O casă la capătul lumii

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în oraşul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura şi pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review. Primul său roman, O casă la capătul lumii, (1990) este aclamat de critica literară. În 1995 publică un al doilea roman, Carne şi sînge, saga unei familii greceşti. Romanul Orele (The Hours, 1998) cunoaşte un succes răsunător, fiind laureat, un an mai tîrziu, cu Premiul Pulitzer şi PEN/Faulkner Award. În 2002, ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore în rolurile principale, este distinsă cu cele mai prestigioase premii din lumea filmului, inclusiv premiul Oscar. În 2005 Michael Cunningham publică romanul Zile model, considerat deja unul dintre marile romane americane ale începutului de mileniu.

O casă la capătul lumii înfăţişează relaţiile pline de dramatism ale unui triunghi amoros ciudat, în care sînt angajaţi doi prieteni din copilărie – singuraticul şi introspectivul Jonathan, homosexual, şi hipsterul Bobby – şi Clare, hippioata mai în vîrstă decît ei, cu o viaţă erotică agitată, de care Bobby se îndrăgosteşte. Între componenţii triunghiului persistă o permanentă stare conflictuală, în care vechea prietenie dintre bărbaţi se vede pusă în pericol de atracţia exercitată de femeie.

Romanul O casă la capătul lumii a fost ecranizat în anul 2004, cu Colin Farrell, Robin Wright Penn, Dallas Roberts şi Sissy Spacek, în regia lui Michael Mayer.

Această carte este pentru Ken Corbett.

Poemul care a luat locul unui munte
Iată-l, cuvînt cu cuvînt,
Poemul care a luat locul unui munte.
Respira oxigenul tăriilor,
Chiar cînd cartea zăcea, întoarsă, în praful de pe
masa lui.
Îi aducea aminte cît de mult jinduise
După un loc în care să poată merge în propria lui
direcţie.
Îi aducea aminte cum reconstituise pinii,
Cum mutase stîncile şi îşi croise drum printre nori
În căutarea punctului de perspectivă
Din care ar putea să se simtă împlinit într-o
inexplicabilă împlinire:
Acea anume stîncă de pe care inexactitatea lui
Va descoperi, în sfîrşit, priveliştea spre care s-au
îndreptat,
Cea unde va putea să zacă tolănit şi, privind în jos,
către mare,
Să recunoască singurul şi singuraticul său cămin.
(Wallace Stevens)

O dată, tata a cumpărat o maşină decapotabilă. Nu-mi cereţi lămuriri. Aveam cinci ani. A cumpărat-o şi a adus-o acasă, la fel de firesc cum ar fi cumpărat o jumate de kil de tărie. Imaginaţi-vă surpriza mamei. Mama era o femeie care înfăşura clanţele uşilor în fîşii de cauciuc. Spăla pungile de plastic folosite şi le întindea pe o frînghie la uscat; arătau ca un şirag de meduze pleoştite şi zbîrcite, fîlfîind în soare. Imaginaţi-vi-o frecînd o pungă de plastic ca să iasă mirosul de brînză din ea, o pungă la a treia sau a patra folosire, cînd tata a tras în faţa casei un Chevrolet decapotabil, cumpărat la mîna a doua – totuşi o vastă privelişte de metal în mişcare, de bare de protecţie cromate şi de ceea ce părea a fi nişte pogoane întregi de carcasă argintie. Tata a văzut maşina parcată, cu un anunţ “De vînzare” pe parbriz, şi a decis să fie genul de om care cumpără o maşină la prima vedere, dintr-un simplu capriciu. Dar privindu-l în timp ce parca maşina în faţa casei, puteai observa că exuberanţa lui trăsnită pălise. Automobilul începuse deja să-l încurce. Intră pe alee cu un zîmbet ţeapăn, ca grila Chevroletului.

Bineînţeles, maşina trebuie să circule. Mama refuză să pună piciorul în ea. În schimb, fratele meu mai mare, Carlton, şi cu mine sîntem luaţi la o plimbare. Carlton e în extaz. Eu sînt sceptic. Dacă tatăl nostru s-a dovedit în stare să cumpere o maşină la un colţ de stradă, ce altceva ar mai fi în stare să facă? Şi ce îl împinge să facă ceea ce face?

Ne ia într-o plimbare la ţară. Marginile drumului sînt tivite de meri. Prin grădinile fermelor, dovlecii îşi răspîndesc lumina. Carlton, nebun de bucurie, se ridică în picioare pe locul din faţă şi trebuie tras în jos, să se aşeze. Ajut şi eu. Tata îl trage de un capăt al cingătorii de cow-boy, bătută cu ţinte, şi eu de la celălalt capăt. Îmi face plăcere. Mă simt util, îl ajut pe tata să-l astîmpere pe Carlton.

Trecem pe lîngă o fermă mare. Acareturile sînt ancorate într-o mare de lujeri de porumb unduitori, pereţii din şipci albe par să se dizolve în lumina tîrzie, aburită. Toţi trei, chiar şi Carlton, rămînem tăcuţi pînă ce trecem de fermă. Locul are, parcă, un aer familiar. Vacile pasc molcom, copacii tomnatici aruncă umbre lungi. Îmi spun că sîntem şi noi fermieri, ba încă fermieri bogaţi dacă avem o maşină decapotabilă. Lumea e doldora de posibilităţi. Cînd merg noaptea cu maşina, am impresia că luna mă urmăreşte.
— Sîntem acasă! strig cînd trecem pe lîngă fermă.

N-am habar ce spun. Efectul îngemănat al vîntului şi al vitezei asupra creierului meu. Dar nici Carlton şi nici tata nu-mi pun vreo întrebare. Străbatem o tăcere vie. Sînt convins că, în clipa aceea, trăim cu toţii acelaşi vis. Îmi înalţ ochii, să văd dacă luna, albă şi înfiptă într-un cer albastru voalat, ne urmăreşte într-adevăr. Nu trece mult şi Carlton sare din nou în picioare, ţipînd în aerul vibrant, precipitat de viteză, aşa încît tata şi cu mine îl tragem din nou în jos, îndărăt în sanctuarul marelui automobil.


Ne-am adunat în amurg, pe o lumină întunecat verzuie. Era ora cinci. În aer plutea o mireasmă de iarbă proaspăt cosită, iar fîşiile de nisip erau luminoase. Tata mă purta pe umeri. Eram, în acelaşi timp, pilotul şi captivul masivităţii lui. Picioarele goale mi se frecau de şmirghelul obrajilor lui, şi mă ţineam de urechile tatei, scoici mari, molatice, înţesate de firicele de păr.

Rujul de buze şi oja roşie de pe unghiile mamei mele arătau negre în umbrele înserării. Mama era însărcinată, începuse să se rotunjească, şi lumea îi făcea loc să treacă. Ne instalaserăm mica tabără la peluza a doua, unde am aşezat două scaune pliante, din aluminiu. Lumea se aduna puhoi pentru festivitate. Fumul grătarelor portabile înţepa aerul. În cele din urmă, m-am cuibărit pe genunchii tatei şi mi s-a dat să beau o înghiţitură de bere. Mama îşi făcea vînt cu suplimentul duminical al ziarului. Ţînţarii roiau în aerul violet.

În acel 4 Iulie, municipalitatea din Cleveland angajase doi faimoşi fraţi mexicani, pirotehnişti, ca să organizeze focuri de artificii deasupra golfului. Fraţii ăştia dădeau spectacole în lumea întreagă, cu prilejul unor sărbători naţionale sau religioase. Veneau din inima Mexicului, din locuri unde pîinea se coace în forme de cranii sau de fecioare, iar focurile de artificii sînt considerate a fi cea mai înaltă formă de exprimare artistică.

Spectacolul a început înainte de a se fi ivit prima stea. Un început nespectaculos. Fraţii se jucau cu publicul, oferindu-le cîteva figuri simple: cunoscutele duble sau triple izbucniri de scîntei, rachete spiralate, jeturi de culoare care lasă în urmă orhidee de fum gălbui. Chestii obişnuite. Dar pe urmă, după o pauză, au trecut la lucruri serioase. O rachetă a ţîşnit în sus, trăgînd în urmă-i o coadă de lumină argintie, şi pe coama arcului format a înflorit un orbitor crin purpuriu, în cinci colţuri, după care, fiecare dintre petale s-a deschis la rîndu-i într-o eflorescenţă viu colorată. Mulţimea a chiuit de încîntare. Tata mi-a cuprins burtica în mîna lui enormă, arsă de soare, şi m-a întrebat dacă îmi place spectacolul. Am dat din cap că da. Sub gîtul lui, un lan de perişori blond-închis se căznea să străbată la suprafaţă, de după gulerul cămăşii vărgate.

Au continuat să explodeze şiruri de crini roşii, galbeni şi liliachii, cu tulpini argintii care se prelingeau pe cer în urma lor. Apoi au urmat şerpii, din foc portocaliu, sîsîitor, cîte o întreagă duzină, spirale unduioase care se împreunau, se încolăceau, se întrepătrundeau, se despărţeau, fîsîind întruna. După care a venit o ploaie de fulgi de zăpadă uriaşi şi tăcuţi, corpuri cristaline de un alb pur, şi apoi o constelaţie care a luat forma Statuii Libertăţii, cu ochi albaştri şi buze rubinii.

Publicul a aplaudat cu răsuflarea tăiată. Îmi aduc aminte de gîtul tatălui meu, împroşcat cu punctişoare de sînge închegat, de la bărbierit, şi acoperit de o mirişte ţepoasă, care ascundea un imens nod mecanic, ce se mişca la fiecare înghiţitură de bere. Cînd scînceam speriat la auzul unei pocnituri mai puternice sau la priveliştea scînteilor de jar ce păreau să cadă direct pe capetele noastre, tata mă liniştea, asigurîndu-mă că nu am de ce să mă tem. Îi simţeam vibraţia glasului în stomac şi în picioare. Braţele lui netede, fiecare din ele străbătute de cîte o singură venă groasă, mă strîngeau cu putere, ţinîndu-mă locului.

Vreau să vorbesc despre frumuseţea tatălui meu. Ştiu că nu-i un lucru obişnuit pentru un bărbat – cînd vorbim despre taţii noştri, evocăm, de obicei, scene de curaj, sau de furie titanică, sau chiar de tandreţe. Dar eu vreau să vorbesc despre frumuseţea făţişă, inalterabilă, a tatălui meu: simetria robustă a braţelor lui, blonde, suple şi musculoase, cioplite parcă din lemn de frasin; degajarea, graţia măsurată a mersului său. Era solid, cu un fizic plin de demnitate; un bărbat cu ochi negri, proprietar al unui cinematograf şi îndrăgostit de filme. Mama suferea de migrene şi de crize de ironie, dar tata era întotdeauna vesel, întotdeauna în drum spre undeva, întotdeauna sigur că lucrurile se vor aranja cum e mai bine.

Cînd tata era plecat la lucru, eu şi mama rămîneam singuri în casă. Ea inventa felurite jocuri de interior sau îmi cerea s-o ajut la prepararea prăjiturilor. Mamei nu-i prea plăcea să iasă în oraş, mai cu seamă iarna, pentru că frigul îi provoca dureri de cap. Era din New Orleans, o femeie minionă, precisă în mişcări. Se măritase de tînără. Uneori îmi cerea să stau cu ea la fereastră, să ne uităm în stradă, în aşteptarea unui moment în care peisajul îngheţat avea să-i ofere o privelişte obişnuită, de placidă încredere, ca aceea a jovialelor mame din Ohio care pilotau maşini enorme, încărcate cu felurite articole de băcănie, cu copii şi rude mai vîrstnice. Pe strada noastră uruiau maşini de familie, asemenea unor tancuri împodobite care ar celebra victoria în nişte războaie străine.
— Jonathan, mi-a şoptit mama. Hei, băieţaş, la ce te gîndeşti?

