Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Însemnările unui tînăr medic


Mihail Bulgakov, traducere de Emil Iordache, Mircea Aurel Buiciuc

30.11.2005
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihail Bulgakov
Însemnările unui tînăr medic
Editura Polirom, 2005

Selecţie de Mircea Aurel Buiciuc
Treaducere şi note de Emil Iordache şi Mircea Aurel Buiciuc



*****
Intro

Mihail Afanasievici Bulgakov, născut la Kiev în 1891, fiul unui profesor de dogmatică de la Academia de Teologie din oraş, absolvă strălucit Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, practicîndu-şi, timp de patru ani, profesiunea cu deosebită competenţă. Stabilit definitiv la Moscova în 1921, renunţă la medicină în favoarea literaturii şi publicisticii. De o mare diversitate - foileton, schiţă, povestire, nuvelă, roman, farsă, dramă etc. -, scrierile sale au o inconfundabilă unitate a viziunii. Contestat adesea cu virulenţă de critica vremii (să nu uităm anii dramatici în care şi-a desfăşurat activitatea literară, cuprinsă între 1920 şi 1940, anul morţii sale), a reuşit să publice prea puţin în timpul vieţii, antologicele naraţiuni fantastice Diavoliada şi Ouăle fatale, precum şi romanul Garda albă numărîndu-se printre excepţii. Adevărata glorie a lui Bulgakov este postumă. Pînă şi capodopera sa, Maestrul şi Margareta, la care a lucrat şi după ce şi-a pierdut vederea, pînă în ultima zi a vieţii, a apărut în U.R.S.S. abia în 1967, an ce marchează începutul publicării masive a operelor lui Bulgakov peste graniţă, inclusiv în România.

Selecţia din volumul de faţă include proze scrise de Mihail Bulgakov în perioada 1922-1929. Neobişnuitele păţanii ale unui doctor au fost elaborate în 1922 şi cuprind elemente din biografia autorului, care ar putea fi datate între anii 1918 şi 1920. În Incursiunea (1922), recunoaştem episodul împuşcării unui evreu, eveniment real din viaţa lui Bulgakov, întîlnit şi în romanul Tînăra gardă, şi în nuvela Prietenul de taină (1929), inclusă de asemenea în acest volum. Însemnările unui tînăr medic (1925-1926) cuprind şi ele numeroase elemente biografice, astfel că întregul volum contribuie nu numai la mai buna cunoaştere a operei bulgakoviene, ci şi la întregirea unui portret al autorului în tinereţe.

Din opera lui Mihail Bulgakov, în colecţia "Biblioteca Polirom" au apărut volumele Cupa vieţii (2002), Inimă de cîine (2003), Scene moscovite (2004) şi romanul Garda albă (2003).

*****
Neobişnuitele păţanii ale unui doctor

Doctorul N, prietenul meu, a dispărut fără urmă. După o primă versiune, a fost ucis, după a doua - s-a înecat în timpul îmbarcării la Novorossiisk, după a treia - trăieşte, e bine sănătos şi se află la Buenos Aires.

Indiferent ce-a fost şi cum a fost, geamantanul conţinînd trei cămăşi de noapte, pămătuful de bărbierit, Receptura de buzunar, opera doctorului Rabow [1] (ediţia 1916), două perechi de şosete, fotografia profesorului Mecinikov [2], o franzelă tare ca piatra, romanul Maria Lusieva dincolo de graniţă [3], şase pacheţele cu prafuri de piramidon a cîte 0,3 gr fiecare şi carnetul de însemnări al doctorului au nimerit în mîinile surorii sale.

Sora lui mi-a trimis mie prin poştă carnetul de însemnări, însoţit de o scrisoare care începea cu următoarele cuvinte: "Dumneavoastră sînteţi literat şi prietenul lui, publicaţi-le, deoarece sînt interesante"... (În continuare - presărate de la un capăt la altul cu urme de lacrimi - nişte consideraţii tipic femeieşti pe tema "folosului acestei lecturi".)

Eu unul n-aş zice că însemnările ar prezenta un interes deosebit - unele pasaje sînt cu desăvîrşire indescifrabile (doctorul N are un scris execrabil) -, şi cu toate acestea, voi publica însemnările incoerente din carnetul său, fără a opera nici un fel de modificări, nu voi face altceva decît să le secţionez pe capitole şi să le pun cîte un subtitlu.

Se-nţelege de la sine că onorariul cuvenit i-l voi trimite doctorului N la Buenos Aires de îndată ce voi primi informaţii exacte că el se află acolo.

I
Fără titlu
- un simplu strigăt

De ce mă hăituieşti, soartă?! De ce nu m-oi fi născut eu cu o sută de ani în urmă? Sau şi mai bine: peste o sută de ani. Sau şi mai bine, să nu mă fi născut deloc. Astăzi un oarecare ins mi-a spus: "În schimb dumneata o să ai ce le povesti nepoţilor!" Un tembel şi nimic mai mult! Ca şi cum unicul meu vis ar fi acela de a le povesti la bătrîneţe nepoţilor tot soiul de prostii despre felul cum mă căţăram şi stăteam atîrnat pe gard...

Şi asta în condiţiile în care mie nu-mi va fi dat să am parte nu numai de nepoţi, dar nici măcar de copii, întrucît, dacă lucrurile vor continua să se desfăşoare în acest mod, pe mine mă vor ucide fără doar şi poate în cel mai scurt timp cu putinţă...

Naiba să-i ia pe nepoţi. Specialitatea mea e bacteriologia. Dragostea mea - lampa cea verde şi cărţile din cabinetul meu. Din fragedă copilărie mi-au repugnat Fenimore Cooper şi Sherlock Holmes, tigrii şi împuşcăturile, războaiele napoleoniene şi feluritele fapte de vitejie ale matrosului Koşka [4].

N-am nici un fel de atracţie pentru asemenea lucruri. Pe mine unul mă atrage bacteriologia.

Iar între timp...
S-a stins lampa cea verde. Chimioterapia bolilor din categoria spirilozei se prăvăleşte pe duşumea. Răsună împuşcături pe ulicioară. Pe mine mă mobilizează cea de a cincea putere [5] în ordinea succesiunii lor.

II
Iodul salvează viaţa

Seara... decembrie
Cea de a cincea putere a fost eliminată, iar eu era cît pe-aci să-mi pierd viaţa... Către orele cinci ale zilei totul s-a învălmăşit. Ger. În extremitatea de răsărit au început să ţăcăne mitralierele. Astea-s "ale lor". Mitralierele dinspre apus - "ale noastre". Unii aleargă cu armele-n mînă. În general - o absurditate. Surugiii circulă. I-aud vorbind: "Aici s-a instalat noua putere..."

"Unitatea dumneavoastră (care, fir-ar al dracului, e aia a mea!!) se află pe strada Vladimirskaia." O iau la goană pe Vladimirskaia şi nu pricep nimic. O întreagă harababură. Întreb pe toţi cei pe care-i întîlnesc în cale unde-i unitatea "mea"... Dar toţi aleargă de le sfîrîie călcîiele şi nimeni nu-mi răspunde. Şi deodată văd pe unii cu nişte cozi roşii la căciuli traversînd strada şi strigînd:
- Pune mîna pe el! Prinde-l!

