şi le-ar spune în faţă ce crede despre ele.

Există un faimos poem din romancero, în care un cavaler, surprins de furtună, se adăposteşte sub un stejar. “Pe ramura cea mai înaltă, văzu că se află o micuţă infantă.” În vîrful arborelui simbolic care figurează destinul Spaniei, se află, astăzi ca şi ieri, un chip de femeie. În timp ce idealul de feminitate traversează o criză în Europa care s-a luptat într-un război – moda părului scurt, a şoldurilor înguste, în genul “băieţesc”, arată că femeia, simţindu-se ameninţată, caută în mod inconştient să semene cu un efeb; lucru la care teoriile psihologilor şi ale scriitorilor, sportul şi chiar moravurile o îndeamnă tot timpul –, Spania rămîne fidelă idealului din secolul al XIX-lea. Şi cultul femeii, nu atît ca mamă şi nici ca soţie, ci ca femeie şi în ceea ce are ea mai feminin, îi uimeşte pe străini şi îi farmecă prin aceeaşi vrajă uşor desuetă pe care o răspîndesc caleştile negre, mănăstirile roz, oraşele unde “defăimarea celor sfinte este interzisă şi se pedepseşte cu o amendă”.

Ah! nu o poţi vedea nicidecum pe micuţa infantă de Castilia înscrisă la Fémina-Sports şi alergînd la proba de 83 de metri garduri. Între ea şi aceste activităţi există o evidentă incompatibilitate. Femeile din music-halluri şi din localurile unde se dansează, cînd îşi întind braţele, arată prin chiar asta că sînt lipsite de muşchi (pentru acelaşi motiv, Isadora Duncan, cînd îşi întindea braţele, era monstruoasă), bărbia lor dublă vorbeşte despre grăsimea din talie, umerii lor sînt moi şi fără contur, iar corsetul, cu toate deformările pe care le aduce, este, mi-a spus o dansatoare, necesar ca să te sprijini pe el şi să capeţi astfel puteri în timp ce dansezi: e cea mai bună dovadă că femeia nu este puternică prin natura ei.

Să privim totodată şi admirabilele fotografii din cartea lui Hébert, Educaţia fizică feminină, care le reprezintă pe unele dintre instructoarele lui de sport. Ele au fost pentru mine o adevărată revelaţie. Şi totuşi, degeaba protestează mintea noastră împotriva esteticii femeilor spaniole, ceva profund ne face să vedem în ele un tip de feminitate care, şi el, în ciuda imperfecţiunilor sale, poate ajunge, în genul lui, la o perfecţiune. Va mărturisi oare autorul Olimpicelor că, prima oară cînd a văzut o femeie cu corset – şi era una dintre aceste dansatoare spaniole –, nu i s-a părut a fi ceva urît? Adevărul se află pretutindeni.

...Al doilea antract, şi apoi spectacolul de revistă propriu-zis. Titlul său este: Viens ici. Viens ici, în franceză. Castiliana, care are geniul diminutivelor, este pentru mine limba iubirii. Dar pentru spanioli limba iubirii (sau mai curînd a plăcerii) este franceza. Mi se pare un lucru foarte omenesc. Totuşi, acest Viens ici îmi sugerează mai puţin o dulce chemare, cît ordinul pe care stăpînul îl dă cîinelui său Médor. Cînd apare într-un cuplet, femeile îl pronunţă Vienne ici.