Era una dintre întrebările ei favorite.
— Nu ştiu, i-am răspuns.
— Spune-mi ceva, orice. Spune-mi o poveste.

Mi-am dat seama că trebuia să vorbesc.
— Uite, băieţii ăştia se duc cu săniuţele la rîu, i-am spus, văzînd doi băieţi din vecini, cu şepci cadrilate – băieţi pe care-i adoram şi de care mă temeam –, trecînd pe lîngă casa noastră şi trăgînd după ei o sanie pliantă, jigărită. Se duc să se dea cu sania pe gheaţă. Dar trebuie să fie foarte atenţi la copci. Un băiat mai mic a căzut într-o copcă şi a murit.

Nu prea semăna a poveste. Dar nu puteam închega altceva pe moment.
— De unde ştii toate astea? m-a întrebat.

Am ridicat din umeri. Cred că născocisem totul. Uneori e greu să deosebeşti ceea ce s-a întîmplat cu adevărat de ceea ce ar fi putut să se întîmple.
— Te-a speriat povestea asta? m-a întrebat mama.
— Nu, am asigurat-o.

Mă închipuiam alunecînd pe o vastă întindere de gheaţă, ocolind dibaci spărturile zimţate în care căzuseră alţi băieţi, înfrînţi, în plescăitul trist al apei.
— Aici eşti în siguranţă, m-a îmbărbătat mama, mîngîindu-mi părul. Nu-ţi face nici un fel de griji. Sîntem amîndoi în deplină siguranţă în casa asta.

Am aprobat din cap, deşi sesizasem nota de îndoială din glasul ei. Faţa mamei, cu maxilare puternice şi nasul mic, capta lumina crudă a iernii care se revărsa din strada îngheţată şi ricoşa din încăpere în încăpere, reflectîndu-se în argintăria din comodă, lustruind mica lampă prismatică, bîzîitoare.
—Şi ce-ai zice de o poveste veselă? Cred că ne-ar prinde bine.
— Okay, am răspuns, deşi nu ştiam poveşti vesele.

Umorul constituia un mister pentru mine. Nu puteam reproduce decît ceea ce vedeam. M-am uitat pe geam şi am văzut-o pe domnişoara Heidegger, bătrîna care locuia în casa vecină, ieşind în curte, îmbrăcată într-un palton confecţionat parcă din piei de guzgan. A ridicat de jos o foaie de ziar pe care o suflase vîntul pe pajiştea ei, şi s-a întors, şontîc, înapoi în casă. Ştiam din comentariile părinţilor mei că domnişoara Heidegger era cam aiurită. Era ciudată în îndîrjirea cu care stăruia ca proprietatea ei să rămînă absolut imaculată, ca şi în convingerea că, pretutindeni, în şcoli, la compania de telefoane, la biserica luterană, îşi băgau coada comuniştii. Tatăl meu se amuza să anunţe uneori, cu o voce răsunătoare:
— Comuniştii ăştia iar ne-au trimis o factură la electricitate. Ascultaţi ce vă spun eu, comuniştii ăştia or să ne dea afară din case.

Cînd spunea aşa ceva, mama întotdeauna rîdea, chiar dacă era ziua cînd trebuia plătită factura, ceea ce făcea ca teama să i se cuibărească în jurul gurii şi a ochilor.

În ziua aceea, stînd la fereastră, am încercat să o imit pe domnişoara Heidegger. Am rostit cu o voce ascuţită, tremurătoare, nu foarte deosebită de vocea mea reală.
— Of, comuniştii ăştia îngrozitori mi-au suflat în curte o foaie de ziar.

Am şonticăit, cu picioare ţepene, pînă în mijlocul camerei, şi am luat de pe măsuţa de cafea un exemplar al revistei Time, pe care l-am fluturat deasupra capului.
— Comuniştilor afurisiţi! am cîrîit. Feriţi-vă din calea noastră. Încetaţi să ne mai daţi afară din case!

Mama a rîs copios.
— Eşti răutăcios, mi-a spus.

M-am apropiat de ea şi mi-a ciufulit părul, cu tandreţe. Lumina care se cernea din stradă înviora perdelele de voal şi lucea pe bomboniera albastră de pe masă. Eram în siguranţă.

Tata muncea toată ziua, venea acasă pentru masa de prînz şi se întorcea iar la cinematograf. Nici pînă azi nu ştiu ce făcea întreaga zi – din cîte înţeleg eu, un singur cinematograf, neprosper, nu reclamă prezenţa patronului din zori şi pînă noaptea tîrziu. Totuşi, tatăl meu lucra în tot acest timp şi nici mama, nici eu nu-i puneam vreo întrebare. El era cel care cîştiga pîinea, întreţinea casa şi ne apăra de iernile din Cleveland. Era tot ce trebuia să ştim.

Cînd tata a venit acasă la prînz, paltonul lui degaja un miros de ger. Era un om impozant şi inevitabil ca un copac. Cînd şi-a scos haina, părul fin de pe braţe i s-a zbîrlit, încărcat de electricitate, în aerul blînd, cald, al casei.

Mama a servit mîncărurile pe care le pregătise. Tata a lovit-o uşor pe pîntece, care ajunsese rotund şi tare ca o minge de baschet.
— Tripleţi, a spus el zîmbind. O să avem nevoie de o casă mai mare. Două dormitoare n-or să ne mai ajungă, nici pe departe.
— Mai bine să ne gîndim la factura la gaz, l-a potolit mama.
— Peste un an, peste un an de acum înainte, vom fi în măsură să ne gîndim la o proprietate.

Tata făcea adeseori aluzie la o schimbare în viaţa noastră. Dacă vom urma un anume drum, lucrurile bune aveau să se întîmple negreşit. Trebuia numai să fim atenţi la atitudinea noastră, şi la ceea ce gîndim.
— O să vedem, a adăugat mama, pe un ton domol.

Tata s-a ridicat de la masă şi i-a masat spatele. Palmele lui îi cuprindeau umerii în întregime. Ar fi putut să-i încercuiască gîtul doar între degetul mare şi cel mijlociu.
— Tu concentrează-te asupra fătului, i-a spus el. Şi menţine-te sănătoasă. De rest am eu grijă.

Mama se supunea mîngîierilor lui, dar, în mod vizibil, fără plăcere. I se citea pe faţă. Cînd tata era acasă, mama avea aceeaşi expresie precaută ca atunci cînd privea în stradă. Prezenţa lui o neliniştea, ca şi cum o parte din acel “afară” îşi făcuse drum cu sila în intimitatea ei.

Tata a aşteptat-o să vorbească, să asigure continuitatea conversaţiei vieţii noastre familiale. Dar ea a rămas tăcută, cu umerii încordaţi sub atingerile lui.
— Bun, cred că e timpul să mă întorc la muncă, a rostit în cele din urmă. La revedere, puştiule. Ai grijă de casă.
— Okay, i-am răspuns.

M-a bătut uşor pe spate şi m-a sărutat înţepător pe obraz. Mama s-a ridicat şi a început să spele vasele. Eu îl urmăream pe tata cum îşi introduce braţele musculoase în mînecile paltonului şi se duce din nou afară.

Tîrziu în seara aceea, după ce fusesem trimis la culcare, în timp ce mama rămăsese jos şi se uita la televizor, m-am strecurat la ea în cameră şi am încercat rujul ei pe buzele mele. Chiar şi în întuneric îmi dădeam seama că efectul era mai curînd comic decît îmbietor. Totuşi, îmi transformase înfăţişarea. Mi-am făcut cu rujul şi două pete mari, roşii, pe obraji, şi mi-am desenat cu dermatograful două sprîncene negre peste sprîncenele mele blonde.

Pe urmă m-am dus, desculţ, în baie. De jos răzbeau rîsete şi muzică zornăitoare. Am aşezat taburetul din baie în locul unde stătea tata cînd se bărbierea şi m-am cocoţat pe el ca să mă pot privi în oglindă. Buzele pe care mi le pictasem erau uriaşe şi lipsite de formă, iar petele roşii de pe obraji nu se nimeriseră în centru. Nu eram frumos, dar gîndeam că există în mine posibilităţi de frumuseţe. Încet, grijuliu să evit scîrţîitul balamalei, am deschis dulăpiorul de medicamente al tatei şi am scos tubul vărgat de spumă de bărbierit Barbasol. Ştiam cum trebuie să procedez: am scuturat tubul cu o mişcare nervoasă, am apăsat şi mi-a ţîşnit în palmă un guguloi de spumă albă, pe care mi-am întins-o, nesăbuit, din abundenţă, pe faţă şi pe gît. Fardatul femeilor presupune întreaga concentrare şi încetineală cu care se dezamorsează o bombă; bărbieritul, însă, e o treabă grăbită şi lipsită de precizie, care lasă în chiuvetă puncte roşii de sînge şi insuliţe de păr – moarte ca o piele de şarpe.

După ce mi-am înspumat faţa, m-am privit lung în oglindă, studiind efectul. Ochii înnegriţi sclipeau ca doi păianjeni peste luxurianta spumă albă. Nu arătam nici a femeie, nici a bărbat. Eram cu totul altceva. Există atîtea căi diferite care duc la frumuseţe.

Mama devenea din ce în ce mai umflată. O dată, cînd ne-am dus împreună la cumpărături, mi-a luat, la cererea mea, o păpuşă-bebeluş cu buze trandafirii şi ochi de cobalt, care se închideau cu un ţăcănit de ferestre miniaturale cînd păpuşa era culcată pe spate. Bănuiesc că părinţii mei au discutat despre păpuşă. Şi au ajuns, cred, la concluzia că păpuşa avea să mă ajute să-mi înfrîng senzaţia că aş fi exclus. Mama m-a învăţat cum să înfăş bebeluşul şi să-l spăl în chiuveta de la bucătărie. Pînă şi tata a manifestat interes faţă de bunăstarea păpuşii.
— Ce face copilul? m-a întrebat într-o seară, înainte de masă, după ce i-am făcut baie păpuşii cu picioare ţepene.
— Bine.

Apa i se scurgea de pe încheieturi. Părul de culoarea sulfului, alcătuit din şuviţe înfipte în găurile unei reţele care-i acoperea ţeasta, avea un miros de lînă udă.
— E un copilaş cuminte, a spus tata mîngîind cu un deget obrazul de cauciuc.

Eram emoţionat. Iubea şi el bebeluşul.
— Da, am răspuns, învelind obiectul neînsufleţit într-un prosop alb, gros.

Tata s-a lăsat pe vine, cu jamboanele lui voluminoase, suflînd din greu şi răspîndind o undă din parfumul lui.
— Jonathan, mi s-a adresat.
— Îhm?
— Tu ştii că, în general, băieţii nu se joacă cu păpuşi.
— Mda.
— Ăsta-i copilaşul tău, şi aici, în casă, e în regulă. Dar dacă ai să-ţi arăţi bebeluşul şi altor băieţi, s-ar putea să nu înţeleagă. Aşa că e mai bine să te joci cu el numai aici, înăuntru. În ordine?
— Okay.
— Bine. M-a bătut uşor pe braţ. Te joci cu el în casă, okay?
— Okay.