Mă uit în stînga, în dreapta - pe cine anume?
Rezultă că pe mine!

Abia în clipa aceea mi-am dat seama ce trebuia să fac - pur şi simplu s-o tulesc spre casă! Şi am şi tulit-o. Ce fericire că mi-a venit ideea s-o cîrmesc pe-o ulicioară. Iar acolo am dat de o grădină. Un gard. Mă caţăr pe gard.

Ăia strigă:
- Stai!

Dar, oricît eram eu de ageamiu în privinţa tuturor acestor războaie, am înţeles instinctiv că nu trebuia să stau cu nici un chip. Şi dau să sar gardul! În urmă: trrrac! trrrac! Şi deodată apare de nu ştiu unde şi se repede la mine un dulău alb, ciufulit şi rău de mama focului. Mă-nhaţă de manta şi-o face ferfeniţă. Mă las uşurel în jos. Cu o mînă atîrn de gard, în cealaltă ţin un borcan cu iod (200 gr). Un excelent iod german. Să mai stau să chibzuiesc, n-aveam cînd. Din urmă - tropot. O să mă omoare dulăul ăsta. M-am opintit şi am zvîrlit în el cu borcanul, pocnindu-l drept în căpăţînă. În aceeaşi clipă zăvodul se vopsi într-o culoare roşcată, scoase un schelălăit şi dispăru din vedere. Eu - tule-o prin grădină. O portiţă. O ulicioară. Linişte. Acasă...

...Nu mi-am putut reveni nici pînă acum!
...Noaptea s-a tras cu tunurile în partea de sud, dar ale cui erau - zău dacă ştiu. Grozav de rău îmi pare după iod.

III

Noaptea dinspre 2 spre 3
Se petrece ceva de nedescris... Noua putere a fost şi ea alungată [6]. Mai rău decît ea nimic nu poate fi pe lume. Slavă Domnului. Slavă...

Pe mine m-au mobilizat aseară. Ba nu, alaltăseară. O zi şi-o noapte le-am petrecut pe podul acela îngheţat. Noaptea 150 sub zero (după Réaumur), cu vînt. Toată noaptea a vuit prin deschiderile podului. Oraşul vîlvora de lumini pe malul celălalt. Mahalaua - pe acesta. Noi ne aflam la mijloc. Apoi am fugit cu toţii în oraş. De cînd mă ştiu n-am văzut o asemenea îmbulzeală. Călăraşi. Pedestrime. Mărşăluiau şi tunurile, şi bucătăriile de campanie. Sus, deasupra unei bucătării - o soră de caritate. Mie mi s-a spus că mă vor duce în Galiţia. Abia atunci mi-a venit ideea să fug. Toate obloanele erau închise, toate căile de acces - ţintuite. Am fugit spre o biserică împodobită cu nişte coloane albe, durdulii. În urma mea se trăgea cu arma. Dar n-au nimerit ţinta. M-am pitit în curtea bisericii, sub streaşină, şi am stat acolo neclintit vreo două ceasuri. Cînd luna s-a făcut nevăzută, am ieşit. Am ţinut-o tot într-o goană pînă acasă, pe străzile fără viaţă. N-am întîlnit ţipenie de om. În timp ce alergam, cugetam la soarta mea. Ea îşi rîde de mine. Eu, ditamai doctorul, care-mi pregătesc teza de doctorat, s-ajung să stau noaptea, ca un şobolan, pitit într-o curte străină! Uneori îmi pare rău că nu sînt scriitor. Dar, de fapt, cine ar putea crede spusele mele! Am convingerea că dacă aceste însemnări ar nimeri în mîinile cuiva, acela ar zice în sinea lui că toate astea nu sînt decît nişte pure născociri.

Spre dimineaţă au început să tragă cu tunurile.

IV
Armonica italiană

15 februarie
Astăzi a sosit regimentul de cavalerie, a ocupat întregul cartier. Seara, a venit la mine la consultaţie unul din escadronul al 2-lea (emfizem). În timp ce stătea la rînd în sala de aşteptare, a cîntat dintr-o armonică mare italiană. Minunat cîntă emfizematosul ăsta (Pe dealurile Manciuriei) [7], dar pacienţii erau teribil de agitaţi şi mi-a fost absolut imposibil să-l ascult. I-am permis să intre peste rînd. I-a plăcut nespus de mult cantonamentul meu. Vrea să se mute la mine-n cantonament cu tot plutonul. Mă-ntreabă dacă am gramofon...

La farmacie i-au dat emfizematosului în douăzeci de minute medicamentele, şi încă pe gratis. Un gest admirabil, pe onoarea mea!

17 februarie
Astă-noapte am dormit - dedesubt s-a stricat gramofonul.

Am făcut rost de nişte hîrţoage cu 18 ştampile, în care e specificat faptul că spaţiul meu nu poate fi restrîns, şi le-am lipit pe uşa principală, pe uşa cabinetului şi în incinta cantinei.

21 febr.
Mi s-a restrîns spaţiul...

22 febr.
...Şi m-au mobilizat.

... martie
Regimentul de cavalerie a plecat să lupte cu un oarecare ataman. În urma regimentului, într-o căruţă, călătorea gramofonul şi cînta Voi cereţi cîntece. Cît de plăcută este totuşi această invenţie!

Către dimineaţă au început să tragă cu tunurile...

V
VI

Pregătirea de artilerie şi cizmele

VII

Pînă aici mi-a fost. Mă vor duce.

...Se trage cu tunurile
... şi

VIII

Defileul Hankal

Septembrie
Uneori mi se pare că tot ce se petrece este un vis. Un Dumnezeu cumplit a pus claie peste grămadă munţii. Prin defileuri plutesc ceţuri. În fantele munţilor - nori de furtună. Şi plescăie năvalnic pe pietre.

...un tulbure val.
Un crîncen cecen se tîrăşte pe mal.
Zorit îşi ascute pumnalul
. [8]

Uzun-Hadji [9] în Cecen-aul [10]. Aulul se întindea pe un teren plat, pe fondul unei perdele de ceaţă sinilie ce-nvăluie munţii. În netedul defileu Hankal vezi mereu tot soiul de telegi şi arbale [11] stîrnind colbul de pe drumeaguri. Cazacii din Kizlearogrebsk se aşezaseră în flancul stîng, husarii - în cel drept. Pe cîmpurile cu porumb călcate în picioare - bateriile. Lovesc cu şrapnele asupra lui Uzun. Întocmai ca nişte diavoli, cecenii se-ncaieră cu "diavolii albi". Lîngă un rîuleţ, pe malul căruia se află leşul umflat al unui cal, flutură pe o teleagă un steag al Crucii Roşii. În partea aceasta sînt mînaţi spre mine cazacii însîngeraţi, iar ei mor în mîinile mele.

Norul de furtună s-a mistuit dincolo de munţi. Se revarsă un soare arzător, şi eu sorb cu nesaţ apa puturoasă din gamelă. Două infirmiere umblă necontenit încoace şi încolo, saltă uşor pe paiele din telegi capetele ce atîrnă lipsite de vlagă, le bandajează cu feşe albe, le dau să bea.

