Arhanghelii nu mor

A scrie literatură înseamnă a pune emoţia înaintea faptelor. Cu alte cuvinte, atmosfera psihologică a unei cărţi este cu mult mai importantă decît acţiunea propriu-zisă a personajelor.

Arhanghelii nu mor este o ilustrare pertinentă a acestui lucru: o carte de atmosferă în paginile căreia lumea protagoniştilor se încheagă din detalii de decor, din nuanţe psihologice şi din senzaţii ale trupului. Iar ceea ce este surprinzător în scrisul Ancăi Maria Mosora este putinţa de a converti percepţii şi senzaţii în presimţiri şi amintiri. Anca Maria Mosora nu descrie întîmplări, ci filtrează emoţii, dar nişte emoţii cărora le împrumută un ton de premoniţie şi o tentă de nostalgie. De aceea, autoarea este precum o fiinţă pasivă căreia întîmplările, rostogolindu-se peste ea, îi dau posibilitatea de a le surprinde ecoul grav şi apăsător. De aici senzaţia unei lumi melancolice şi iremediabil triste, în care totul se petrece cu încetinitorul. Dramele, nostalgiile şi iubirile ce izbucnesc în carte au ceva din încetineala gravă şi rafinată a unor personaje care nu numai că îşi intuiesc sfîrşitul, dar parcă se îndreaptă cu bună ştiinţă în întîmpinarea lui.

Farmecul cărţii stă în haloul psihologic pe care autoarea, scriind-o la persoana întîi, îl dă unei lumi pe care numai ea ştie dacă a trăit-o cu adevărat sau dacă a plăsmuit-o în întregime.



Anca Maria Mosora (n. 1978, Braşov) are o poveste care adună mai multe contururi abrupte: muntele la poalele căruia a crescut, trestia gânditoare spre al cărei studiu s-a aplecat, floreta aţintită spre adversar de pe vremea când făcea scrimă şi ţigara ţinută cu scrumul în sus în clipele de abandon în faţa colii. Avem de-a face cu o autoare care nu iubeşte neapărat omul, ci mai degrabă înţelepciunea pe care acesta o generează. Altfel spus, Anca Maria Mosora a studiat filozofia la Bucureşti, domeniu în care a susţinut un masterat şi în care îşi pregăteşte doctoratul, cu o teză din câmpul fenomenologiei. Romanul Arhanghelii nu mor este debutul ei literar absolut. Un debut ştampilat de un paradox desluşibil încă de la prima frază: o autoare foarte tânără scrie extrem de matur, cu un control al frazei la care mulţi consacraţi ajung după ce rup maculatoare întregi. Excelentă autoare de atmosferă, Anca Maria Mosora îşi trădează prin scris un hobby din adolescenţă: cântatul la pian. Ea se mişcă dezinvolt şi în imperiul lui Steinway, şi în al lui Gutenberg. Universul ei este unul hipersenzorial, în care totul se luminează şi prinde suflet ca sub atingerea unei baghete de vrăjitor. E un univers parfumat şi misterios, în care amintirile se strâng într-un ochi de geam, iar fluxul nostalgic îngroapă lespezile crăpate din faţa unei case de demult.


În acea dimineaţă am aflat de moartea bătrânilor. Dintr-odată, fără să fi avut o clipă răgazul să mi-o-nchipui măcar, fără să fi apucat să mă gândesc dacă urmează să se-apropie sau doar se anunţă, dacă se joacă sau se-ncăpăţânează să-şi facă mendrele până la capăt. Moartea a avut întotdeauna darul de-a mă lua pe nepregătite, cu bagajele nefăcute, lăsându-mă într-un soi de letargie care semăna cu trezirea dintr-un vis atât de cumplit, încât odată ce pleoapele s-au desprins unele de altele eziţi să priveşti în jur, temându-te să nu te regăseşti în aceeaşi noapte din care credeai că ai scăpat. Moartea îmi deschidea ochii mereu în acelaşi coşmar. Nu o înţelegeam atunci, pe moment, ci mult după ce-şi încheia procesiunea detaliilor, când revenea asupra mea cu sunetele-i înfundate de cuie lovite-n lemn.