Acest mic varieteu mi-a plăcut mai mult decît tot ceea ce văzusem în acest gen la Madrid şi care mi se păruse cam “provincial”. (La Romea, an de an, se cîntă aceleaşi cîntece. Am ajuns să-mi spun că moda are şi ceva bun în ea, silindu-i pe oameni să nu rămînă închistaţi în vechi idei şi gusturi. Dar şi Opéra-Comique a noastră li se pare, probabil, jalnică, germanilor, englezilor şi americanilor.) Mă uitam la femei, şi cîteva mi s-au părut prietenoase. Erau oare cu adevărat? Sînt mort după spaniole. Un exemplu. La Genova, într-un restaurant, două femei – dintr-un turneu teatral – se aşază nu departe de mine şi vorbesc castiliana... O femeie care cinează singură sau cu o prietenă e totdeauna ceva înspăimîntător. Şi apoi, e de ajuns să aud vocea unei spaniole, chiar dacă nu o văd, vocea aceasta coboară în mine, mă ia în stăpînire aşa cum iei în stăpînire un cal, îmi dă brusc o stare de timiditate pătimaşă. Sînt într-atît de tulburat de una din cele două femei, încît nu pot să-mi mai ridic capul, nu pot să mai mănînc. Unul dintre gesturile ei îmi taie respiraţia: e ca şi cum aş primi un pumn în stomac. Şi simt cum mi se înmoaie picioarele. Îl chem pe patron. El îmi spune:
— E englezoaică.
— Sînteţi sigur?
— Absolut sigur. Vreţi să faceţi cunoştinţă cu ea?

Îi spun că nu. Toată simţirea în care o învăluisem a părăsit-o dintr-o dată, aşa cum nişte păsări zboară de pe o ramură. Şi o privesc cu indiferenţă.

Printre dansatoarele din corpul de balet o remarc dintr-o dată pe una, de departe cea mai tînără: ca toţi orientalii, am o slăbiciune pentru femeile foarte tinere. Ibn el Uardi spune că un băiat stîrneşte dorinţa cu începere de la doisprezece ani şi că o fată cu începere de la zece ani. În Al Mostrataf putem citi: “Făpturile dătătoare de voluptate sînt cele care au ceva mai mult de zece ani şi care nu depăşesc douăzeci de ani; după această vîrstă, dă-le la rebuturi. Femeia de patruzeci de ani, de exemplu, este o calamitate”. Totuşi, orientalii nu au spus şi că suferinţele cele mai mari ne sînt pricinuite de aceste făpturi foarte tinere. Să spunem că dansatoarea mea avea şaisprezece ani. Exact şaisprezece ani, pentru că dacă ar fi avut fie şi cu o zi mai puţin, a o iubi nu ar mai fi însemnat a o iubi, ci a o pîngări: aşa scrie în Codul penal, vai! În acel moment, dansatoarele erau îmbrăcate cu obişnuitul lor tutu, şi îi vedeam talia foarte înaltă şi lungile-i picioare – lungi datorită coapselor lungi; şi pentru femei, ca şi pentru băieţi, adevărata frumuseţe, frumuseţea regală, presupune nişte coapse lungi; iată de ce croitorii plasează cordonul femeilor pe la jumătatea feselor. Era foarte zveltă, o fetiţă înaltă şi cu pieptul plat, cu lungi picioare cu linie pură, deja formate prin dans, cu braţe subţiri şi pe care le adoram tocmai pentru că de obicei îmi plac braţele puternice ale sportivelor. Prin felul cum îi era construit trupul, prin trăsături, prin tenul deschis la culoare, nu avea nimic din trupul spaniol, ci mai curînd din cel francez. Numai palmele ei mici şi slabe îi trădau rasa: aş fi putut ascunde una întreagă în mîna mea. Erau mîini mici ca acelea ale mamei mele. (Ea îmi spunea: “Uite ce mîini mici are mama ta”. Iar eu îi răspundeam: “Ce rău îmi pare! Fiindcă mie nu-mi plac decît mîinile de arhanghel!”) Aceste mîini minuscule sînt, de altfel, frumoase sau dezgustătoare, cale de mijloc nu există.

Ascultam şi priveam, cu gura căscată, precum copiii la circ. Eram fascinat şi deja începusem să sufăr din cauza ei. De ce trebuie să întîlnim totdeauna anumite fiinţe tocmai cînd părea că ne aflasem pacea? Cînd vom fi bolnavi, cînd vom fi în închisoare, ca să fim izbăviţi de ispită? Eram grav de parcă m-aş fi aflat în faţa morţii. Simţeam cum îmi curge sudoarea pe spinare.