Armele detună simultan din întreaga ceată.

Cecenii din aul nu se lasă mai prejos. Se bat cu disperare. Dar fără nici un folos. Aulul va fi cucerit şi incendiat. Cum să reziste ei cu două tunuri de cîmp, avînd calibrul de trei ţoli, în faţa a trei baterii ale infanteriei din Kuban...

Cu urlete guturale a pornit-o la luptă bravul lor regiment de cavalerie peste lanurile de porumb călcate în picioare şi pîrjolite. A lovit din flanc în cazacii din Terek.

Ăia mai-mai să dea dos la faţă. Dar li s-au alăturat cazacii din Kuban şi din nou au prins să toarne, să răpăie mitralierele, izgonindu-i pe călăreţi dincolo de lanurile cu porumb, pe platou, unde se vedeau prin binoclu casele caucaziene sortite pieirii.

Noaptea

Tot mai molcom, mai molcom e tirul. Mai gros amurgul, pline de mister umbrele. Apoi pologul catifelat şi oceanul stelar fără de margini. Pîrîul plescăie posomorît. Caii fornăie, iar în partea dreaptă, unde-s batalioanele cazacilor din Kuban, ard, clipind, focuri. Cu cît întunericul e mai compact, cu atît mai înfricoşat şi mai trist îţi simţi sufletul. Focul nostru pîrîie, trosneşte. Fumul ba înclină spre mine, ba e mînat într-o parte. În lumina aceea tremurată, feţele cazacilor sînt schimbătoare, stranii. Se iţesc din întuneric şi iar se-afundă-n bezna mohorîtă. Iar noaptea ia proporţii, nemărginită, sumbră, strecurîndu-se tîrîş. Comite fărădelegi, înjură. Defileul e lung. În catifelele nocturne existenţa-i anonimă. Un spate al frontului nu există. Şi începe să ţi se năzară că în urmă revine la viaţă un crîng de stejari. Poate că pe-acolo se şi strecoară tîrîş, lipindu-se de iarba înrourată, umbrele cerchezilor. Tîrîş, tîrîş... Şi nu vei izbuti nici să clipeşti din ochi: se vor năpusti cu urlete, cu zgomot mare, turbatele umbre scoase din oprele de ură, şi... amin!

Tfu, drăcia dracului!
- Interzis a se acorda garanţie pentru ieşirea din fleanc, rosteşte filosofic, şezînd în preajma focului, un căzăcel din Regimentul de cavalerie din Terek, drept răspuns la nişte consideraţii de diletant ale mele, referitoare la situaţia nesigură şi insidioasă a acestei nopţi.

Ah, mînca-ţi-ar limba puşchelele! "Din fleanc!" Sfinte Dumnezeule! Ce-nseamnă asta?! Caii au ajuns să mănînce bălegar, ţevile puştilor au reflexe de foc. "Interzis a se acorda garanţie!" Ceţuri în beznă. Uzun-Hadji în aulul sortit pieirii...

D-apoi cine-oi fi eu, Lermontov? Treburile astea intră, pare-se, în specialitatea lui. Ce amestec am eu?!!

Trîntindu-mă pe foaia de cort, mă ghemuiesc în manta şi încep să contemplu bolta catifelată, spuzită de fărîme diamantine. Şi pe dată prinde a fîlfîi deasupra mea pasărea alb-tulburie a tristeţii. Mi-apare-n faţa ochilor lampa cea verde, cercul de lumină pe filele lucioase, pereţii cabinetului... Totul s-a întors cu susu-n jos şi a luat-o razna la mama dracului! La mii de verste depărtare pe-o foaie de cort, într-o noapte de groază. În defileul Hankal...

Şi totuşi mă prinde somnul. Dar ce somn? Ba mi se-arată lampa cu abajur, ba uriaşul abajur întunecat al nopţii, şi într-însul flacăra jucăuşă a focului. Ba scîrţîitul domol al peniţei pe hîrtie, ba trosnetul cocenilor de porumb mistuiţi de foc. Deodată, te cufunzi în pîcla tulburie a somnului, dar tresari şi te ridici rapid. Au început să zăngăne săbiile, se-aud urlete de glasuri guturale, sclipesc în beznă pumnale, gazîrí [12]-uri cu măciulii de argint... Vai!... Au năvălit!

...Ba nu! A fost doar o năzărire... În jur e linişte. Fornăie caii, alături stau culcate negrele mantale caucaziene - dorm istoviţii cazaci. Şi-n spuză se-nvăluie jarul, şi frig vine-avan din înalt. Mijeşte-un răsărit de soare palid şi îndepărtat.

Istovire supraomenească. Nici chiar de ceceni nu-mi mai pasă. În veci n-ai să-i scoli - sînt plumb. Dispare din vedere focul muribund... De s-or năpusti din "fleanc", or să-i hăcuie ca pe găini. Or să-i hăcuie şi gata. Nu-i totuna?...

Dezgustător e-acest Lermontov. Nicicînd n-am putut să-l sufăr. Hadji. Uzun. Legat în scoarţe roşii într-un singur volum. Pe scoarţa cărţii - un ofiţer de aur, cu ochii stinşi, orbi, şi epoleţi ca nişte aripioare. Pe tine eu, fiu liber al eterului. [13] Tocmai flaconul cu eter a plesnit la soare... Mai dulce, mai dulce, mai învăluit, mai obscur. Somnul.

IX
Fum şi puf

Dimineaţa
S-a isprăvit lupta. De pe platou se ridicau rotocoale de fum negru. Cei din Terek au pornit-o-n galop dincolo de suprafeţele cu porumb. Din nou a început să urle o mitralieră, dar foarte curînd a încetat.

Cecen-aul a fost cucerit...
Şi iată-ne sus pe platou. Coloane de foc se înalţă spre cer. Ard cu vîlvătăi căsuţele albe, împrejmuirile, trosnesc în flăcări copacii. Pe ulicioarele întortocheate viforul învîlvorat spulberă totul în cale. Vălurile răzleţe de negură se-ncolăcesc într-un singur nor, şi acesta este mînat încet-încet spre planul din spate al decorului operei Demonul.

E plin pămîntul şi văzduhul de puf. Vajnicii locuitori ai staniţelor [14] din zona Greben zboară în goana cailor pînă-n aul, apoi se-ntorc. Legate fedeleş de ciochinele şeii, lărmuiesc de mama focului, cuprinse de groază, găini şi gîşte. La punctul nostru de staţionare are loc de cu dimineaţă un ospăţ luculic. Vreo cincisprezece găini au fost zvîrlite-n cazan. Supa aurie, grasă, de pasăre - egal deliciu. Şugaev taie găinile precum Irod - pruncii.

Dar colo, în surpătura tainică dintre masive, pe versantele cărora urcă tîrîş şi se destramă o ceaţă miţoasă, se retrage, clocotind de dorul răzbunării, Uzun cel tainic împreună cu călăreţii lui.

Pun capul pe tăietor că toată tărăşenia asta se va sfîrşi urît. Şi pe drept - să nu dai pîrjol aulelor.