Simţindu-mă mic în faţa tatei, ţinînd în braţe păpuşa înfăşată, am încercat primul meu sentiment de umilinţă. Recunoşteam în mine o adîncă nepotrivire, o diversitate, o nebunie. Desigur, ştiam că bebeluşul e numai o jucărie, ba chiar una uşor stingheritoare. O jucărie nepotrivită. Cum de mă lăsasem purtat de val să cred altceva?
— Te simţi bine? m-a întrebat tata.
— Îhm.
— În regulă. Ascultă. Eu trebuie să plec. Ai grijă de casă.
— Tăticule?
— Da?
— Mama nu vrea să mai aibă un copil.
— Ba vrea.
— Nu. Mi-a spus mie.
— Jonathan, scumpule, mămica şi tăticu’ sînt foarte fericiţi că vor avea încă un copilaş. Nu te bucuri şi tu?
— Mama nu vrea copilul ăsta. Aşa mi-a spus. Zice că tu vrei copilul, dar ea nu-l vrea deloc.

M-am uitat la faţa lui gigantică şi mi-am dat seama că i-am stîrnit un soi de interes. Ochii îi străluceau şi delta de vinişoare care i se întindea pe nas şi pe obraji îi ieşea parcă în relief, mai roşiatică pe pielea palidă.
— Nu e adevărat, puştiule. Mămica spune uneori lucruri pe care nu le gîndeşte. Crede-mă, e la fel de fericită de venirea copilaşului ca şi mine şi ca şi tine.

Nu am răspuns nimic.
— Hei, am întîrziat. Crede-mă ce-ţi spun. O să ai o surioară sau un frăţior şi o să fim cu toţii nebuni după ea sau după el. Şi tu ai să fii fratele cel mare. O să fie grozav.

După un moment a adăugat:
— Ai grijă de casă cît sînt eu plecat, okay?

Mi-a mîngîiat obrazul cu spatula degetului mare şi a ieşit.

În noaptea aceea m-au trezit zgomotele unei certe înăbuşite, venind din dormitorul părinţilor mei, aflat la capătul holului. Glasurile erau şuierătoare. Am rămas culcat, aşteptînd – ce? Curînd, însă, am adormit din nou şi pînă în ziua de azi nu ştiu dacă am visat sau nu cearta aceea. Uneori e foarte greu să deosebeşti ceea ce s-a întîmplat cu adevărat de ceea ce ar fi putut să se întîmple.

Cînd mamei i-a venit sorocul să nască, într-o seară de decembrie, am fost lăsat în grija vecinei noastre, domnişoara Heidegger. Era o bătrînică suspicioasă, cu ochi lăptoşi şi un păr care se subţiase pînă la nişte şuviţe zdrenţuite, cărunte, printre care i se vedea pielea rozalie a capului.

În timp ce-i urmăream pe părinţii mei plecînd împreună, domnişoara Heidegger stătea lîngă mine, mirosind vag a parfum de roze veştede. Cînd nu s-a mai văzut maşina, i-am spus:
— Mama n-o să aibă copilul ăsta.
— Nu? m-a întrebat ea binevoitoare, neştiind ce trebuie să spună unui copil care începe să vorbească aiurea.
— Nu vrea copilul, i-am spus.
— O, dragă, ai să iubeşti bebeluşul, m-a asigurat domnişoara Heidegger. Aşteaptă şi ai să vezi, cînd mămica şi tăticu’ tău or să-l aducă acasă. O să fie o scumpete.
— Nu-i convine să mai aibă un copil, am repetat. Nu-l vrem.

La auzul acestor cuvinte, puţinul sînge care mai circula prin venele sărmanei domnişoare Heidegger i-a năvălit în obraji şi, cu un foşnet de mătăsuri, s-a repezit în bucătărie să pregătească cina. A încropit ceva fiert şi fleşcăit, care mie, cu apetenţa mea copilărească pentru mîncăruri insipide, mi-a plăcut grozav.

Tata a telefonat de la spital după miezul nopţii. Domnişoara Heidegger şi cu mine ne-am repezit la telefon în aceeaşi clipă. A răspuns ea, stînd ţeapănă în halatul de baie albastru şi dînd întruna din capul ofilit. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă după ochii ei, care căpătaseră transparenţa şi strălucirea rece a gheţii de pe rîu înainte de a se topi, cînd nu mai e decît o amintire a gheţii ce mai zăboveşte un moment peste apele maronii.

Mie, bebeluşul mi-a fost descris ca un soi de bilet contramandat, sau ca o prăjitură necoaptă, scoasă prea curînd din cuptor. Numai ca adult am fost în stare să reconstitui povestea reală a cordonului ombilical încolăcit şi a cărnii strivite. Mama mea a trecut printr-o moarte de aproape un minut, apoi a revenit miraculos la viaţă. A fost necesar să i se extirpe o parte din interiorul pîntecelui. Iar bebeluşul, o fetiţă, a trăit doar atît cît să lanseze un singur ţipăt spre lumina fluorescentă din tavanul sălii de naşteri.

Presupun că tata nu s-a simţit în stare să-mi vorbească. A lăsat lucrul ăsta în seama domnişoarei Heidegger, care a aşezat receptorul în furcă şi a rămas în faţa mea cu o expresie de confuzie îngrozită, ca aceea cu care, îmi imaginez, întîmpinăm însăşi moartea. Am înţeles că s-a întîmplat ceva cumplit.

A exclamat în şoaptă:
— Vai, bieţii, bieţii de ei! Vai, sărmane băieţaş!

Deşi nu ştiam exact ce se întîmplase, mi-am dat seama că era un prilej de tristeţe. Am încercat să mă arăt inconsolabil, dar de fapt eram aţîţat şi chiar bucuros de şansa mea de a demonstra că ştiu cum să mă port într-o situaţie nefericită.
— Nu te îngrijora, drăguţule, m-a încurajat domnişoara Heidegger.

În glasul ei se ghicea groaza, într-un subton înlăcrimat, gîlgîit. Am încercat să o conduc la un scaun şi am constatat, spre surprinderea mea, că mi s-a supus. Am alergat la bucătărie şi am adus un pahar cu apă, care, îmi închipuiam eu, trebuie oferit unei persoane aflate într-o stare de agitaţie emoţională.
— Nu te îngrijora, am să stau cu tine, m-a asigurat în timp ce aşezam un suport sub paharul pe care-l pusesem pe masă.

A încercat să mă tragă pe genunchii ei, dar nu eram deloc interesat de asemenea ofertă. Am rămas în picioare în faţa ei. M-a mîngîiat pe cap, iar eu i-am mîngîiat oasele complicate ale genunchiului acoperit de flanelă. Mi-a murmurat, neajutorată, pe un ton aproape întrebător:
— Ah, era atît de sănătoasă! Arăta cît se poate de bine.

Stimulat, am luat în mîna mea una din mîinile ei bătrîne, friabile, gata parcă să se pulverizeze.
— Sărăcuţul de tine, nu-ţi face griji, sînt aici.

Am continuat să stau lîngă ea, ţinîndu-i oasele mîinii. Mi-a zîmbit. Să fi fost o insinuare de plăcere în zîmbetul ei? Probabil că nu; cred că mi-am imaginat numai. Îi dezmierdam uşor mîna. Şi am rămas aşa multă vreme, încovoiaţi şi nemişcaţi şi vag satisfăcuţi, ca două fete bătrîne care au învăţat să găsească o alinare în faţa insondabilei suferinţe a omenirii.

Mama s-a întors acasă o săptămînă mai tîrziu, rezervată şi oarecum timidă. Şi ea, şi tata s-au uitat curioşi prin casă, de parcă o vedeau pentru prima oară ori ca şi cum li se făgăduise ceva mult mai grandios. În absenţa mamei mele, domnişoara Heidegger instaurase în casă un miros al ei propriu, alcătuit din apă de trandafiri şi aromele unor mîncăruri nefamiliare. A strîns cu putere mîinile părinţilor mei şi s-a făcut nevăzută, discret şi grăbit. De parcă cineva ar fi avertizat-o, în taină, că în orice moment casa ar putea lua foc.

După plecarea ei, mama şi tata s-au lăsat împreună în genunchi şi m-au strîns în braţe. M-au învăluit, aproape m-au îngropat în carnea lor şi în mirosurile lor familiare. Tata a plîns. Niciodată pînă atunci nu vărsase vreo lacrimă în prezenţa mea şi acum plîngea abundent, cu sughiţuri puternice, înecate în flegma din gîtlej, ca zgomotele ghiorăite ale unei ţevi înfundate. Am făcut încercarea de a-mi pune mîna pe mîna lui. Nu mi-a dat-o la o parte şi nu m-a mustrat. Perişorii lui blonzi se zbîrleau aspri printre degetele mele.
— E în ordine, i-am murmurat, deşi nu cred că m-a auzit în jalea care-l potopise. E în ordine, am repetat, cu voce mai tare.

Asigurarea mea nu părea să-l fi consolat. I-am aruncat o privire mamei. Nu plîngea. Dar faţa ei arăta golită nu numai de orice urmă de culoare, dar şi de orice expresie. Era ca un trup pustiit, aşteptînd, toropit, să i se infuzeze un suflet. Dar cînd mi-a simţit privirea, a izbutit, cu o forţă de somnambul, să mă tragă la pieptul ei. Îmbrăţişarea mamei m-a luat pe neaşteptate, aşa încît am pierdut sprijinul braţului tatălui meu. Şi cum mama îmi strivea faţa în faldurile paltonului ei, m-am trezit complet lipsit de contactul cu tata. Eram scufundat în adîncurile paltonului mamei, care-mi umpleau nările şi urechile. Lamentările tatei răzbeau tot mai înăbuşit şi mai îndepărtat pe măsură ce mă adînceam în hainele mamei, străbătînd stratul rece de la suprafaţă ca să mă afund în miezul mirosurilor cunoscute. Un moment am opus rezistenţă, am încercat să mă întorc la tata, dar îmbrăţişarea ei era prea puternică. M-am dizolvat. L-am părăsit pe tata şi m-am abandonat durerii mai prădalnice a mamei mele.

După aceea, mama a manifestat şi mai multă împotrivire la gîndul de a ieşi din casă. Uneori, dimineaţa, mă lua la ea în pat şi mă ţinea acolo pînă la prînz, în timp ce se uita la televizor sau citea. Jucam felurite jocuri, ne spuneam poveşti. Cred că ştiu ce făceam împreună în zilele acelea lungi, petrecute în casă. Ne pregăteam pentru vremea cînd tata nu mai avea să fie cu noi, cînd aveam să fim doar eu şi mama.

Ca să o fac să rîdă, îi prezentam tot felul de imitaţii, deşi nu mă mai simţeam tentat să o imit pe domnişoara Heidegger. Începusem să o imit chiar pe mama, ceea ce o făcea uneori să rîdă cu lacrimi. Îmbrăcam pălăriile şi şalurile ei şi vorbeam în versiunea mea de accent din New Orleans, care era pe jumătate accent sudic, pe jumătate accent de Bronx.
— La ce te gîndeşti? întrebam pe un ton tărăgănat.
— Iubitule, spune-mi o poveste.

Rîdea pînă i se umpleau ochii de lacrimi.
— Scumpule, îmi zicea, eşti un talent înnăscut. Ce-ai spune să te faci actor, ai să fii sprijinul bătrînei tale mame cînd o să dea în mintea copiilor.

Cînd, în cele din urmă, coboram din pat, se îmbrăca în grabă şi începea să gătească şi să deretice prin casă cu neastîmpărul unui artist.