Încetinisem pasul dinaintea Intrării A, cu privirea agăţată de zidul casei de peste drum. Pot să-ţi mângâi glezna? În zăpada adunată la baza burlanului ruginit două vrăbii se bălăceau, împrăştiind în jurul lor un abur de trup cald. Cimentul din faţa uşii se crăpase, desenând parcă liniile unei palme. Moare, mi-am spus, şi am închis în urma mea, cu acelaşi sunet copt, uşa din metal cu ochiuri de geam murdare. Paşii mei răsunau pe treptele gri, în spirală, iar fereastra prelungă a uşii bătrânilor T. era-n acea zi închisă. De obicei, stătea răscrăcărată spre interiorul apartamentului, inundând holul cu mirosul de mobile vechi şi medicamente, acela pe care-l întâlneşti neschimbat în toate casele locuite de bătrâni, îndemnându-te să grăbeşti pasul cu un presentiment cuibărit în coşul pieptului.

Casa scărilor înălţa sunetele până în tavan, lăsându-le apoi să coboare molatic pe pereţii imaculaţi ca de spital. Numai în dreptul apartamentului bătrânilor zidul se scorojea în folii slinoase. Uşa se făcea rar auzită, la fel şi soneriile, dintr-acelea care răsună în toată casa, pătrunzând în toate apartamentele, de la parter şi până la ultimul cat, dar care afară nu se aud niciodată. Se întâmpla uneori să rămână blocate şi să ţiuie câteva minute încontinuu, anunţând revolta imediată a bătrânului cuplu, căci zumzăitul acela ascuţit şi nervos era tot ce putea fi mai străin de liniştea apartamentului lor.

Ori de câte ori se anunţa astfel intrarea cuiva, geamul uşii lăsa să se vadă câte un cap ciufulit, cu părul asemeni bancnotelor mizere pe care ţi le dau vânzătorii de brânză din piaţă. Te măsurau din prag cu ochi aproape orbi şi te opreau acolo, pe trepte, unde scara coteşte spre doamna N., cu figurile lor grăsuţe în care ridurile rare, discontinue se adânceau în straturi de carne poroasă. Ochii de un albastru întunecat bănuit pe sub stratul lăptos al cataractei care începuse să îi acopere te fixau cu efortul cu care, din spatele unui geam opac, conturul vag al unui obiect ajungea până la tine.

După ce mai parcurgeai un evantai al scărilor, trecând pe lângă fereastra mare, în care lovesc uneori ca nişte degete uscate ramurile cireşului din curte, ajungeai pe teritoriul igienizat al doamnei N., la originea mirosului înţepător de clor şi dezinfectant cu care spăla zi de zi scările şi cu care-şi impregna prosopul alb aşezat în faţa uşii, îmbrăcând ştergătorul de picioare.

Pe-atunci, doamna N. avea cam cincizeci de ani ascunşi sub un păr negru, lins, coborând până sub bărbia ascuţită, vopsit într-atât că pielea capului se desena în pete de la negru violet până la roz murdar. Pigmentul imprecis al pielii îi conferea un farmec lugubru, de făptură a nopţii. Pornind de sub buzele subţiri, tenul se decolora de la pământiul din jurul gurii spre albul murdar al obrajilor, coloraţi pe vârful pomeţilor cu un ruj prost întins, ajungând până la ochii asupra culorii cărora nu mă putusem hotărî niciodată. Sprâncenele, smulse cu mulţi ani în urmă, se desenau în semicercuri negre, trasate cu precizia unui vârf de creion bine ascuţit, coborând până spre coada ochilor. Pufăia mai tot timpul o ţigară Carpaţi, împrăştiind un fum înecăcios care rămânea în urma ei multă vreme. Doamna N., ca şi puţinii ei musafiri, nu folosea decât scara de serviciu, abruptă şi întunecată, aceea care dă şi astăzi spre camerele servitorilor, scoase de mult din funcţiune şi transformate în debarale. O auzeam uneori coborând dimineaţa, în timp ce-mi făceam cafeaua, fredonând melodii ciudate, care ajungeau la mine acompaniate de hârâitul slab al unghiilor ei zgâriind balustrada. Unghiile acelor mâini noduroase, acoperite de o piele pe care mi-o imaginam rece, transpirând o zeamă strălucitoare şi chihlimbarie. Mă gândeam uneori că dacă aş coborî în urma ei, după ce bufnitura uşii amuţea murmurul muzical, aş fi putut zări urma lipicioasă ca răşina de brad pe metalul plumburiu.