Şi în ce mă priveşte pe mine se va sfîrşi urît. Dar cu gîndul acesta m-am şi împăcat. Mă străduiesc să repet mereu în sinea mea că tot ce văd, văd într-un vis. Prelung şi urît.

Am spus întotdeauna că felcerul Golendriuk e un ins deştept. Astă-seară a dispărut fără urmă. Dar, cu toate că n-a lăsat nimic scris, eu presupun că e în drum spre atingerea ţelului său sacru, şi anume, în drum spre calea ferată, la capătul căreia se află un orăşel. În orăşelul acela locuieşte familia lui. Conducerea mi-a ordonat "să efectuez o anchetă". Cum să nu, cu plăcere. Aşa că şed pe o ladă cu medicamente şi efectuez. Rezultatul anchetei: felcerul Golendriuk a dispărut fără urmă. În noaptea dinspre data cutare spre data cutare. Punct.

X

Am dat de belea pînă şi cu cecenii

O zi călduroasă de septembrie.

...Mai mare rîsul! Mi-am pierdut detaşamentul. Cum s-a putut întîmpla una ca asta? Stupidă întrebare, pe-aici se pot întîmpla multe şi de toate. Ce vrei şi ce nu vrei. Pe scurt: ia detaşamentul de unde nu-i.

Deasupra capului - un soare incandescent, în jur - iarbă firavă pîrjolită. Un făgaş părăsit. Lîngă făgaş - o teleagă, în teleagă mă aflu eu, sanitarul Şugaev şi un binoclu. Dar ceea ce le întrece pe toate - ţipenie. Ce mai, ţipenie de om pe platou. Oricît am zgăurat noi prin lentilele Zeiss-ului - nimeni, pustiu. Parcă intraseră în pămînt cu toţii. Şi detaşamentul de zece mii de oameni cu tunuri cu tot, şi cecenii. De n-ar fi fost fuioraşul de fum emanat de focul murind la cinci verste de localitatea Cecen, aş fi putut crede că pe-aici, îndeobşte, nici n-au existat vreodată fiinţe umane.

Şugaev s-a ridicat în teleagă cît era el de lung, s-a uitat în stînga, s-a-ntors cu 1800, s-a uitat şi-n dreapta, şi-n spate, şi-n faţă, şi-n sus şi a coborît din teleagă, răspicînd:
- Parşivă tărăşenie!

Mai bine nici că s-ar fi putut spune. Ce se va întîmpla în cazul în care vom da ochii cu cecenii, cărora le-au fost pîrjolite cinci aule, nu-i greu de prevăzut. Pentru asta nu-i nevoie să fii proroc...

Ei bine, am să notez în carneţelul meu totul, pînă-n ultimul moment. Captivantă treabă.

Am pornit-o la voia întîmplării.

...Un corb a ţîşnit în sus. Altul - în jos. Dar uite-l şi pe-al treilea. Ce i-o fi apucat de se rotesc aşa? Ne-apropiem. La capătul unui drum părăsit şi năpădit de bălării, zace un cecen. Mîinile-i sînt aruncate în lături, închipuind o cruce. Capul, ridicat. Cercheza lui neagră - flenduri. Picioarele, goale. Pumnal - ioc. Cartuşe în gazîrí - ioc. Căzăceii sînt un neam de oameni chibzuiţi, cu spirit prevăzător, cam aşa cum e gogolianul Osip:
- La drum şi o funie prinde bine [15].

Sub pometul obrazului stîng - o gaură, de la ea porneşte şi se-ntinde de-a curmezişul pieptului, ca eşarfa unui înalt ordin, o dîră de sînge decolorată de soare. Muşte ca smaraldul roiesc în jurul ei, invadînd-o. Ciori întărîtate se rotesc la mică înălţime, croncănind...

Mai departe!
... Zeiss-ul halucinează! O colină, iar pe colină, chiar în vîrf - un scaun vienez! În jur - pustiu! Cine-o fi cărat scaunul pe muncelul acela? Pentru ce?...

... Am dat ocol colinei cu precauţie. Nici picior de om. Au plecat, iar scaunul tot acolo se află.

E tare cald. Bine că am apucat să iau un bidonaş plin.

Spre seară
Gata! Se năpustesc. Uite colo, munţii, la doi paşi. Iată defileul. Iar din defileu ies buluc în goană. Caii, da, caii! Săbiile strălucesc precum argintul... Tare aş vrea să ştiu în mîinile cui va ajunge carnetul meu de însemnări? Altminteri, te pomeneşti că nu l-o citi nimeni. Faţa lui Şugaev are o culoare verzulie! Probabil că şi a mea-i la fel. Maşinal, am pipăit browningul în buzunar. Prostii. Parcă el m-ar putea ajuta! Şugaev s-a crispat. A dat să mîne caii în galop şi a încremenit.

Prostii. Caii lor - mai mare dragul să-i priveşti. Dar cum s-o iei la galop pe doi cai povarnici? Păi, n-ai izbuti să faci nici un pas. Îşi saltă careva dintr-acolo arma, te ia la ochi şi... pîn-aici ţi-a fost.
- E-he-he! doar atît a rostit Şugaev.

Ne-au observat. Înalţă trîmbe de praf în urma lor. Gonesc spre noi. Au şi sosit. Strălucesc dinţii lor albi, argintul străluceşte. M-am uitat la scumpul soare. La revedere, soarele meu drag...

...Şi - să vezi şi să nu-ţi crezi ochilor!... Au venit în galop, caii joacă în jurul nostru. Dar călăreţii nici vorbă să ne-nhaţe, fac tololoi:
- Ta-la-ga-ga!

Naiba-i ştie ce vor. Mi-am înfipt mîna în buzunar, în mînerul browningului, şi-am tras piedica. Dacă mă-nhaţă de guler - ţeava pistolului în cerul gurii. Aşa-i cel mai bine. Aşa ne-au învăţat.

Dar ăia fac mai departe tololoi, se bat cu pumnii în piept, furioşi criţă, tot arătînd cu mîna undeva-n depărtare.
- A-lea-ma-mea... Bolgatoă-ă!
- Şali-aul! [16] Ga-go-gîr-gîr.

Şugaev e om umblat. Om cu experienţă. Din verzuliu cum fusese, a devenit brusc rumeior la chip, a început să dea din mîini şi să vorbească într-o limbă de-a dreptul nemaipomenită:
- Şali, zici. Aşa, vasăzică. Şali-aul al nostru s-a dus? Aşa, vasăzică. Bolgatoă. Da ai noştri unde-s? Acolo?

Pe feţele acelora înfloriră zîmbete, dinţii le erau pur şi simplu nemaipomeniţi. Tot dau din mîini, încuviinţează din cap.

Şugaev şi-a recăpătat definitiv culoarea normală a chipului.
- Sînt paşnici! Paşnici, domnule doctor! I-am împăcat. Ziceau că ai noştri au plecat spre Şali-aul, via Bolgatoă. Vor să ne conducă. Dar uite-i şi pe ai noştri. Nu ne urnim din loc, sînt ai noştri!