Tata nu-i mai masa umerii cînd venea seara acasă. Nu-i mai aplica sărutări exagerate şi zgomotoase pe frunte şi pe vîrful nasului. Nu mai avea cum. În jurul ei se înălţase un zid de apărare, transparent şi solid ca sticla. Vedeam zidul închizîndu-se cînd tata venea acasă cu mirosurile agresive ale lumii de afară impregnate în hainele lui. Cînd se înălţa zidul, înfăţişarea mamei nu era cu nimic schimbată – faţa ei arăta ca de obicei, inteligentă şi uşor febrilă; cînd servea dejunul perfect pe care-l preparase, mişcările îi erau precise, ca acelea ale unui chirurg – însă era absolut intangibilă. Ştiam acest lucru, şi eu, şi tata îl simţeam cu o certitudine viscerală, cu atît mai reală, cu cît era mai inexplicabilă. Mama mea deţinea anumite puteri. Luam masa (priceperea ei la gătit era din ce în ce mai formidabilă, atingînd înălţimi nebănuite), discutam problemele cotidiene, apoi tatăl meu săruta aerul din imediata noastră vecinătate, pregătindu-se să se întoarcă în lumea de afară.

Într-o noapte de la sfîrşitul primăverii, am fost deşteptat din somn de zgomotele unei certe adevărate. Părinţii mei erau jos. Cu toată furia care-i stăpînea, îşi menţineau glasurile scăzute, ca nu cumva vreo frază sau vreun cuvînt mînios să răzbată pînă la mine. Efectul îţi sugera doi oameni care strigă în interiorul unui sac gros. L-am auzit pe tata rostind cuvîntul “pedeapsă”, şi apoi, un minut mai tîrziu, am auzit frînturi din răspunsul mamei: “Ce doreşti tu... ceva... egoist“.

Zăceam în întuneric, ascultînd. Mai tîrziu am auzit paşi – paşii tatei – urcînd scara. Am crezut că o să intre în camera mea şi m-am prefăcut că dorm ca un îngeraş, cu capul în mijlocul pernei şi buzele uşor întredeschise. Dar tata nu a intrat la mine. S-a dus în dormitorul pe care-l împărţea cu mama. L-am auzit intrînd, şi pe urmă nici un alt zgomot.

S-au scurs minute întregi. Mama nu l-a urmat. Casa era tăcută, cufundată într-o linişte îngheţată, iernatică, chiar dacă rămurelele de liliac şi de sînger băteau uşor în geamuri. Am rămas în pat, neştiind ce era de aşteptat şi ce era îngăduit într-o noapte ca asta. Mi-am spus că o să adorm din nou, dar somnul refuza să vină.

În cele din urmă, m-am dat jos din pat şi m-am îndreptat, tiptil, spre camera părinţilor mei. Uşa era întredeschisă. Lumina veiozei lor de pe noptieră – o lumină trandafiriu-aurie, filtrată prin abajurul de pergament – cădea cu o anumită greutate în semiîntunericul holului. Din bucătărie se auzeau zgomotele făcute de mama care cojea alune – nişte pîrîituri şi păcănituri aproape muzicale.

Tata zăcea culcat de-a curmezişul patului dublu, într-o atitudine de abandon căutat, aproape afectat. Faţa îi era întoarsă spre peretele pe care atîrna peisajul albastru-verzui al unei străzi din Paris, pustii, într-o ramă de argint. Un braţ al tatei se întindea dincolo de marginea saltelei, cu degetele bălăbănindu-i-se în gol. Cutia toracică i se înălţa şi i se lăsa, în ritmul somnului.

Am rămas un timp în prag, întrebîndu-mă ce trebuie să fac. Mă aşteptasem ca tata să audă că am intrat, să se uite la mine şi să fie necăjit de faptul că îmi tulburase somnul. Dar cînd am văzut că zace neclintit, am intrat, fără zgomot, în cameră. Era momentul să spun ceva, dar nu ştiam ce anume. Crezusem că simpla mea prezenţă o să determine să se întîmple ceva. Mi-am rotit privirea prin încăpere. M-am uitat la cele două măsuţe gemene, cu fardurile şi parfumurile mamei aranjate pe o tavă de sidef. Oglinda cu ramă de stejar reflecta un dreptunghi din tapetul înflorat al peretelui din faţă. Derutat, nepoftit, m-am căţărat în pat şi, cu multă prudenţă, am atins cotul tatălui meu.

Şi-a ridicat capul şi s-a uitat la mine ca şi cum nu mă recunoştea; ca şi cum ne întîlniserăm cîndva, cu mult timp în urmă, şi acum încerca să-şi amintească cine sînt. M-am uitat la faţa lui şi aproape că mi-a stat inima în loc. Pentru o clipă, s-ar fi putut spune că, pînă la urmă, ne părăsise; înfăţişarea lui părintească se mistuise şi în locul ei apăruse doar un bărbat, un bărbat mare şi solid ca o maşină, dar lipsit de expresie şi de scrupule ca un prunc, şi capabil de orice. Stăteam încremenit, în faţa acestei noi, subite stranietăţi, zîmbind sfios, în pijamaua mea galbenă.

Pe urmă s-a adunat. Şi-a reocupat faţa şi mi-a atins, cu blîndeţe, umărul.
— Hei, de ce nu dormi? a murmurat.

Am înălţat din umeri. Pînă şi azi, în anii mei de adult, nu-mi pot aduce aminte de vreo vreme în care să nu fi stat să cuget şi să cumpănesc înainte de a rosti adevărul.

Ar fi putut să mă ia în braţe şi să mă culce în pat cu el. Asemenea gest ne-ar fi salvat pe amîndoi, cel puţin în situaţia de faţă. Tînjeam după el. Aş fi dat tot ce îmi imaginam eu – în cele mai avîntate fantezii – că posed, ca să mă tragă în pat, alături de el, şi să mă strîngă în braţe, aşa ca în ziua aceea de 4 Iulie cînd cerul explodase deasupra capetelor noastre. Dar probabil că se simţea jenat că îl surprinsesem certîndu-se. Era un om care-şi trezise din somn copilul pentru că răcnise la soţia lui şi care apoi se trîntise pe pat ca o adolescentă cu inima frîntă. Mi-l aduc aminte pe tatăl meu în multe alte ipostaze, dar în mintea mea va fi întotdeauna prezentă şi aceasta de acum.
— Du-te înapoi la culcare, mi-a spus pe un ton mai aspru decît ar fi dorit.

Gîndea, bănuiesc, că situaţia putea fi remediată. Dacă adopta un ton poruncitor, de forţă, puteam face saltul îndărăt în timp şi reînnoda firul întrerupt al somnului. Aveam să mă scol dimineaţa doar cu amintirea vagă a unui vis.

Am refuzat. Nu acceptam nici o altă postură în afară de aceea de a fi consolatorul lui. Tata mi-a poruncit să mă întorc în pat şi eu am devenit arţăgos şi urîcios. Eram gata să izbucnesc în plîns, ceea ce l-a iritat. Voiam să-mi ceară să rămîn cu el. Simţeam nevoia să ştiu că prin bunătatea şi perseverenţa mea izbutisem să-i cuceresc dragostea.
— Jonathan, haide, haide, Jonathan!

M-am lăsat cărat înapoi în camera mea. Nu aveam alternativă. M-a luat în braţe şi, pentru prima oară, nu m-am bucurat să-i simt atingerea şi mirosul plăcut, să-i văd curba lucioasă a frunţii late. În clipa aceea am înţeles reticenţele mamei mele, mişcarea de recul a făpturii ei delicate. Învăţasem să o imit şi acum, în clipa de faţă, n-aş fi putut reacţiona în alt fel. Dacă tata mi-ar fi masat umerii osteniţi, m-aş fi încordat tot; dacă ar fi năvălit în casă, venind din zăpada de afară, m-aş fi gîndit, cu enervare, că mi se pleoşteşte sufleul de spanac din cuptor.

M-a culcat în pat, destul de tandru. A tras pătura peste mine şi m-a sfătuit să mă gîndesc la ceva care să mă adoarmă. S-a comportat cum trebuie. Totuşi, sub impulsul furiei, m-am dat jos din pat şi am alergat la lada mea cu jucării. Sentimente cu totul neobişnuite făceau să-mi zbîrnîie urechile, să-mi simt mintea tulbure.
— Jonathan! a strigat tata cu severitate.

A pornit după mine, dar eu eram mai iute de picior. Am scormonit în fundul lăzii, ştiind exact unde trebuie să caut. Am scos păpuşa, trăgînd-o de piciorul de cauciuc, alunecos, şi am strîns-o brutal la piept.

Tata a ezitat, aplecat pe jumătate peste patul meu. Pe tăblia de la căpătîi, un iepuraş pictat dansa frenetic într-un cîmp de flori roz, cu patru petale.
— E a mea, am strigat pe un ton de o insistenţă aproape isterică.

Duşumeaua camerei părea să-mi joace sub tălpi, şi mă agăţam de păpuşă, de parcă numai ea mă putea ajuta să-mi menţin echilibrul şi să nu mă prăbuşesc.

Tata a clătinat din cap. Pentru prima oară, din cîte îmi pot aminti eu, bunăvoinţa l-a părăsit. Visase atît de multe, şi lumea dăduse îndărăt în faţa lui. Soţia se ferea de el, afacerea cu cinematograful era departe de a fi un succes, şi unicul lui fiu – pentru că nu aveau să mai fie alţii – era îndrăgostit de păpuşi şi de jocurile de interior.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Jonathan, pentru numele lui Hristos, ce-i cu tine? Ce e?

Am rămas mut. Nu aveam nici un răspuns la această întrebare, deşi ştiam că se aşteaptă unul.
— E a mea, era tot ce puteam răspunde.

Ţineam păpuşa atît de strîns la piept, încît genele ei rigide mă înţepau prin pijama.
— Bine, mi-a spus pe un ton mai domol, tonul de învins. Bine, e a ta.

Şi a ieşit din cameră.

L-am auzit coborînd scara şi luîndu-şi haina din dulapul din hol. Am auzit cum mama, din bucătărie, nu i-a spus un cuvînt. L-am auzit închizînd uşa de la intrare după el, cu o grijă şi o încetineală care sugerau un act final.

Avea să se întoarcă a doua zi dimineaţa; dormise pe canapeaua din biroul lui de la cinematograf. După o perioadă de stinghereală, ne-am reluat viaţa normală de familie, ne-am regăsit buna dispoziţie. Tata şi mama au născocit un soi de relaţie cordială, glumeaţă, lipsită şi de sărutări şi de certuri. Au început să convieţuiască în atmosfera detaşată, de castă familiaritate, dintre un frate şi o soră. Tata nu mi-a mai pus întrebări la care să nu pot răspunde, dar întrebarea singulară din noaptea aceea continua să-mi bîzîie în minte, ca un fir electric prost conectat. Măiestria culinară a mamei mele a devenit celebră. În 1968, familia noastră a fost fotografiată în suplimentul de duminică al ziarului Post din Cleveland – mama împărţind un ghiveci cu crevete, în timp ce eu şi tata o priveam cu mîndrie şi nerăbdare, dichisiţi la patru ace.


Pe atunci locuiam în Cleveland, în miezul a tot ce se întîmpla. Erau anii ‘60 – aparatele de radio miorlăiau melodii de dragoste, cît e ziua de lungă. Ceea ce povestesc acum a devenit istorie. S-a întîmplat înainte de prăbuşirea oraşului Cleveland, înainte ca rîul lui să ia foc. Eram patru. Mama, tata, Carlton şi cu mine. Carlton a împlinit şaisprezece ani în anul cînd eu am împlinit nouă. Între noi au mai fost cîţiva fraţi şi surori, flăcări firave, înăbuşite în pîntecele mamei. Nu sîntem o spiţă rodnică sau ramificată. Numele nostru de familie e Morrow.