De aici nu mai rămâneau decât vreo zece trepte până la ultimul apartament al casei. Uşa te întâmpina lucioasă, purtând în mijlocul ei, dar îndeajuns de sus ca să poţi să n-o remarci, plăcuţa lustruită, în care stă şi-acum încrustat numele proprietarului: Av. Dr. Vladimir Sofian. Holul se deschidea întunecos, căci lumina care intra prin fereastra prăfuită aşezată la numai o palmă sub tavan nu ajungea să arunce decât slabe reflexe pe acuarelele de pe pereţi, iar sfera mată a lustrei era doar un lornion învechit al încăperii. Lumina din cameră ajungea rar aici, numai când jaluzelele erau ridicate, însă lemnăria întunecată şi lăcuită a uşilor o împrăştia difuz, lovind-o de perdelele din mătase galbenă care mascau uşile încuiate ale salonului. De acolo nu se auzeau decât arar trosniturile mobilelor masive şi vântul mişcând jaluzelele ca nişte pleoape uscate, lăsate peste stradă. Oglinda toaletei primea în faldurile ei deformate tabla de şah întoarsă a gresiei de pe jos, prelungită după pragul uzat cu luciul parchetului şi roşul tare al covoarelor din cameră. Ferestrele înalte şi geamurile prelungi ale uşii balconului se ascundeau sub jaluzelele de-un maro închis, ale căror icneli îmi anunţau imediata lor paralizie. Obişnuiam să le ridic atât cât să pot ieşi în balconul ce ocolea camera deschizându-se spre intrarea A, spre apartamentele acelea ciudate, mai tot timpul întunecate şi cariate, din care ieşeau uneori pisici somnolente.

În casă era mai tot timpul linişte. Strada se făcea simţită dimineaţa şi seara, vreme de o oră, când Sfântul Ştefan părea a deveni singura stradă ce leagă o parte a oraşului de alta, ca o scurtătură pe care o ştiau şi o foloseau toţi şoferii. Atunci gălăgia urca parcă pe pereţi, se fofila până la marginea geamurilor şi le zornăia înfundat în canaturile lor bătrâne. În restul timpului, se auzeau doar câini lătrând şi copiii care se jucau în micuţele parcuri ce flanchează şi acum strada.

De multe ori stăteam doar şi ascultam toate acele zgomote, ca şi cum ar fi făcut parte din trupul casei, un trup care are şi unduiri şi sunete şi culori şi dispoziţii, care se joacă cu tine, te primeşte sau nu în spaţiul său, te îmbie sau te alungă, te iubeşte sau te urăşte, ţinându-te însă mereu prizonier al fascinaţiei pe care o exercită fără măsură, ca un trup de femeie.

O anumită intensitate a luminii mă făcea să-mi strâng pleoapele. În astfel de clipe puteam vedea chipul fantomatic în care soarele trecând printre jaluzelele coborâte şi prins de genele mele transforma fotografia grupului de medici cu care doctorul Sofian lucrase pesemne cu mulţi ani în urmă. Fundalul alb negru al fotografiei dilua încet chipurile prinse acolo, amestecându-le contururile, desenând imaginea unui craniu întunecat şi alungit din care nu mai rămăsese intact decât nasul lung, cărnos şi cocoşat, pornind drept dinspre orbitele goale şi negre, coborând apoi, aproape în unghi drept, către grimasa ştirbă a unui zâmbet înfiorător afundat în maxilarul proeminent. Craniul apărea retezat şi răsturnat, cu unghiul nasului înfipt parcă în şipca de sus a ramei fotografiei, sub tabloul arhanghelului în zale, acolo unde mâna lui susţinea lancea. Începusem de la o vreme să recunosc clipa în care poza începea să-şi schimbe contururile şi să lase loc chipului pe care îl văzusem din prima zi petrecută în apartamentul 3, al casei de la numărul 16.