Mă uit - colo jos, la poalele povîrnişului, se ridică nori de praf. Au pornit-o la drum cei din coada coloanei. Şugaev are un ochi mai ager decît lentilele Zeiss-ului.

Chipurile cecenilor sînt pline de tandreţe. Nu-şi mai iau ochii de la Zeiss.
- Le-a plăcut "binocul", chicoti Şugaev.
- O-o, văd şi eu că le-a plăcut. Grozav le-a mai plăcut! De-am ajunge mai repede din urmă coloana!

Şugaev se hurducăie pe capra telegii, îmi ghiceşte gîndurile, mă consolează.
- Vă rog să nu vă faceţi griji. Aici n-o să se-atingă nimeni de noi. Iată-i şi pe-ai noştri! Iată-i colo! Dar de ne-am fi aflat la vreo două verste mai departe... a urmat el şi doar a dat a lehamite din mînă.

Iar în jur:
- Gîr... gîr!

Măcar un singur cuvînt să fi înţeles! Şugaev însă înţelege şi chiar discută cu ei. Şi prin gesturi, şi prin viu grai. Merg călare alături de noi, zăngănindu-şi săbiile. De cînd mă ştiu n-am mai călătorit cu un asemenea convoi...

XI
În jurul focului

Arde aulul. Uzun este gonit. Noaptea-i friguroasă. Ne-nghesuim în jurul focului. Flacăra joacă pe mînere. Ei şed cu picioarele adunate şi privesc enigmatic la crucea roşie de pe braţul meu. Ăştia sînt cei împăcaţi, supuşi. Aliaţii noştri. Prin gestica degetelor şi prin grai, Şugaev le spune că eu sînt cel mai de seamă şi mai grozav doctor. Aceia înclină din cap; respect pe chipuri, strălucire-n priviri. Dar de ne-am fi aflat la vreo două verste mai departe...
XII
XIII

Decembrie
Trenul militar e gata de plecare. Toţi pînă la unul sînt beţi. Comandantul, cazacii, brigada de conductori şi, colac peste pupăză, însuşi mecanicul de locomotivă. Gerul - 180. Vagoanele de marfă adaptate pentru călători sînt ca gheaţa. Nicăieri nici o sobă. Am plecat în tîrziul nopţii. Am împins uşile la loc. Ne-am înfofolit în ce ne-a căzut sub mînă. Eu însumi le dădusem să bea spirt la toţi sanitarii. De nu s-ar prăpădi din pricina asta oamenii! Începu să se hurduce vagonul nostru de marfă, să se audă de dedesubt zdroncănituri, ţăcănituri. O luasem repejor la vale.

Nu-mi mai aduc aminte cum am adormit şi cum am sărit din vagon. În schimb ţin bine minte cum, rostogolindu-mă pe taluzul acoperit de zăpadă, am văzut vagoanele strivindu-se cu trosnet ca nişte cutii de chibrituri. Se căţărau unul peste altul. În tulbureala zorilor ieşeau buluc din vagoane oamenii. Vaier şi gemete de durere. Ignorînd semnalul semaforului, mecanicul mînase garnitura spre trenul care venea din partea opusă...

De Şugaev mi-e milă. Şi-a fracturat piciorul.

Pînă dimineaţă am tot bandajat la răniţi într-o încăpere a staţiei şi am examinat pe cei ce-şi aflaseră moartea...

După ce l-am bandajat şi pe ultimul rănit, am ieşit afară, pe terasamentul împînzit de sfărîmături. M-am uitat la cerul spălăcit. M-am uitat în jur...

În faţa ochilor mi-a apărut deodată fantoma felcerului Golendriuk... Ei, haida-de, dă-o naibii de treabă! Doar sînt un intelectual.

XIV
Marea cădere

Februarie
Haos. Staţia de cale ferată era-n flăcări. Apoi a trecut iute în tren. A fost mătrăşit ultimul nostru vagon... Un anume fel de nebunie.

Şi-n partea asta s-a rostogolit valul...

Astăzi am înţeles în sfîrşit. O, nemuritorule Golendriuk! Să punem capăt prostiei, nebuniei. Într-un singur an mi-a fost dat să văd, să trăiesc atîtea, încît Mayne Reid ar avea prisos pentru zece tomuri. Dar eu nu sînt Mayne Reid şi nici Boussenard. Sătul sînt pînă-n gît de toate şi mîncat pe de-a-ntregul de păduchi. A fi intelectual nu înseamnă nicidecum a fi neapărat idiot...

Să punem capăt!
Mereu mai aproape-i marea! Marea! Marea!
Blestemate fie războaiele acum şi-n vecii de veci!

Traducere de
Mircea Aurel Buiciuc

Incursiunea (În lanterna magică)

O palidă lumină piezişă sfîşie terciuiala neagră a viforniţei şi pe dată, din norii de ninsoare, se rostogoliră nişte boturi prelungi şi întunecate de cai.

Un fornăit. Apoi lumina se năpusti a doua oară. Abram căzu în zăpada adîncă sub apăsarea unui bot inform şi a unui piept înfricoşător de cal; se rostogoli, fără să scape puşca din mînă... Stîlcit şi tîrnosit, se ridică în vîrtejurile acelea de perle ce se împrăştiau ca nişte muşte.

Nu simţea frigul. Dimpotrivă, o fierbinţeală foarte seacă îi străbătea tot corpul, iar fierbinţeala lăsa locul unui val de sudoare ce răzbea pînă-n tălpile picioarelor. Tot atunci înţelese Abram că asta înseamnă frica de moarte.

Viforul şi ea, această aprigă frică, îi astupară ochii, astfel încît vreo cîteva clipe nu mai văzu absolut nimic. O cernere neagră şi rece se abătea pieziş, şi prin faţa ochilor i se perindară cercuri de foc.
- Numa\' puşcă tu... puşcă tu, neam de potaie, zise de sus un glas, şi Abram pricepu că glasul vine de-acolo, de pe cal.

Îşi aminti atunci, aşa, fără veste, de focul din sobiţa neagră, de acuarela neterminată de pe perete - o zi de iarnă, casa, ceaiul, căldura căminului. Înţelese că se întîmplase exact lucrul acela absurd şi cumplit, care i se năzărea ori de cîte ori, speriat şi încordat, stînd în post, se lăsa în voia gîndului, privind la învolburările viforniţei. Să puşte? O, nu, nici prin gînd nu-i trecuse să tragă. Abram slobozi arma în zăpadă şi răsuflă din adînc, spasmodic. N-avea nici un rost să tragă, boturile cailor atîrnau în volbura rarefiată a viforniţei, nu departe se zărea ghereta santinelei, iar scuturile aruncate claie peste grămadă păreau un morman cenuşiu de cîrpe. La cîţiva paşi se ivi, întunecată, informă, cea de-a doua santinelă, Strelţov, purtînd pe cap o glugă ascuţită, iar cea de a treia, Şciukin, dispăruse.
- Din care rigiment eşti? întrebă răguşit glasul.