Tatăl nostru era profesor de muzică la un liceu. Mama se ocupa cu educaţia copiilor aşa-zişi “excepţionali”, dintre care unii îţi pot spune în ce zi o să cadă Crăciunul în anul 2000, dar uită să-şi dea jos pantalonii cînd fac pipi. Locuiam într-un cartier numit Woodland – un loc îngrijit – cu case cu două etaje, vopsite în culori optimiste. Curtea noastră se învecina cu un cimitir. Îndărătul curţii din spate era un şanţ năpădit de bălării, după care se întindea cîmpul cu pietre netede, lustruite. Am crescut în preajma cimitirului, dar nu m-a deranjat. Putea fi frumos. Un înger de piatră, cu piept îngust şi un aer hotărît, se înălţa printre alte monumente mai conservatoare, în apropierea casei noastre. Pe alte alei din cimitir, în partea mai bogată, moschei şi partenonuri miniaturale vorbeau cetăţenilor din Cleveland despre realizările nemuritoare ale oamenilor. În copilărie, Carlton şi cu mine ne jucam în cimitir, iar mai tîrziu, fumam acolo şi beam tăria numită Southern Comfort. Datorită lui Carlton, eram cel mai avansat puşti de nouă ani, în ce priveşte mentalitatea de delincvent, din toată clasa a patra. Frecventam tot felul de locuri rău famate. Dar nu făceam un pas fără să-i cer sfatul.

Iată-l pe Carlton cu cîteva luni înainte de moartea lui, într-un peisaj atît de înzăpezit, încît pămîntul e la fel de alb ca şi cerul. Îşi croieşte drum printre morminte şi eu alerg după el, şfichiuit de fulgi, urmărind lumina fesului său roşu, tricotat. Părul lui Carlton e adunat la spate într-o coadă de cal, bine strînsă şi subţire, ca un con de brad făcut din păr. În felul lui, e îngrijit.

La micul dejun am înghiţit o doză de LSD amestecat cu sucul de fructe. Mai bine zis, Carlton a luat una întreagă, iar eu, ţinînd seama de vîrsta mea, o jumătate. LSD-ul se mai numeşte şi windowpane – “sticlă de geam”. E menit să-ţi clarifice vederea, aşa cum Vicks îţi descongestionează nasul. Părinţii noştri sînt la slujbă, cîştigă pîinea cea de toate zilele. Noi doi am ieşit afară, în viscol, pentru ca întoarcerea la căldura şi ordinea casei să constituie un şoc. Lui Carlton îi plac şocurile.
— Cred că începe să-şi facă efectul, îi strig eu.

Carlton poartă haina lui de antilopă, roasă de i s-a dus tot puful catifelat. Pe spate, între umeri, prietena lui i-a brodat un ochi mare, de un albastru electric. În timp ce merg, îi vorbesc ochiului:
— Cred că simt efectul.
— Prea repede, îmi strigă Carlton. Relaxează-te, Frisco. Ai să-ţi dai seama cînd o să vină momentul.

Sînt aţîţat şi speriat. Ne-am băgat într-o treabă serioasă. Carlton a mai luat de vreo şase ori din chestia asta, dar eu sînt novice. La micul dejun, în timp ce mama prăjea slănina, am strecurat tabletele în gură. Lui Carlton îi plac riscurile.

Zăpada se depune în literele săpate pe pietrele de mormînt. Mă las biciuit de vînt, încercînd să-mi dau seama dacă totul din jur îmi pare atît de straniu din cauza drogului, sau dacă e într-adevăr straniu. Cu trei săptămîni înainte, în timp ce o familie din oraşul nostru stătea şi se uita la televizor, s-a prăbuşit un avion peste ei. Zăpada se învîrtejeşte în jurul nostru, părînd să cadă şi în jos, şi în sus. Carlton se îndreaptă spre locul nostru preferat: intrarea, străjuită de coloane, în cavoul unei societăţi. Un adevărat palat. Amoraşi de piatră agăţaţi de tavanul boltit, cu aripi chircite, îngheţate, şi feţe de matroane respectabile. La intrare e o verandă, cu uşi de fier, care duc spre lăcaşul morţilor. Vara, veranda e răcoroasă. Iarna, te apără de vînt. Ţinem ascunsă acolo o sticlă de Southern Comfort. Carlton scoate sticla, deşurubează dopul şi trage un gît sănătos. E decorat tot cu fulgi de zăpadă. Îmi întinde şi mie sticla şi iau o înghiţitură mai moderată. Chiar şi iarna cavoul miroase a mucegai. Pe podeaua de marmură, frunze uscate şi un ambalaj galben de M & M se zbenguie în vînt.
— Ţi-e frică? mă întreabă Carlton.

Dau din cap că da. Niciodată nu mi-a trecut prin gînd să-l mint.
— Nu fi speriat, frate. Frica o să te dea peste cap. Drogurile nu-ţi pot face rău dacă nu se amestecă frica.

Aprob din cap. Stăm la adăpost, trecîndu-ne unul altuia sticla. Mă bizui pe siguranţa lui Carlton, de parcă ar radia căldură.
— La Woodstock poţi să iei LSD tot timpul, spun eu.
— Aşa e. Woodstock Nation. Aha.
— Chiar trăiesc oameni acolo? întreb eu.
— Băi, frate, mai termină şi tu cu întrebările astea. Concertul s-a sfîrşit, dar oamenii mai sînt încă acolo. E o nouă naţiune. Ai încredere.

Dau din nou din cap, satisfăcut. Şi noi trăim într-o lume nouă. Eu sînt deja alt om; am fost rebotezat Frisco. Vechiul meu nume era Robert.
— O să luăm tot timpul LSD, declar eu.
— Fii convins că aşa o să facem.

Faţa lui Carlton, aureolată de zăpadă şi de marmură, pare iluminată. Ochii îi strălucesc ca neonul. Ceva din privirea lui îmi spune că poate vedea viitorul, un soi de fantomă care planează peste capetele tuturor. În viitorul pe care-l văd ochii lui Carlton, sîntem eliberaţi de slujbe, de şcoli, de orice îndatoriri. Ne aşteaptă pe toţi, în curînd, o simplitate luminoasă, desăvîrşită. O viaţă trăită printre copaci, lîngă rîu.
— Cum te simţi, frate? mă întreabă.
— Grozav, răspund, şi e adevărul adevărat.

Nişte porumbei trăncănesc pe un copac golaş şi, într-o clipă, se prefac din oţel în argint, sub magia luminii irizate de zăpadă. În clipa aceea am ştiut că drogul îşi face efectul. Totul radiază în faţa ochilor mei. Cum de a prevăzut Carlton ce o să se întîmple?
— Oh! şoptesc.

Carlton îşi lasă mîinile pe umerii mei.
— Relaxează-te, Frisco, îmi spune el. În lumea asta drăguţă, nu există nimic de care să te temi. Eu sînt aici.

Nu sînt speriat. Sînt uimit. Pînă în clipa asta nu mi-am dat seama cît de real arată totul. Pe podeaua de marmură, la picioarele mele, e o crenguţă cu un ciorchine de boabe maronii. Capătul din care a fost ruptă e crud, alb, cărnos. Copacii sînt vii.
— Sînt aici, îmi repetă Carlton.

Şi, într-adevăr, este.

Cîteva ore mai tîrziu, stăm întinşi pe canapea, în faţa televizorului, inofensivi ca Pat şi Pataşon. Mama pregăteşte cina în bucătărie. Un capac de oală zăngăneşte. Sîntem agenţi sub acoperire. Încerc să-mi ascund uimirea.

Tata confecţionează o pendulă, ajutîndu-se de o trusă cu scule. Vrea să ne lase ceva, ceva care să dăinuie. Îl auzim cum taie şi bocăne în subsol. Ştim ce se găseşte pe masa lui de lucru – de fapt o ladă lungă de lemn negeluit, pe care-şi lipeşte tot felul de tipare fanteziste. În timp ce lucrează, o perlă de sudoare i se prelinge, zigzagat, pe frunte. În seara asta mi-am descoperit capacitatea de a vedea, simultan, toate camerele locuinţei noastre, de a cunoaşte cel mai mărunt lucru care se întîmplă. Un şoarece răzuie în interiorul unui perete. Firele electrice se încolăcesc pe sub tencuială, ascunse şi răbdătoare ca şerpii.
— Sssst! îi spun lui Carlton, care n-a scos o vorbă.

Se uită la televizor, printre degetele răsfirate. Şuieră gloanţe. Împuşcăturile fac să se desprindă tencuiala de pe pereţi. Habar n-am la ce film ne uităm.
— Băieţi! ne strigă mama din bucătărie. Cu noile mele urechi, o aud pe mama trîntind hamburgerii în aluatul de rulouri. Băieţi, puneţi masa, ca nişte buni cetăţeni ce sînteţi.
— Okay, mamă, răspunde Carlton, cu o admirabilă imitaţie de normalitate.

Tata ciocăneşte la subsol. Simt cum îi bate inima lui Carlton. Mă bate uşor pe mînă, ca să mă asigure că totul e în ordine.

Punem masa, lingură, furculiţă, cuţit, şerveţele de hîrtie împăturite în triunghi. Cunoaştem mişcările pe dinafară. După ce terminăm, mă opresc şi contemplez tapetul din sufragerie: o fermă aurie, împrejmuită de munţi. Vacile pasc, copacii de toamnă aruncă umbre aurii. Scena se repetă de trei ori, pe trei pereţi.
— Zup, zzzzum, şuşoteşte Carlton.
— Am procedat bine? îl întreb.
— Am procedat perfect, băieţaş. Cum te simţi? adaugă, ciocănind uşor cu degetul în capul meu.
— Perfect, aşa cred.

Mă uit fix la tapet, de parc-aş avea de gînd să intru în el.
— Aşa crezi? Crezi, numai? Eu şi cu tine o să ne luăm zborul spre alte planete, băiatule. Vino cu mine.
— Unde?
— Aici. Vino aici.

Mă duce la fereastră. Afară, oameni care înfruntă zăpada, nervoşi şi argintaţi în lumina felinarelor. Casele, în stilul ranch, îşi tezaurizează în interior căldura şi sîngerează lumină peste zăpada care se adună. E o stradă din Cleveland. Strada noastră.
— Tu şi cu mine o să ne luăm zborul spre alte planete, îmi şopteşte Carlton la ureche.

Deschide fereastra. Fulgii năvălesc înăuntru, împroşcînd covorul.
— Zboară! îmi porunceşte Carlton şi, într-adevăr, zburăm.

O clipă, ne avîntăm afară, în sus, vîntul nopţii întunecate ne şfichiuie obrajii – ne înălţăm cu cîţiva centimetri deasupra covorului cafeniu, moale, din lînă cu poliester. Dulce glorie! Taina zborului e următoarea: trebuie să te laşi transportat pe dată, înainte ca trupul tău să-şi dea seama că sfidează legile gravitaţiei. Pînă în ziua de azi, jur că aşa a fost.

Amîndoi sîntem conştienţi că, preţ de o clipă, ne-am desprins de pămînt. Şi nici unuia nu i se pare extraordinar, nu mai grozav decît faptul că, uneori, avioanele pică din cer, sau că, de cînd ne ştim, am locuit în aceste camere, pe care, în curînd, aveam să le părăsim. Aterizăm. Carlton mă atinge pe umăr.
— Aşteaptă, Frisco. Se petrec miracole. Miracole date dracului.

Aprob din cap. Carlton trage în jos fereastra-ghilotină, care se închide cu un sunet de absorbţie. Chipurile noastre ne privesc din geamul întunecat, rece. În bucătărie, hamburgerii mamei sfîrîie în tigaia încinsă. Tata se apleacă asupra mesei lui de lucru, sub becul cu abajur, şi pregăteşte cutia lungă în care o să monteze mecanismul ceasornicului, pendulul, cadranul. Un avion huruie pe sus, ascuns pe după nori. Mă uit, nervos, la Carlton. Mă linişteşte printr-un zîmbet şi îşi lasă mîna pe ceafa mea.