Mă mutasem pe Sfântul Ştefan mai mult dintr-o întâmplare. Trecuseră deja doi ani de când locuiam într-o garsonieră mizeră din Militari. La capătul lor, vocea proprietarului m-a anunţat la telefon că urma s-o vândă. Mi-am strâns bagajele, aşa cum îşi strânge probabil cele câteva lucruri un condamnat la moarte care se trezeşte amnistiat pe nepusă masă, şi mi-am spus că nimic nu poate fi mai rău ca acele patru ziduri între care am petrecut clipele primei studenţii. Ca şi cum locul nu lăsase nimic în mine, în afara unei singure urme pe care aveam să o alătur tuturor celorlalte atât de dragi peste care apoi să pot păşi cândva, ca pe o hartă discretă a vieţii mele, scrisă de dinainte, dar descoperită acum, la fiecare pas.

Au existat locuri ce-au refuzat să-mi spună ceva, ca şi cum existenţa lor ar fi condensată în forma fixă a unei informaţii matematice: 35 de metri pătraţi, să spunem, iar existenţa mea în acest spaţiu precis este doar suma exprimată în ore a tuturor mişcărilor cotidiene ale unei persoane care are un metru şi şaizeci şi opt de centimetri şi cincizeci de kilograme. Abia după ce am ajuns în casa de pe Sfântul Ştefan am înţeles că există locuri a căror viaţă nu se exprimă spaţial şi că în ele propria ta existenţă încetează să ţină de limbile ceasului. Drumul spre această viaţă m-a purtat prin oraşul unde se află casa în care-am copilărit, o casă cu arome de dulceaţă de trandafiri. A trebuit să calc pe urmele mele, cu capul uşor plecat, căutând să văd dacă pasul se potriveşte exact celui care plecase şi revenise de atâtea ori în locul acela. La capătul a două luni de vacanţă, m-am suit în tren să văd casa.

Am luat 85-ul de la gară, am coborât în rondul Pache, am păşit pe strada cu piatră cubică, trecând pe lângă parcul sărăcăcios şi terasa unde aveam să mănânc mici câteva veri la rând, am ajuns în faţa intrării, am sunat la sonerie, nu mergea, am sunat din nou până când bătrânii care aveau să îmi devină atât de dragi au coborât cele şapte trepte care îi despărţeau de mine şi mi-au deschis. De sus se auzea vocea doamnei C., sora avocatului Sofian. Am urcat treptele, primul cat, al doilea şi m-am trezit în faţa uşii deschise spre mozaicul alb-negru de pe jos, spre toate detaliile care, în numai o oră, m-au făcut să înţeleg de ce poţi să-ţi doreşti să nu părăseşti niciodată un loc. M-am înţeles într-o clipă cu doamna C., aşa cum s-a întâmplat cu toţi bătrânii care au intrat în viaţa mea, surprinşi să descopere în vocea sau chipul meu un soi de melancolie care le spunea că în realitate sunt mai aproape de ei decât de oricine altcineva.

Aveam să revin în casa de pe Sfântul Ştefan puţin înainte de octombrie. Dar atunci, coborând din nou spirala scării, am ştiut că acea casă avea să îmi fie patimă dulce şi eternă, ca o sete pe care nici o apă de pe lume nu o va putea stinge vreodată. O lună am suferit de dorul ei, aşa cum suferi doar de dorul unui bărbat. Ca orice lucru pe care nu ai apucat să îl cunoşti întru totul, peste amintirile pe care le păstrasem din acea oră de mijloc de august s-au suprapus altele şi altele, născute din gândurile mele îndreptate către ea. Am fugit spre ea, am visat-o în cele mai stranii feluri, am alungat-o doar pentru a o regăsi imediat ce simţeam că ameţesc la gândul că ceva mi s-ar putea întâmpla şi nu aş mai vedea-o, am mirosit-o, am mângâiat-o şi am zgâriat-o cu unghiile, am muşcat-o, am adormit şi m-am trezit în toate colţurile ei, am dansat, am râs şi-am plâns în ea, în amintirea ei care părea când aievea, când ireală.