Abram icni din adînc, înălţă ochii, încercînd, pesemne, să se uite o clipă la cer, dar de sus cădea o cernere neagră şi rece, spirala vîrtejului se răsucea spre tării - nu era nici un cer acolo.
- Ei, las\' c-ai să-mi vorbeşti tu! se-auzi glăsuind tot de sus, dar din partea cealaltă, şi Abram, numai urechi, desluşi pe dată, prin vuietul viforului, o duşmănie nemăsurată, abia reţinută în rostirea aceea. Nu mai apucă să se ferească. Ceva negru şi dur îi fulgeră prin faţă, ca o pasăre, apoi o durere aprigă, arzătoare, îi zdrobi fălcile, creierul şi dinţii şi avu impresia că tot capul îi crăpase, pîrjolit de foc.
- A... A-ha-a, îngăimă, cuprins de convulsii, Abram, făcînd să scrîşnească terciul de oase din gură şi înecîndu-se cu sînge sărat.

Chiar atunci, clipelnic, în conul de lumină al lanternei se arătă Strelţov, palid-albăstrui la chip şi răvăşit şi, tot aşa, extrem de clar, ieşi la iveală şi cea de-a treia santinelă, Şciukin, zăcînd chircit într-un troian.
- Din care?! urlă viforniţa.

Ştiind că cea de-a doua lovitură va fi şi mai năprasnică decît prima, Abram răspunse răsuflînd gîfîit:
- Din regimentul de gardă.

Strelţov se mistui în beznă, apoi se ivi din nou.

Musculiţele viforniţei zburau în roiuri blînde, săltau, făceau tumbe în conul strălucitor de lumină.
- Tii! Am găbjit un jidan! tăie bezna un glas venit de dincolo de lanternă, şi lanterna se răsuci, îl mistui pe Strelţov şi se înfipse cu ochiul ei mare şi bulbucat drept în ochii lui Abram. Pupila ei era strălucitoare. Abram observă sîngele de pe mîinile lui, piciorul din scara şeii şi gura neagră, ascuţită, a unei ţevi ce se iţea dintr-un toc de lemn.
- Un jidan, un jidan! bolborosea fericit uraganul în spatele lui.
- Şi celălalt? răsună, lăcomos, o voce de bas.

Doar cu urechea stîngă mai auzea Abram, cea dreaptă îi era moartă, cum morţi îi erau obrazul şi creierul. Îşi şterse sîngele închegat şi lipicios de pe buze, însă durerea sfîşietoare trecu prin obrazul stîng şi se cuibări în piept şi în inimă. Lanterna mistui jumătate din Abram, iar pe Strelţov îl înfăţişă pe de-a-ntregul în conul ei de lumină. Braţul din şa doborî papaha [17] de pe capul lui Strelţov, şi smocul de păr de pe creştet i se făcu măciucă. Strelţov clătină din cap, deschise gura şi, pe neaşteptate, rosti cu voce slabă în şuierul viforniţei:
- A-ah, bandiţilor! Crăpare-ar fierea-n voi!

Lumina săltă în văzduh, apoi la picioarele lui Abram. Loviră în Strelţov ca într-un sac. Şi iarăşi simţi apăsîndu-l botul acela.
*

Amîndoi, Abram şi Strelţov, stăteau alături lîngă grămada uriaşă de scuturi, sub aceeaşi lucire albăstruie a lanternei, iar drept în faţa lor, oameni în mantale cenuşii umblau zornic de colo-colo, descălecau. În con mai nimereau cînd şi cînd ba cîte o puşcă şi o mînă, ba cîte un panaş roşu, galonat şi cu canaf la papahă, ba cîte o zornăitoare zăbală mestecată-ntre dinţi în spumă alburie.

Ardeau două lumini - una albă, rece şi înaltă, deasupra gării, şi una joasă, îngropată-n zăpadă, pe partea cealaltă, dincolo de terasament. Cernea tot mai rar, tot mai subţire şi nu se mai auzea nici vuiet, nici trosnet, iar viforul, tot mai slăbit, trecea în zbor egal şi lin prin conul de lumină, spulberînd în faţă şi după ceafă nori de ninsoare zvîntaţi, reci.

Strelţov avea faţa acoperită cu o mască roşie - îl bătuseră îndelung şi crunt pentru cutezanţă, făcîndu-i capul zob. Loviturile îl înverşunaseră, devenise complet insensibil şi, privind doar cu un ochi, cu cel văzător şi plin de ură, celălalt fiind nevăzător şi roşu ca purpura, se propti cu mîinile schilodite de stivă şi, scuipînd sînge, rosti cu glas răguşit:
- Ehei... bandiţilor... Eh, muma voastră... Pe toţi o să vă găbuiască, pe toţi o să vă-mpuşte - pe toţi...

Uneori se iţea în con o siluetă cu un pistol negru şi costeliv în mînă şi îl lovea pe Strelţov cu mînerul. Atunci, secătuit de puteri, Strelţov urla, picioarele îi alunecau de lîngă stivă, şi el rămînea sprijinit doar în mîini.
- Dă mai cu sîrg!
- Mai repede!

Dinspre lumina aceea înaltă şi albă de deasupra gării răzbătu în evantai o salvă, apoi dispăru.
- Hai dă, dă odată, dă mai cu sîrg! ţipa hîrîit Strelţov. Ce tot chinuiţi oamenii de pomană?!

Strelţov era doar în cămaşă şi în pantalonii lui galbeni, vătuiţi; mantaua şi cizmele nu le mai avea pe el, iar obielele, desfăcute şi numai pete, se tîrau după el atunci cînd picioarele îi alunecau de lîngă scuturi. Abram însă era cu mantaua lui jerpelită şi în pîslari. Nu jinduise nimeni la ele, iar paiele aurii se iţeau paşnic, la fel ca de obicei, prin vîrful ferfeniţă al pîslarului stîng.

Abram avea o faţă cum nu mai văzuse nimeni nicicînd.
- Jidanul rîde! se miră bezna de dincolo de con.
- Ce-o să-mi mai rîdă el mie, răspunse vocea de bas.

Aşa, de la sine, fără să-l gîdile şi fără să simtă durere, lui Abram îi curgeau lacrimi din ochi, iar gura îi era sfîşiată, ca şi cum, văzînd ceva, ar fi zîmbit şi ar fi rămas aşa. Mantaua descheiată i se desfăcuse larg şi, nu se ştie de ce, el se ţinea cu mîinile de vipuşca pantalonilor săi negri; tăcea şi se uita la ochiul acela bulbucat, cu pupila orbitoare.