Martie. După dezgheţ. Străbat cimitirul, gîndindu-mă la eternitatea vieţii mele. Unul dintre lucrurile frumoase ale traiului în Cleveland este acela că, în orice direcţie o iei, ai senzaţia că înaintezi. Mi-am întipărit harta în memorie. După socotelile mele, trei sute cincizeci de mile ne despart de Woodstock, New York. În această zi de primăvară crudă, mă îndrept în direcţia răsăritului, spre cavoul unde Carlton şi cu mine ţinem ascunsă sticla. Vreau să trag o duşcă de dimineaţă, să-mi celebrez viitorul strălucit.

Cînd ajung la locul nostru, aud nişte gemete prelungi, venind dindărătul cavoului. Încremenesc, ţinînd seama de intenţia cu care venisem. Un geamăt sfîşietor, care sfîrşeşte însă cu un zvîcnet, cu un do acut în final, ceva ca “oooooau!” Un urlet de lup, executat de la coadă la cap. Ce mă împinge să investighez în loc s-o iau la fugă este nevoia de a plăsmui o poveste. Poveştile care-i plac cel mai mult fratelui meu sînt acelea în care oamenii fac lucruri nesăbuite, riscante. Constat că pot să iau asemenea hotărîri, imaginîndu-mi că aş fi eroul unei povestiri istorisite de Carlton.

Mă furişez pe lîngă monument, precaut ca un viezure, lipindu-mă de marmură. Trag cu ochiul peste umărul feciorelnic al unui heruvim. Şi îi descopăr pe jos pe Carlton şi pe prietena lui, într-o încîlcitură de haine şi de carne dezgolită. Jacheta lui Carlton, cea cu ochiul brodat, e drapată pe o piatră de mormînt, părînd să stea de veghe.

Mă cinchesc în spatele statuii. Văd braţele goale ale fetei şi spatele familiar al lui Carlton. Amîndoi gem în iarba uscată de iarnă. Nu reuşesc să văd expresia fetei, dar faţa lui Carlton e crispată şi schimonosită, iar venele gîtului încordate. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că experienţa la care asist poate fi dureroasă. Îi urmăresc, încercînd să învăţ. Mă ţin de aripile reci ale heruvimului.

Nu trece mult pînă mă zăreşte Carlton. Privirea lui s-a înălţat extatic spre cer şi, peste ce-a dat în drum? Peste capul fratelui său, ieşind dindărătul capului unui heruvim. Ochii ni se întîlnesc şi trăim o clipă de dublă hotărîre. Fata continuă să-i încleşteze spatele osos. El hotărăşte să-mi zîmbească. Hotărăşte să-mi facă un semn cu ochiul. O iau la fugă atît de repede, încît rup smocuri de iarbă. Mă strecor printre monumente, sar peste şanţ, trec gardul şi intru în sanctitatea curţii din spate a casei noastre, cu leagănul ei şi cu masa ei de picnic. Mă urmăreşte ceva din semnul cu ochiul pe care mi l-a făcut Carlton. Inima îmi bate repede ca inima unei vrăbiuţe.

Intru în bucătărie şi o găsesc pe mama spălînd fructe. Mă întreabă ce se întîmplă. Îi răspund că nu se întîmplă nimic. Absolut nimic.

Oftează, agasată de un măr stricat. Perdelele de la bucătărie sînt imprimate cu ceşti de ceai albastre. Mama freacă mărul cu o perie. E convinsă că petele de pe coajă sînt otrăvitoare.
— Unde-i Carlton? mă întreabă.
— Nu ştiu.
— Bobby?
— Da?
— Ce anume se întîmplă?
— Nimic.

Inima mi se zbate ca o pasăre colibri – mai curînd ţăcăne decît palpită.
— Ba eu cred că se întîmplă ceva. Vrei să-mi răspunzi la o întrebare?
— Okay.
— Fratele tău se droghează?

Mă mai relaxez. Deci e vorba numai de droguri. Ştiu de ce mă întreabă. În ultima vreme, poliţiştii dau tîrcoale casei noastre ca nişte rechini. Se opresc, observă, se strecoară pe lîngă ziduri. Probabil o turnătorie a cuiva din cartier. Carlton e cunoscut pe aici ca un cal breaz.
— Nu, îi răspund mamei.

Se întoarce spre mine, ţinînd într-o mînă peria şi în cealaltă mărul.
— Tu n-ai putea s-o minţi pe mama ta, nu-i aşa?

Ştie bine că se întîmplă ceva. Nervii ei sînt ca nişte antene. Simte cînd se lasă praf pe tăbliile meselor, cînd se acreşte laptele în frigider.
— Nu, o asigur eu.
— Totuşi ceva se întîmplă, oftează ea.

E o femeie măruntă, iscusită, care se uită la lucruri de parcă acestea ar răspîndi o lumină dureroasă. A crescut la o fermă din Wisconsin şi şi-a petrecut adolescenţa fixînd araci în straturile de fasole, mereu preocupată dacă plouă sau e soare. Încă se străduieşte să-şi biruie deprinderea de a-şi făuri speranţe cît mai modeste.

Ies din bucătărie, prefăcîndu-mă brusc interesat de pisică. Mama vine după mine, cu peria în mînă. Are de gînd să mă frece pînă scoate adevărul din mine. Urmăresc motanul, cu coada lui neagră sculată şi cu anusul roz.
— Nu pleca de lîngă mine cînd îţi vorbesc, strigă mama.

Merg mai departe, să văd pînă unde pot să ajung, murmurînd “pis, pis, pis!”

În hol, pendula construită de tatăl meu bate jumătatea de oră. Trec pe lîngă ea. Ajung pînă la ficus, cînd mă simt înşfăcat de guler.
— Ţi-am spus să nu pleci de lîngă mine, strigă mama şi-mi arde una cu peria.

Mă trage de o ureche, pînă o face să zumzăie. Motanul dispare, scurt, ca o pătrime în muzică.

Rămîn o clipă locului, ca să-i arăt că am recepţionat mesajul. Pe urmă dau să mă îndepărtez. Mă loveşte din nou, de astă dată în ceafă, de văd stele verzi.
— Opreşte-te odată! ţipă la mine.

Totuşi o iau din loc. Casa noastră e orientată de la vest la est. Cu fiecare pas mă apropii de ferma lui Yasgur.

Carlton se întoarce acasă fluierînd. Mama îl tratează ca pe un musafir care uită să mai plece. El nu se sinchiseşte. E transportat de optimism. O bate pe obraz şi îi spune “doamnă profesoară”. O tratează de parc-ar fi perfect inofensivă, şi aşa şi e.

Pe Carlton, mama nu-l loveşte niciodată. Îl suportă aşa cum o fată de fermă suportă o cioară prădalnică, purtîndu-i o pică atît de veche şi de neîmpăcată, încît aproape că frizează reverenţa. Îi oferă un măr frecat şi îl ameninţă cu ce o să-i facă dacă lasă urme de noroi pe covor.

Eu îl aştept în camera noastră. Aduce cu el mirosul cimitirului, de zăpadă topită şi de ace de brad ude. Îşi învîrteşte ochii în cap şi muşcă din măr.
— Ce se întîmplă, Frisco? mă întreabă.

M-am tolănit pe pat şi încerc să încheg o melodie a lui Dylan la muzicuţă. Întotdeauna mi-am imaginat că pot să blufez făcînd pe atotştiutorul.

Îi răspund lui Carlton cu o demnă mişcare din cap.

Se trînteşte şi el pe pat. Pe talpa lui de cauciuc negru văd o floricică de şofran strivită, prima din acest an.
— Ei bine, Frisco, mi se adresează el, acum eşti şi tu bărbat.

Dau din nou din cap. Asta-i tot ce are de spus.
— Uau, exclamă Carlton rîzînd, satisfăcut de el însuşi şi de întregul univers. A fost o chestie super.

Scot ce pot din melodia Blowin’ in the Wind.
— Băi, cînd te-am văzut acolo, spionîndu-ne, mi-am spus: “Da. Sînt într-adevăr aici”. Înţelegi ce vreau să spun?

Flutură cotorul mărului.
— Îhm, răspund eu.
— Frisco, a fost pentru prima oară cînd ea şi cu mine am făcut-o. Pînă acum, am vorbit numai. Şi cînd, în sfîrşit, am trecut la fapte, hop şi tu. Fratele meu. De parcă ai fi ştiut.

Dau din nou din cap, dar de astă dată sincer. Ceea ce s-a întîmplat a fost o aventură pe care am trăit-o împreună. Foarte bine. Povestea începe să aibă sens.
— Şi, Frisco, urmează Carlton, am să-ţi găsesc şi ţie o fată. Ai nouă ani. Eşti de prea multă vreme virgin.
— Zău?
— Băiatule! O să-ţi găsim o femeie din clasa a şasea, una cu oarecare experienţă. O să ne îmbătăm şi o s-o facem cu toţii în cimitir, pe sub copaci. Vreau să asist la deflorarea ta. O să ai nevoie de un frate în momentele acelea.

Sînt pe punctul de a întreba, cu cea mai mare indiferenţă posibilă, care este relaţia dintre amor şi durerea fizică, dar vocea mamei dă buzna în cameră:
— Bineînţeles! ţipă mama. Ai lăsat urme de noroi pe tot covorul!

Urmează o încăierare de familie. Mama îl aduce pe tata, care vine şi rămîne în prag, alături de ea, în calitate de martor. E un fost bărbat frumos. Dar chipul i s-a scofîlcit de cît a răbdat. În ultima vreme a adoptat cîteva mici extravaganţe: un barbişon, o pereche de ghete din piele de viţel.

Mama îi arată dîra de semilune noroioase care se întinde de la uşă pînă la patul lui Carlton. Peste marginea patului se bălăbănesc înseşi obiectele incriminate, voluptuos de înnoroiate, cu picioarele criminale ale lui Carlton în ele.
— Vezi? strigă mama. Vezi cu ce lipsă de consideraţie mă tratează?

Tata, un om rezonabil, sugerează să i se ceară lui Carlton să cureţe covorul. Mama găseşte că e prea puţin. În primul rînd, Carlton n-ar fi trebuit să facă aşa ceva.
— Eu nu cer mare lucru, argumentează ea. Nu-l întreb unde se duce. Nu întreb de ce poliţia a devenit brusc interesată de casa noastră. Nu-i cer decît să nu lase urme de noroi pe jos. Asta-i tot.

Se încruntă şi priveşte chiorîş în furia ei incendiară.
— Mai bine apucă-te să cureţi, îl îndeamnă tata pe Carlton.
— Şi asta-i tot? intervine mama. Curăţă mizeria şi cu asta îşi spală vina?
— Mă rog, ce-ai vrea să facă? Să lingă pe jos?
— Vreau să-mi arate puţină consideraţie, susţine mama întorcîndu-se spre mine. Asta vreau!

Ridic din umeri, neajutorat. O compătimesc pe mama, dar nu-i ţin partea.
— Bine, continuă ea. Pur şi simplu n-am să mă mai ostenesc să fac curăţenie în casă. O să vă las pe voi, bărbaţii, să vă descurcaţi singuri. Eu o să stau să mă uit la televizor şi o să arunc pe jos hîrtiile bomboanelor pe care le ronţăi.

Se întoarce, tăind aerul cu braţele, ca o lamă de cuţit. În drum, înşfacă o cutie cu creioane, se uită o clipă la ele, şi le aruncă pe jos. Cad asemenea beţişoarelor folosite pentru ghicirea viitorului, împerecheate sau încălecate.