De câte ori am mai luat 85-ul de la gară pentru a ajunge acasă, niciodată drumul n-a fost atât de lung ca atunci când am revenit în Bucureşti, pe la mijlocul lui septembrie. Coborâsem din tren într-o mare informă de oameni, în gara încinsă ca un solar, murdară şi zumzăind din toate încheieturile. Staţia era plină ochi şi, ca printr-o înţelegere tacită, menită să îmi prelungească aşteptarea, toate autobuzele care opreau erau deja încărcate până la refuz.

Am detestat dintotdeauna atingerea involuntară cu o altă persoană, iar autobuzele erau locul predilect al acestor invazii de epiderme inamice. De multe ori mi s-a întâmplat să mă aşez pe-un scaun liber şi să simt cotul vecinului de alături frecându-se de mâna mea, în ritmul sacadat al maşinii. Puteam prezice deja momentul în care stomacul începea să mi se strângă de-o silă imensă. Întâi se acumula în jurul buricului, ca un gâjâit înfundat, urcând apoi spre coaste, strângându-le şi făcându-mă să mă sufoc. Dacă nu era un cot care să mă atingă, apăreau răsuflările pe care să le simt în ceafă, sau burţi lipindu-se de spatele meu ca nişte băşici pline cu lichid şi gata să se spargă. De obicei sfârşeam prin a coborî cu mult înainte de destinaţie şi îmi continuam drumul pe jos. Aş fi avut cam mult de mers în acea zi, şi aşteptarea ce se acumulase în toate lunile care m-au ţinut departe de casă începuse deja să se transforme într-un fel de nelinişte ciudată, aşa cum trebuie că se aşterne în chiar clipa de dinaintea unei crize de inimă. Simţeam ceva pulsându-mi enervant între diafragmă şi epiglotă, radiind din timp în timp spre umeri, făcându-mă să-mi aplec spatele. M-am suit în cele din urmă într-un 85 ce părea mai aerisit. Un ghiont m-a împuns în stomac, o respiraţie mi-a ricoşat în faţă, un chip urât mi-a intersectat privirea. Toate acestea cât am urcat cele câteva trepte. O furie seacă, precum durerea de la o vânătaie proaspătă, se coagulează încet în mine.

La Universitate nu am mai rezistat şi-am coborât. Am mers pe jos până în Piaţa Rosetti, de acolo spre Armenească şi, cu încă un mic efort, m-am trezit lăsând în stânga mea Izvorul Rece şi apropiindu-mă cu fiecare răsuflare de casa mea. Simţeam deja cheile în buzunar, tot mai grele parcă şi zvâcnind după yala în care aşteptau să se răsucească, eliberându-mă de aşteptarea cu care nu am reuşit niciodată să mă obişnuiesc. Am ajuns în faţa intrării şi am zăbovit câteva minute, cu genţile pe umăr, cu cheile în mână, prelungind durerea surdă în care se transformase dorul pe care-l primenisem în tot acest răstimp.

Îmi plăcea să alung clipa în care bănuiam că aveam să fiu fericită, să o supun în acest fel şi să o stăpânesc cu totul. Uneori renunţam la ea dintr-un soi de perversitate crudă care m-a făcut să trăiesc mereu mai uşor în propriile mele gânduri decât într-o împlinire a lor care a fost de nenumărate ori fragmentată, departe de ceea ce imaginaţia mea construia în tăcere, ca o minuţioasă pânză de păianjen în care singura victimă care se prindea eram întotdeauna eu. Aşa şi atunci, priveam uşa grea a casei, care urma să se deschidă în urma celui mai firesc gest, acela de a roti cheia în yală, şi nu mă puteam convinge că lumea care se născuse în mintea mea nu avea să se spulbere. Stăteam în faţa uşii, cu inima bătându-mi atât de tare încât o simţeam din stomac, prin gât până în buricele degetelor. O priveam, o recunoşteam, aproape că auzeam zgomotul pe care avea să îl facă în urma mea, nu în semn de rămas-bun, ci ca o primă şi irepetabilă întâmpinare. Eram dinaintea clipei pe care-o visasem, o priveam drept în ochi şi nu îndrăzneam să o las să se consume.