"Uite că totul s-a isprăvit aşa cum bănuiam, gîndea el. Acuarela n-am s-o mai văd în nici un caz, nici focul. Şi n-o să se-ntîmple nimic, n-are rost să mai aştept - s-a sfîrşit."
- Ia vezi, avertiză bezna. Conul se mişcă din loc, ochiul trecu în partea stîngă, şi acolo, drept în întuneric, vizavi de santinele, în găurile ţevilor de puşcă, se pitulă sfîrşitul negru. În momentul acela Abram îşi pierdu dintr-o dată puterile şi începu să alunece - picioarele i-o luară razna. De aceea nu simţi deloc sfîrşitul fulgerător.
*

Viforul îşi perindă spiralele de-a lungul terasamentului, şi într-o oră totul se schimbă. Încetă să mai cearnă din văzduh şi din lături. Departe, deasupra cîmpurilor năpădite de zăpadă, norii se destrămară, se răzleţiră, şi prin luminişurile lăsate între ei se ivea la răstimpuri marginea haloului ce-nvăluia luna de aur. Atunci se aşternu peste cîmp un reflex diafan-lăptos şi perfid, se putu vedea cum se preling şinele în depărtări, iar grămada de scuturi deveni neagră şi diformă. Lumina cea înaltă de deasupra gării slăbea, dar cea gălbuie, de jos, rămînea constantă. Pe aceasta o văzuse mai întîi Abram, săltîndu-şi puţin pleoapele, şi multă vreme, parcă ţintuit locului, se uitase la ea. Lumina era constantă, dar pleoapele lui Abram ba se deschideau, ba se închideau şi de aceea i se părea că lumina clipeşte şi se îngustează.

Gîndurile lui erau ciudate, grele, inexplicabile şi amorţite - se întreba cum de nu şi-a ieşit din minţi, cum de s-a petrecut minunea aceasta uimitoare şi ce-i cu lumina cea galbenă...

Anevoie îşi trăgea după sine picioarele, de parcă i-ar fi fost frînte, cu trudă îşi înfigea coatele în zăpadă, îşi apăsa pieptul străpuns de glonţ şi se tîrî astfel îndelungă vreme spre Strelţov: cam cinci paşi - în cinci minute. Cînd izbuti să răzbată pînă la el, îl atinse cu mîna, se convinse că e rece, întroienit, şi începu s-o ia tîrîş îndărăt. Se ridică în genunchi, apoi se clătină, îşi încordă puterile şi se ridică în picioare; îşi presă pieptul cu amîndouă mîinile. Făcu cîţiva paşi, se prăbuşi şi o porni iarăşi tîrîş spre terasament, fără să piardă nici o clipită din ochi lumina cea galbenă.
*

- Da cine-i acolo? Doamne, cine e? întrebă femeia cuprinsă de spaimă, ţinînd cu străşnicie de scoaba uşii. Sînt femeie singură, zău, copilaşu mi-i bolnav. Duceţi-vă la gară, hai, duceţi-vă.
- Lasă-mă să intru, lasă-mă, te rog! Sînt rănit, repeta Abram insistent, dar glasul îi era uscat, subţire şi melodios. Se agăţase de uşă cu amîndouă mîinile, dar o mînă nu-l asculta şi-i tot scăpa în jos; cel mai tare se temea că femeia o să închidă uşa. Sînt rănit, n-auziţi? repetă el.
- Îracan de mine, răspunse femeia şi întredeschise uşa.

Abram se tîrî în genunchi în micuţa tindă întunecoasă. Femeia făcu nişte ochi cît cepele şi se tot uita la cel care se tîrăşte, pe cînd Abram se uita drept în faţă, la lumina galbenă, şi o vedea aproape de tot. Sîsîia într-o lampă cu gaz, de trei focuri.
*

Noaptea se însenină de-a binelea abia spre dimineaţă. Geroasă şi cu spuzeală de stele. Dispuse în cruce, în mănunchiuri, în pătrate, stelele stăteau deasupra pămîntului îngropat, risipite-n tării - şi în punctul cel mai înalt, şi hăt departe, dincolo de pădurile tăcute, la orizont. Frig, ger şi cununa aurorală pe clina cerului, lîngă lună.

În cantonul de lîngă terasament era o căldură înăbuşitoare, şi luminiţa, la fel de neobosită şi galbenă, ardea zgîrcit, sîsîind.

Cantonieriţa şedea fără somn pe laviţa de lîngă masă şi se uita pe lîngă foc sus, pe cuptor, unde, sub un morman de boarfe şi sub un cojoc de oaie, zăcea, horcăind, trupul lui Abram.

Fierbinţeala trecea în valuri de la creier la picioare, apoi revenea în piept şi încerca să stingă micuţa lumînare de gheaţă ce sălăşluia în inimă. Flăcăruia ei se îngusta şi se lăţea ritmic, numărînd secundele şi marcîndu-le uniform şi molcom. Abram nu auzea lumînarea, auzea sîsîitul uniform al flăcării din sticla de lampă de trei focuri şi i se părea că flacăra aceea viază în capul său şi că acestei flăcări îi povesteşte el despre spiralele viforniţei, despre durerea sfîşietoare din fălci şi din creier, despre Strelţov cel întroienit. Abram voia să-l scoată pe Strelţov din troian şi să-l aducă aici, pe cuptor, dar el era greu la trup şi anevoios de smuls din troian, precum un ţăruş înfipt în pămînt. Abram voia să-şi scoată din creier flacăra galbenă, chinuitoare, şi s-o zvîrle cît colo, dar flacăra stătea cu îndărătnicie locului şi pîrjolea tot ce se afla înăuntrul capului său, care-i ardea ca focul. Minutarul de gheaţă din inimă dădea rateuri, şi ceasul vieţii începea să meargă într-un chip ciudat, de-a-ndoaselea; frig în loc de fierbinţeală simţea Abram trecîndu-i din zona capului către picioare, micuţa lumînare i se muta în cap, iar flacăra cea galbenă, în inimă, şi trupul lui zdrobit ajunse pradă unui tremur mărunt, pricinuit de malarie terţă, de extrasistole şi în discordanţă cu metronomul vieţii; şi atunci blana de oaie nu-i mai era de-ajuns şi ar fi vrut să umple tot cantonul, de jos pînă sus, cu blănuri şi să se ghemuiască acolo, pe culcuş de cărămizi încinse.
*
Au trecut anii. Şi se petrecu un eveniment pe cît de fericit, pe-atît de nefiresc: la club se aduseseră lemne. Erau umede, fireşte, dar şi lemnele umede se aprind - s-au aprins şi astea. Gura sobei vomita nişte draci de foc sluţi, dogoarea năvălea şi dănţuia pe ghirlanda uscată de brad, pe podea, pe faţa Broniei şi pe lentele portretului, smulgîndu-i marginea bărbii. Bronia şedea ghemuită chiar la gura sobei, privind ţintă la flacără şi cuprinzîndu-şi genunchii cu braţele, în timp ce pîslarii maronii, miţoşi, îşi iţeau vîrfurile şi se încălzeau de la unul dintre dracii de foc. Capul Broniei era roşu ca macul din pricina nelipsitei benzi, pe care o purta legată într-un nod îndrăzneţ.

Restul şedeau în semicerc pe scaunele desfundate şi ascultau peroraţia lui Gruznîi. Iak povestea cu o voce de bas despre nişte atacuri, despre nişte nopţi geroase, despre războiul cel cumplit. Din tot ce înşira reieşea că Iak era un om curajos şi plin de viaţă. Şi, realmente, era curajos. Cînd termină, scuipă în găleata cenuşie, încinsă cu brîu, şi slobozi un rotocol de fum scîrbos de tutun muced şi ieftin.
- Acum urmează Abram, spuse Bronia, dumnealui e un adevărat profesor. Şi poate să ne povestească lucruri interesante. E rîndul dumneavoastră, Abram, spuse ea poticnit, căci numai Abram, sosit de curînd, avea de la ea parte de "dumneavoastră" în discuţii.