Tata se duce după ea, strigînd-o pe nume. O cheamă Isabel. O auzim străbătînd casa, cu tata în urma ei: “Isabel, Isabel, Isabel!”, în timp ce mama, mulţumită de isprava cu creioanele, mai aruncă şi alte obiecte pe jos.
— Sper să nu spargă şi televizorul, spun eu.
— Va face tot ce simte nevoia să facă, răspunde Carlton.
— O urăsc, declar.

Nu sînt sigur că e adevărat. Am spus-o doar ca să aud cum sună, să mă conving dacă e adevărat.
— Are coaie mai mari decît noi toţi, Frisco. Gîndeşte-te bine înainte de-a o vorbi de rău.

Rămîn tăcut. Ceva mai tîrziu, mă scol din pat şi încep să adun creioanele. Prefer acest lucru decît să zac urmărind labilitatea loialităţii filiale. Carlton ia un burete şi începe să şteargă urmele de pe jos.
— Dacă te caci pe covor, trebuie să-l cureţi, zice el. Simplu ca bună ziua.

Momentul întrebărilor mele în legătură cu actul sexual a fost depăşit, şi nu sînt atît de deplasat încît să forţez nota. Ştiu bine că subiectul o să revină. Aranjez creioanele într-un mănunchi frumos. Mama strigă ca turbată prin casă.

Mai tîrziu, după ce s-a săturat să arunce obiecte pe care noi trei le culegem în urma ei, mă întind pe pat şi recapitulez totul. Carlton vorbeşte la telefon cu iubita lui, cu o voce scăzută. Mama, calmată, dar încă periculoasă, pregăteşte cina. În timp ce găteşte, cîntă nişte şlagăre de prin anii ‘40, difuzate, probabil, pe toate tonomatele, cînd avionul cu primul ei soţ s-a prăbuşit în Pacific. Tata cîntă la clarinet în subsol. Acolo exersează el, printre uneltele de tîmplărie, printre ciocanele atîrnate cu grijă şi sculele care aruncă umbre uriaşe pe pereţi, în lumina unicului bec. Dacă-mi lipesc urechea de podea, îl aud scoţînd un lung mieunat din instrumentul acela. Încerc un ciudat sentiment de calm cînd îmi apăs urechea pe covor şi ascult muzica tatălui meu răzbind prin scîndurile duşumelei. Trîntit pe jos, cu urechea la podea, îmi iau şi eu muzicuţa şi îi ţin isonul.

În primăvara aceea, părinţii noştri au dat o petrecere pentru a sărbători reîntoarcerea soarelui. Fusese o iarnă lungă şi posomorîtă, iar acum primele margarete sălbatice îşi împing căpşoarele pe spaţiile dintre morminte.

Sindrofiile părinţilor noştri sînt nişte reuniuni de oameni stilaţi. Prietenii lor, profesori cu toţii, aduc sticle de vin şi chitare. Oameni cu carte din Ohio. Deşi trudesc la slujbă şi se luptă cu ipotecile, ei se consideră spirite independente, aflate într-o temporară misiune de testare, de tatonare. Au acceptat să joace rolurile de profesori pînă cînd or să-şi scrie romanele, or să-şi termine dizertaţiile sau or să economisească destui bani ca să fie liberi.

Carlton şi cu mine facem pe valeţii. Le luăm paltoanele, aducem băuturile. Am repetat lucrul ăsta la toate petrecerile, încă de cînd eram mici, mizînd pe precocitatea noastră, îndeplinind acte frăţeşti. Cunoaştem toate mişcările. O femeie corpolentă cu buze rujate, care şi-a dedicat tinereţea predării matematicii la clasa a noua, m-a poreclit “Domnul Aşa-se-cuvine”. Un asistent al directorului-adjunct al unei şcoli, cu o căciulă de blană rusească, ne întreabă pe amîndoi dacă o să-i votăm pe Democraţi sau pe Socialişti. Sorb pe furiş cîte o gură din paharele cu băuturi pe care le servesc, şi sînt pe jumătate beat. La un moment dat, respectabilitatea serii deraiază din pricina sosirii unei găşti de prieteni ai lui Carlton. Bat la uşă şi mă duc să deschid eu, curios, ca un şarlatan de bîlci, să văd cine o să-mi mai cadă în cursă, înghiţind gogoaşa că aş fi doar un băieţaş cuminte, de nouă ani. Mă aştept să întîmpin nişte adulţi sobri şi, cînd colo, dau peste o haită de haidamaci cu cizme înalte şi plete neţesălate. În frunte, gagica lui Carlton, într-un costum confecţionat în întregime din franjuri.
— Bună, Bobby, îmi spune ea plină de emfază.

Fata vine din New York şi e mult mai emancipată decît localnicele noastre.
— Bună, îi răspund.

Îi las să intre, în pofida unui impuls retrograd de a încuia uşa şi a telefona la poliţie. Sînt trei fete şi patru băieţi. Trec pe lîngă mine, învăluiţi într-un nor de fum de droguri şi de saluturi ironice.

Invadează petrecerea. Carlton stă în capătul îndepărtat al salonului, alegînd următorul disc, iar gagica lui se îndreaptă glonţ spre el. Are formele şi mişcările unduioase, degajate, pe care unii le consideră frumoase. Se învîrteşte prin cameră de parcă ar fi fost trimisă să le ofere tuturor o lecţie.

Expresia feţei lui Carlton îmi dă a înţelege că totul a fost plănuit. Mama vrea să ştie ce naiba se întîmplă. Poartă o rochie lungă, roşu-închis, cu umerii goi. Cînd se îmbracă elegant, îţi dai seama cum arată sau, mai curînd, cum a arătat. Ea e răspunzătoare de frumuseţea lui Carlton. Eu am moştenit faţa tatei.

Carlton şopteşte ceva în grabă. Deşi împotriva voinţei mamei, invadatorilor li se îngăduie să rămînă. Unul dintre ei, un adevărat Eddie Haskell în ce priveşte îmbrăcămintea de piele şi tunsoarea, îi spune mamei că arată foarte bine. Ea e foarte doritoare să audă asemenea cuvinte.

Aşadar, haidamacii, acceptaţi în casă, încep să se amestece cu ceilalţi. Îmi croiesc drum lîngă Carlton, în partea neocupată de prietena lui. Aş dori să fac o observaţie caustică, inteligentă, ceva care ne-ar alia pe Carlton şi pe mine împotriva tuturor celorlalţi aflaţi în cameră. Simt în minte conturul comentariului înţepător pe care aş vrea să-l fac, dar fiind un puşti de nouă ani, beat, nu-l pot articula. Tot ce reuşesc să spun e: “Căcat!”

Gagica lui Carlton rîde. Găseşte amuzant ca un băieţaş ca mine să spună “Căcat!” Aş vrea să-i comunic ce gîndesc şi despre ea, însă n-am decît nouă ani, şi sînt pe trei sferturi dus de cît gin Tom Collins am dat pe gît. Dar chiar şi cînd sînt treaz, nu reuşesc decît să-mi imaginez o observaţie sarcastică.
— Ţine-te bine, Frisco, îmi spune Carlton. S-ar putea să avem parte de o petrecere haioasă.

După licărul din ochii lui, îmi dau seama ce a pus la cale. A aranjat o întîlnire oarbă între prietenii scorţoşi ai părinţilor noştri şi prietenii lui. O mişcare gen Woodstock – îşi imaginează un viitor în care tinerii şi bătrînii să conlucreze liber. Sînt de acord să mă ţin bine, şi mă duc la bucătărie, sperînd să mai trag o duşcă de gin.

Acolo îl găsesc însă pe tata, rezemat de frigider.
— Îţi place petrecerea? mă întreabă, pipăindu-şi barbişonul.

Încă nu s-a obişnuit cu ideea că e un om cu barbă.
— Îhm!
— Şi mie, spune el, melancolic.

Nu avusese niciodată de gînd să devină profesor de muzică la liceu. Problema banilor l-a ajuns însă din urmă.
— Ce părere ai de muzica asta? mă întreabă.

Carlton a pus un disc cu the Stones. Mick Jagger cîntă 19th Nervous Breakdown.

Tata face un gest, cu mîinile deschise, un gest care cuprinde camera, petrecerea, întreaga casă – tot ce atinge muzica.
— Mie îmi place, îi spun.
— Şi mie.

Îşi amestecă băutura cu un deget, pe care apoi îl linge.
— Eu mor după muzica asta, urmez cu glas foarte tare.

Ceva din atitudinea tatei mă face să ridic vocea. Aş vrea să adun din aer pumni de muzică şi să-mi umplu gura cu ea.
— Eu n-aş putea spune că mor după ea, continuă tata. Nu, nu cred c-aş putea afirma aşa ceva. Dar aş spune că îi accept intenţiile cu prietenie. Aş zice că dacă asta-i direcţia spre care se îndreaptă azi muzica, eu n-o să-i stau în drum.
— Îhm.

Ard de nerăbdare să mă întorc la petrecere, dar nu vreau să-l jignesc. Dacă ar simţi că-l evit, ar cădea în crizele lui de scuze şi justificări care sînt mai insuportabile decît crizele de furie ale mamei.
— Cred că am fost prea rigid cu elevii mei, continuă tata. Poate că la vară, voi, elevii, o să mă învăţaţi şi pe mine cîte ceva în legătură cu muzica nouă pe care o ascultă tinerii azi.
— Desigur, răspund iar cu voce foarte tare.

Aşteptăm o clipă să vedem ce mai e de spus.
— Voi, băieţii, sînteţi mulţumiţi, da? Vă place petrecerea?
— Ne distrăm de minune.
— Mi-am închipuit. Şi mie îmi place.

Între timp, m-am apropiat cît mai mult de uşă. Îi strig:
— Bine, pa, şi plonjez iar în sufragerie.

Ceva s-a schimbat în timpul scurtei mele absenţe. Petrecerea e în plină desfăşurare. Consideraţi lucrul acesta ca pe un accident al istoriei sau al climei. Prietena lui Carlton se comportă decent, iar prietenii părinţilor noştri au decis să renunţe la cîntecele lor de pahar şi la romanţe ca să vadă ce se mai poate învăţa. Carlton dansează cu soţia directorului-adjunct. Frank, prietenul lui Carlton, cel cu faţa de copil bătrîn şi cu IQ-ul sub 60, dansează cu mama. Văd că tata a ieşit după mine din bucătărie. Se retrage într-un colţ. Eu sar în mijlocul vîltorii. O invit la dans pe profesoara de matematică cu buzele de culoarea florilor de fucsia. Acceptă veselă. E planturoasă şi graţioasă ca un car alegoric, şi o cîrmesc fără efort în toate direcţiile. Mama, care la şcoală e vestită pentru disciplina ei spartană, dansează cu înfocare, ceea ce e o noutate pentru toată lumea. N-ai cum să nu-i observi frumuseţea.

Atmosfera se încinge din ce în ce. Se instalează chiar un soi de exaltare. Carlton îi inundă în muzică modernă: Janis Joplin, The Doors, The Dead. Viitorul scapără în faţa tuturor, bogat în promisiunile unor nopţi ca aceasta de acum. Pînă şi tata e silit să danseze, şi arată ca o pasăre care se căzneşte să zboare şi nu poate, fîlfîind neputincios din braţe şi din pîntece. Totuşi, dansează. Mama îi trimite o sărutare.

În cele din urmă, mă trîntesc pe canapea, cuprins de beatitudinea băuturilor. Visez că zbor, cînd mama mă atinge pe umăr. Îi zîmbesc, privindu-i faţa înfierbîntată şi surîzătoare.
— Ora ta de culcare a trecut de mult, îmi spune cu o catifelată tandreţe maternă.