Ea jucă rînd pe rînd un puşti din Madrid – şi, cînd îşi întindea braţul, vedeam o mică pată de sudoare pe bluză, la subsuoară, o pată atît de mică şi de înduioşătoare; o chinezoaică, ceea ce se exprimă simbolic, în toate music-hallurile din lume, prin cele două degete arătătoare înălţate spre cer; un “apaş”, şi una dintre actriţe, care, după cum am ghicit, era mama sa, o zdrahoană de femeie, poate o instructoare de gimnastică, se rotea făcînd-o să se rotească, agăţată de gîtul său. A căzut destul de rău? Cînd s-a întors, un genunchi îi sîngera. M-am gîndit că, în acel moment, bandajul în care îmi era înfăşurată partea de sus a pieptului era probabil, ca în fiecare seară, pătruns de sînge, şi îmi veni atunci în minte acel episod din Paradis la umbra săbiilor în care doi alergători, un băiat şi o fată, amîndoi răniţi, se simt cuprinşi de dragoste la vederea sîngelui lor. Ce însemna această fatalitate a sîngelui care mă urmărea? Apoi înterpretă nici eu nu mai ştiu ce. Dar cînta, îmi amintesc, privind la dreapta şi la stînga, cu capul uşor înclinat într-o parte, şi, într-adevăr, deşi pe trei sferturi goală, semănînd cu o mică elevă ce cîntă în corul şcolii, de ziua directoarei. Avea o înfăţişare plină de curaj; dar nu părea cîtuşi de puţin a fi o micuţă viperă.

Am spus oare că îşi purta la gît amuletele sfinţite? Amulete sfinţite! Ba chiar, la un moment dat, le-a luat între buze şi, cu acel aer prostuţ care este atît de drăgălaş la o fată, trăgea puţin de lănţişor, ca o iapă tînără de zăbală. “Aşa deci! îmi spuneam, o fi oare totuşi o fetişcană cu care va trebui să mă port cu mănuşi?”

Au urmat nişte dansuri din Andaluzia: Cordoba. Muzica devine dintr-o dată asemenea unei femei: te înfioară, ca o apă rece care îţi pătrunde în măruntaie. Pentru prima oară, ea apăru în costum andaluz, cu înalta mantilă neagră. Dar rochia nu era decît un văl de tul negru, şi prin ea i se întrezăreau lungile picioare luminoase. “Făptură adorabilă!” am strigat. (Urmarea nu mi-o mai amintesc.)

Finalul a fost un fel de apoteoză catalană. Ce rol juca ea? Nu-mi mai amintesc. Întreaga trupă, bărbaţi şi femei, în cor, cîntară imnul naţional al Ampurdanului. Aşa cum în sardana, cînd cercul de dansatori, cu paşi complicaţi şi pătimaşi, îşi încetează pentru o clipă oscilaţia enigmatică, izbucnesc notele ascuţite ale unui fluviol, mic fluier din os la care se cîntă cu o singură mînă, în timp ce cealaltă mînă loveşte în tambori; tot astfel, cînd corul înceta să cînte, izbucnea veselia rustică a oboaielor şi a acelui cimpoi numit în catalană “sac cu vaiete”. Provenţa nu are muzică (dacă e să judec după faptul că vorbele din Coupo Santo au fost puse pe muzica unui cîntec franţuzesc); Italia te primeşte la Ventimiglia cu Sole mio; dar ce profundă originalitate de îndată ce ai trecut de capul Creus! Şi apoi era cîntul provinciei mele natale şi, în transa în care mă aflam, în excesiva sensibilitate nervoasă pe care o aveam de cînd fusesem rănit, cînd bărbaţii din sală reluară refrenul – şi corurile de bărbaţi sînt atît de frumoase, încît orice cîntec devine prin ele patetic –, am fost cuprins de un imens entuziasm. Nimic viu, nimic altceva decît nişte fraze despre nişte genealogii nu-mi spunea că familia mea îşi avea originea în Catalonia. Cauza catalană îmi era indiferentă. Şi totuşi, în această umilă sală, în mijlocul acestor muncitori mai puţin apropiaţi mie decît ţăranii din Andaluzia, în faţa acestor biete cocote, dintre care cele mai multe nu erau, fără îndoială, catalane, am simţit cum mişcă în mine ca tot atîtea lucruri posibile toate nebuniile făcute, de la începuturile lumii, în numele clanului. Dar, în tranşee, auzind prin noapte corurile de soldaţi germani înălţîndu-se din tranşeea duşmană – poate asta a fost emoţia cea mai tulburătoare stîrnită în mine de război –, nu şoptisem oare: “Patria mea este pretutindeni unde ceva mă înalţă deasupra mea însumi”? Sunete atotputernice, nici un conducător de oameni nu a înţeles încă ce răsturnări stau în puterea lui dacă se slujeşte de voi. Nu-i doar o poveste că sunetele au construit ziduri puternice şi că tot ele ar şti să le distrugă.