Casa din Sfântul Ştefan era o vilă interbelică, perfect echilibrată, cu unghiuri precise şi suprafeţe frumoase, cu balcoane ample şi-o curte care o înconjura, adâncă de doar câţiva paşi, inaparentă, care nu te-ar fi oprit acolo, în faţa ei, dacă n-ai fi intrat măcar o dată în unul dintre cele trei apartamente. Poate nici n-ai fi remarcat-o, trecând grăbit mai departe. Strada era împânzită cu astfel de clădiri care sfârşeau abrupt în mahalale ce se-ntindeau preţ de câteva case, pentru ca apoi cartierul să redevină o mică oază de linişte în mijlocul Bucureştiului. Vagi derapaje arhitecturale le făceau să difere unele de altele. Geamurile de la salon şi sufragerie erau unele dintre ele foarte înalte, celelalte cât jumătate din primele, potrivite pentru a aşeza sub ele biroul sau un pian. De afară, această tăietură inegală a ferestrelor îi dădea blocului un aspect cumva ciuntit, ca şi cum arhitectul casei se jucase din te miri ce motive cu formele lor, înjumătăţindu-le. În salonul casei, sub aceste geamuri, doctorul pusese un birou masiv, din lemn de nuc. Lumina care venea de sus era până la cele mai târzii ore ale înserării numai bună de lucru, caldă şi fără să te deranjeze. Casa, în fond, era un mic labirint foarte comod, chiar dacă de neînţeles pentru un om modern. Învăţai încet să-l locuieşti, adaptându-ţi mişcările la propriile ritmuri ale casei, la schimbările de lumină pe care le aducea de la o suprafaţă la alta, la icnetele sau tăcerile care se făceau simţite, la curbele ei neaşteptate, de femeie năvalnică. Un pas anume era posibil pe parchetul vechi şi altul pe mozaicul holului, un timbru anume al vocii ajungea din bucătărie în salon şi cu totul altul din cameră spre hol.

M-am retras câţiva paşi, atât cât să pot zări camera unde aveam să stau din spatele balconului care o înconjura. Jaluzelele erau lăsate şi presimţeam aerul întunecat, învăluind pereţii şi toate suprafeţele. Încă trei–patru paşi la dreapta şi mă aflam sub balconul bucătăriei, îngust şi acoperit de viţă pe-o laterală a sa. La capătul lui se vedea geamul de la camera de serviciu, cea pe care aveam să o transform în bibliotecă. Mi-amintesc că privind-o de jos în sus mă cuprindea un soi de teamă, ceva între presentiment şi oboseală, ca şi cum din acel punct aflat aproape la nivelul solului blocul se înălţa mult peste cele trei etaje ale sale.

Am deschis până la urmă uşa şi am lăsat-o să se trântească-n urma mea, păşind spre un spaţiu care deja mă cuprinsese-n braţele sale şi mă măcina încet, aşa cum a continuat s-o facă până când aveam să regăsesc pe chipul meu urmele felului în care ea m-a trăit pe mine, mai mult decât am ştiut eu însămi să o fac vreodată cu orice obiect care a avut darul de a pătrunde în existenţa mea. Am lăsat-o să mă locuiască până când am simţit cum umbrele oblice ale şipcilor jaluzelelor mi se desenaseră pe chip în riduri prelungi şi adâncite, mâinile îmi căpătaseră uscăciunea mobilei vechi şi ochii începuseră să-şi schimbe culoarea, întunecându-se.

O fojgăială nefirească se făcea auzită în acea zi. Un sunet înfundat de mobile mutate, de paşi trecând prin încăperi şi voci şoptite răzbăteau din spatele uşilor închise. Mă oprisem în dreptul apartamentului bătrânilor fără a mă putea convinge să sun.