Aprob din cap. N-am cum s-o contrazic.

Continuă să mă scuture de umăr. Un moment mă cuprinde teama că are într-adevăr de gînd să-mi ceară să părăsesc petrecerea şi să mă duc la culcare.
— Nu! protestez eu.
— Ba da, zîmbeşte ea.
— Nu, repet pe un ton cordial, experimental.

Mama asta nouă ştie să danseze şi să flirteze. Cine ştie ce altceva ar putea să mai îngăduie?
— Ba da.

Vocea ei şi-a pierdut tandreţea maternă catifelată. Acum vorbeşte serios, ca de obicei. Mă îndepărtez fără să bolborosesc vreo scuză. Am nouă ani şi fug de ora de culcare ca de moarte.

Alerg la Carlton să caut protecţie. El rîde cu prietena lui. O şuviţă transpirată i s-a lipit de frunte ca un semn de întrebare. Mă năpustesc spre el cu atîta putere, încît aproape că-l dărîm.
— Hooo, Frisco!

Mă ia sub braţul lui şi mă răsuceşte. Mama mă extrage din mîinile lui Carlton şi mă ţine de ceafă cu strînsoarea unei mîini de fermier.
— Spune noapte bună, Bobby, îmi cere. Apoi adaugă, pentru prietena lui Carlton: Ar fi trebuit să se ducă la culcare chiar înainte de a începe petrecerea.
— Nuuu! urlu eu.

Încerc să mă smulg, dar mama are o mînă în stare să spargă nuci.

Gagica lui Carlton îşi dă părul pe spate şi spune:
— Noapte bună, bebeluş.

Zîmbeşte victorios şi mîngîie şuviţa de păr de pe fruntea lui Carlton.
— Nu! strig din nou.

Mă irită ceva din felul în care îi atinge părul. Mama îl cheamă pe tata care vine, mă înhaţă şi dă să iasă cu mine din cameră, ţinîndu-mă în braţe ca pe bomba vie care sînt. Înainte să ies, îmi încrucişez privirile cu Carlton. Ridică din umeri şi-mi spune:
— Noapte bună, bătrîne.

Tata mă scoate cu forţa. Puterea mea e lipsită de eroism. Mă zbat, izbesc din mîini şi din picioare, prea furios ca să plîng, şi o dîră de scuipat de copil oribil mi se scurge din gură.

Mai tîrziu, zac în patul meu îngust şi simt muzica vibrînd în arcurile încolăcite ale somierei. Viaţa explodează acolo, în casa noastră. Oamenii se transformă. Mîine, nici unul dintre ei nu va mai fi exact la fel. Şi eu să pierd toate astea? Visez să mă răzbun pe părinţii mei, şi mai cumplit pe Carlton. El e cel care m-ar fi putut salva. Ar fi putut să se alieze cu mine împotriva lor. Nu pot să-i iert înălţarea din umeri şi privirea aceea blîndă “Noapte bună, bătrîne”. S-a dat cu adulţii. S-a dat mare şi m-a micşorat pe mine. În timp ce formaţia The Doors bubuie Strange Days, eu sper să i se întîmple ceva îngrozitor lui Carlton. Aşa îmi spun.

Pe la miezul nopţii, Frank cel înapoiat la minte anunţă că a văzut o farfurie zburătoare plutind peste curtea din spate. Vocea groasă, excitată, răzbate pînă în camera mea. Povesteşte că e ca un nor luminos, clipitor. Aud cum jumătate din musafiri dau buzna afară, pe uşa de sticlă, glisantă. Se îmbulzesc claie peste grămadă. La ora aceea spiritele sînt atît de delirante, încît o farfurie zburătoare e tot ce le mai lipseşte. Asemenea larmă şi voie bună pe pămînt nu puteau să nu atragă, în mod logic, o bucurie corespunzătoare de dincolo de stele.

Cobor din pat şi mă furişez în hol. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd vizita unor extratereştri, chiar dac-ar fi să-mi atrag mînia cruntă a mamei şi dezamăgirea tatei. Mă opresc în capătul holului, jenat că mă arăt în pijama. Dacă sînt într-adevăr extratereştri, or să mă considere cel mai demn de dispreţ membru al casei. În timp ce şovăi dacă să mă întorc în cameră şi să mă îmbrac, lumea începe să revină de afară, vorbind despre o iluzie optică provocată de ceaţă şi de un avion. Se reia dansul.

Carlton a sărit, probabil, gardul din spate. Voia să fie singur, singular, în caz că extratereştrii ar dori să ia pe cineva cu ei. Cîteva nopţi mai tîrziu aveam să mă duc şi eu să stau în locul unde cred că a stat el. De partea cealaltă a şanţului, acum prefăcut într-un rîu de zăpadă topită, cimitirul sclipeşte ca un oraş pierdut. E lună plină. O să zăbovesc pe acolo, aşa cum probabil că a zăbovit Carlton, hipnotizat de lucirea argintie a pietrelor de mormînt, de îngerul alb care-şi înalţă braţele deasupra rîului din şanţ.

Potrivit spuselor părinţilor noştri, misterul constă în cauza care l-a făcut pe Carlton să vină înapoi acasă în mare goană. Probabil că l-a speriat ceva din cimitir, probabil că a simţit nevoia să rupă vraja, dar eu, unul, cred mai curînd că ardea de dorinţa să se întoarcă la muzică şi la oameni, la dezordinea gălăgioasă şi la continuitatea vieţii.

Cineva închisese uşa glisantă de sticlă. Prietena lui Carlton priveşte lenevos afară, confruntîndu-se cu propria ei imagine reflectată în geam. Mă uit şi eu. Carlton vine alergînd spre casă. Ezit. Pe urmă îmi spun să-l las să se izbească cu nasul de geam. O să fie o răzbunare binemeritată. Privesc cum se apropie în goană. Prietena lui îl vede prin propria ei reflecţie şi dă să-l avertizeze exact cînd Carlton se năpusteşte în geam.

O explozie. Cioburi triunghiulare de sticlă zboară prin cameră. Cred că pentru el a fost mai curînd surprinzător decît dureros, ca atunci cînd te prăvăleşti în apă de la o mare înălţime. O secundă rămîne locului, clipind ameţit. Întreaga petrecere se opreşte, se holbează, reacţionează. Bob Dylan cîntă de zor Just like a Woman. Carlton ridică o mînă, curios, ca să extragă ciobul de sticlă care i s-a înfipt în gît, şi în clipa aceea se porneşte hemoragia. Sîngele ţîşneşte din el. Mama ţipă. Carlton face un pas, cade în braţele prietenei lui şi amîndoi se rostogolesc pe jos. Mama se aruncă peste el şi peste fată. Oamenii strigă tot felul de sfaturi recomandate la accidente. “Nu-l ridicaţi! Chemaţi Salvarea!” Eu privesc din hol. Sîngele lui Carlton împroaşcă totul, îmbibă covorul, stropeşte hainele oaspeţilor. Mama şi tata încearcă din răsputeri să astupe rana cu palmele lor, dar sîngele li se scurge printre degete. Carlton arată mai curînd nedumerit, de parcă nu poate înţelege întorsătura pe care au luat-o lucrurile.
— E în ordine, îl încurajează tata, încercînd să-i oprească hemoragia. E în ordine, nu te mişca, e în ordine.

Carlton dă din cap şi apasă mîna tatei. Ochii lui capătă o lucire mirată. Mama strigă:
— Nimeni nu face nimic?

Sîngele care se scurge din Carlton e tot mai întunecat, aproape negru. Urmăresc totul. Tata încearcă să-i apese gîtul, şi Carlton încearcă să-i apese mîna. Părul mamei e năclăit de sînge. Îi cade peste faţă. Prietena lui Carlton îl strînge la piept, îi mîngîie părul, îi murmură în ureche.

S-a stins pînă să sosească ambulanţa. Puteai vedea cu ochii tăi cum se stinge viaţa din el. Cînd faţa i s-a vlăguit, mama a început să jelească. O parte din ea s-a desprins şi a pornit să jelească prin toată casa, unde de acum înainte se va văita şi se va lamenta pe vecie. O simt trecînd prin mine. Trupul ei acoperă trupul lui Carlton.

E înmormîntat în cimitirul din spate. Anii au trecut – acum trăim în viitorul care s-a dovedit a fi altfel decît îl plănuiserăm noi. Mama şi-a statornicit viaţa de izolare dincolo de uşa camerei de oaspeţi. Cînd trece prin faţa uşii, tata murmură un salut.

Într-o noapte de aprilie, la aproape un an de la accidentul lui Carlton, aud nişte paşi tîrşîiţi în living, după miezul nopţii. Alerg nerăbdător, cu gîndul la strigoi, dar nu-i decît tata, în pijamaua lui de culoarea fluturilor de noapte. Se uită nehotărît la aerul întunecat.
— Salut, tată, îi spun din prag.

Se uită în direcţia mea:
— Cum?
— Sînt eu, Bobby.
— Ah, Bobby. Ce faci aici, băiete?
— Nimic. Tată?
— Da, fiule.
— Poate ar fi mai bine să te duci înapoi, în pat.
— Poate că da. Am venit să beau un pahar cu apă, dar m-am rătăcit în întuneric. Da, poate c-ar trebui să mă întorc în pat.

Îl iau de mînă şi îl conduc prin hol, pînă la camera lui. Pendula bate sfertul de oră.
— Îmi pare rău, spune tata.
— Aşa! E bine? îl întreb.
— Perfect. Nici c-ar putea fi mai bine.
— Okay. Noapte bună.
— Noapte bună. Bobby?
— Da?
— De ce nu mai rămîi puţin? Am putea sta la o parolă, tu şi cu mine. Ce zici?
— Okay.

Mă aşez pe marginea patului. În jurul casei noastre, noaptea de Ohio freamătă şi zumzăie. Piatra îngustă, ca un deget cenuşiu, de pe mormîntul lui Carlton, se sumeţeşte printre celelalte morminte, în faţa ochilor albi, inexpresivi, ai îngerului. Deasupra capetelor noastre licăresc avioanele şi sateliţii. Oamenii continuă să zboare spre New York sau California, în căutarea unor vieţi de vise noi şi de senzaţii noi.

Rămîn pînă ce tata începe să bolborosească în somn.

Prietena lui Carlton s-a mutat cu familia la Denver, cu o lună în urmă. Niciodată n-am putut afla ce i-a şoptit la ureche lui Carlton. Deşi în timpul accidentului şi-a menţinut admirabil stăpînirea de sine, după aceea şi-a pierdut-o. La înmormîntare a plîns atît de tare, încît a trebuit să fie dusă de acolo de mama ei – o versiune mai vîrstnică şi mai roşcată a fetei. A început să meargă de trei ori pe săptămînă la psihiatru. Toată lumea, inclusiv părinţii mei, vorbeşte despre cît de îngrozitor o fi fost pentru fată, la vîrsta ei, să ţină în braţe un băiat care îşi dădea sufletul. Îi sînt recunoscător că l-a ţinut pe fratele meu în braţe în timp ce murea, dar niciodată n-am auzit în legătură cu ea că, deşi a trecut printr-o experienţă atît de cumplită, continuă să trăiască şi să frecventeze felurite locuri. Cel puţin, ea se protejase, încercînd să-l avertizeze. Sînt conştient de complexitatea suferinţei fetei. Dar atîta timp cît a locuit în Cleveland, nu am fost în stare să o privesc în faţă. Nu am putut discuta despre rănile ei. Nu pot nici măcar să-i scriu numele.