Am ieşit în stradă, cu toate aceste pumnale ale frumuseţii şi ale iubirii împlîntate în inima mea, şi am mers ca un posedat prin noapte. “Am mers”, oare ăsta-i cuvîntul? Un tremur îmi străbătea partea de sus a trupului, de parcă eram pe punctul de a-mi lua zborul. Şi picioarele îmi erau atît de moi, încît o ciudată imagine mă urmărea, fără a izbuti să mă facă să surîd: “Parcă sînt Sfînta Caterina de Siena” (cînd leşină, în pictura lui Sodoma). Vreme îndelungată, viaţa şi-a încetinit atît de mult mersul, încît părea că rămîne nemişcată. Şi dintr-o dată se precipită şi arde. O stăpîneai, o duceai unde voiai. Şi dintr-o dată se întoarce şi te înfruntă, ca un taur urmărit ce se roteşte brusc spre tine. În sfîrşit, va trebui să fii îndrăzneţ şi totodată prudent! În cîteva ore totul s-a metamorfozat. Viitorul se schimbă din secundă în secundă, aşa cum se schimbă şi cerul: tot viitorul atîrnă de un chip de care nu-ţi aminteşti, de un suflet necunoscut ţie. Mergeam fără să ştiu încotro, pe străduţele încă pline de lume şi violent luminate, unde oameni aşezaţi la mese, pe trotuar, mîncau creveţi, unde butoaiele se aliniau în prăvălii ca într-o cramă: un oraş animat, la ora două şi jumătate noaptea, este un lucru tipic spaniol. Aerul se răcorise brusc, şi eu eram numai în haină, dar într-o asemenea stare de lirism, încît era cu neputinţă să răcesc (să remarcăm numaidecît şi această mică notă de ridicol). Mă cuprindeau dorinţe nebuneşti să le telefonez unor vechi prieteni (dar telefoanele erau toate automate şi eu nu reuşesc să înţeleg cum funcţionează): “Dragă prietenă! Iar m-am îndrăgostit! Ce poveste! Şi, bineînţeles, arată groaznic. (Nu era adevărat.) — Atunci, de ce... — Uite, aşa mi-a venit!” O voi lua, o voi duce la Paris, o voi convinge pe mama ei dîndu-i bani. Şi, dacă nu se poate aşa, mă voi căsători cu ea. Fortul de pe Montjuich, iluminat pe vîrful colinei întunecate, era ca o cetate suspendată în cer.

M-am întors la hotel. Am sărutat calendarul agăţat în camera mea, pe fila pe care era scris 9 noiembrie 1925.

După ce m-am culcat, am avut nişte vise incredibile, din care m-a trezit plăcerea extraordinară pe care o simţeam. “Ah! îmi spuneam, cînd văd ce mi se întîmplă, încep să cred în Dumnezeu.”