Mărunt, zburlit ca o vrabie, el ieşi din rîndul din spate şi nimeri în flacără în toată splendoarea lui. Era îmbrăcat cu o scurtă vătuită, cum purtau pe vremuri neguţătorii de cereale şi făinuri, şi cu nişte pantaloni faimoşi, unici în întreaga facultate muncitorească, dacă nu cumva în întreaga lume: de culoare maro, cu un ciudat reflex verzui, largi în partea de sus şi înguşti la bază. Nu se ştie de ce, nu acopereau niciodată urechea din dreapta bocancului, ci se odihneau deasupra, permiţînd oricui să vadă o dungă din ciorapul gri al lui Abram.

Stăpînul pantalonilor era surd şi de aceea, păstrînd veşnic pe chip un zîmbet politicos, sfielnic, punea, cînd era nevoie, mîna pîlnie la urechea stîngă.
- Aveţi cuvîntul, Abram, dispuse Bronia cu voce tare, cum vorbeau toţi cu el. Pesemne că dumneavoastră n-aţi luptat, aşa că povestiţi-ne orice, în general...

Vrabia zburlită aruncă o privire în sobă şi, stăpînindu-şi glasul, ca să nu vorbească mai tare decît trebuia, prinse a povesti. În cele din urmă se lăsă dus de val şi, adresîndu-se flăcării şi benzii de culoarea macului ce împodobea capul Broniei, povesti cu înflăcărare. Voia să pună în istorisire totul: şi spiralele viforului, şi inopinatele apariţii ale acelor boturi de cal, şi cum poate să fie frica înfiorătoare şi informă atunci cînd mori şi n-ai nici o speranţă. Vorbea la persoana a treia despre două santinele din regimentul de gardă, vorbea, ridicînd într-un chip înduioşător din sprîncene, cum una dintre ele, fiind împuşcată, nu murise şi se tîrîse întruna drept spre lumina galbenă, despre muierea-cantonieriţă, despre spital, unde un doctor îi asigura pe toţi că santinela nu poate nicicum să supravieţuiască şi cum această santinelă a supravieţuit... Abram îşi ţinea mîna stîngă în buzunarul scurtei, iar cu dreapta arăta spre focul din sobă, ca şi cum focul ar fi şi apucat să zugrăvească acolo întreg tabloul istorisirii. Cînd termină, privi cu groază în sobă şi spuse:
- Uite-aşa...

Tăceau în continuare cu toţii.
Iak privi cu condescendenţă la pantalonii aceia maro şi spuse:
- Au fost şi de-astea... Cum să nu... S-au petrecut în Ucraina. Dar cele povestite cui i s-au întîmplat?!

Vrabia tăcu o vreme şi răspunse cu sfială:
- Mie mi s-au întîmplat.

Apoi, după un alt moment de tăcere, adăugă:
- Ei, eu mă duc la bibliotecă.

Şi plecă, şchiopătînd uşor, ca de obicei.

Toate capetele se întoarseră în direcţia aceea, petrecîndu-l multă vreme cu privirea, fără a-şi lua ochii de la pantalonii maro, pînă ce picioarele lui Abram străbătură vastul spaţiu al sălii şi dispărură dincolo de uşă.

Traducere de
Mircea Aurel Buiciuc

Însemnările unui tînăr medic
Ştergarul cu cocoş

Dacă un om n-a mers într-o căruţă trasă de cai pe drumurile părăginite de ţară, nu are rost să-i povestesc: oricum n-ar înţelege. Iar celui care a mers, nici nu vreau să-i aduc aminte.

Voi spune pe scurt: cele patruzeci de verste care despart oraşul reşedinţă de judeţ Graciovka de spitalul din Muriino [18] le-am străbătut cu un surugiu exact într-o zi şi o noapte. Şi chiar cu o precizie curioasă: la ora două a zilei de 16 septembrie 1917 eram în dreptul ultimei magazii amplasate la marginea frumosului oraş Graciovka, iar la două şi cinci minute, în ziua de 17 septembrie a aceluiaşi neuitat an 1917, coboram în curtea spitalului din Muriino, pe iarba strivită, muribundă şi fleşcăită din cauza ploii de septembrie. Iată în ce hal coborîsem: picioarele îmi înţepeniseră, şi încă atît de tare, încît eu tot aici, în curte, răsfoiam confuz în gînd paginile manualelor, încercînd resemnat să-mi amintesc dacă există într-adevăr sau mi s-o fi năzărit în vis în satul Grabilovka o boală din cauza căreia omului îi înţepenesc muşchii. Cum s-o fi numind blestemata, pe latineşte? Fiecare dintre muşchii aceştia mă chinuia cu o durere insuportabilă, asemănătoare cu durerea de dinţi. Despre degetele de la picioare nici n-avea rost să mai vorbesc - nu se mai mişcau în cizme, stăteau inerte ca nişte cioturi de lemn. Recunosc că într-un acces de descurajare am blestemat în şoaptă medicina şi cererea pe care cu cinci ani mai înainte i-o înaintasem rectorului universităţii. De sus, în acest timp burniţa ca prin sită. Paltonul mi se umflase ca un burete. Cu degetele de la mîna dreaptă am încercat zadarnic să apuc toarta geamantanului şi pînă la urmă am scuipat în iarba udă. Degetele mele nu puteau să apuce nimic şi iarăşi, saturat de felurite cunoştinţe din cărţile de medicină, mi-am amintit o maladie, paralizia.

"Paralisis", mi-am spus în gînd cu disperare, naiba ştie de ce.
- P-pe... pe drumurile voastre, am deschis eu vorba cu buzele de lemn, învineţite, trebuie să te o-ob... bişnuieşti să mergi.

Şi, spunînd acestea, nu ştiu de ce m-am uitat fix la surugiu, deşi el, la drept vorbind, nu era vinovat de starea drumului.
- Eh... tovarăşe doctor, mi-a răspuns surugiul, de-abia mişcîndu-şi şi el buzele de sub mustăcioara blondă, de cincisprezece ani umblu şi tot nu mă pot obişnui.

Am tresărit, m-am uitat melancolic la clădirea albă, scorojită, cu etaj, la pereţii de bîrne nevăruite ale căsuţei felcerului, la viitoarea mea reşedinţă, o casă cu două caturi, foarte curată, cu ferestre sumbre, enigmatice, după care am oftat prelung. Şi deodată, în locul cuvintelor latineşti, mi-a trecut prin minte fraza dulce pe care, în creierii înnebuniţi de hurducături, o cînta un tenor grăsuţ cu coapse albastre:

"Salutare, liman sfînt!" [19]

Adio, adio pe vecie, Teatru Mare, cu zidurile aurii şi roşii, adio, Moscovă, adio, vitrine... ah, adio.

"Data viitoare o să mă îmbrac cu un cojoc, m-am gîndit cuprins de o disperare înverşunată şi trăgeam de curelele geamantanului cu mîinile amorţite. Cu toate că... chiar dacă data viitoare va fi octombrie... am să mă îmbrac cu două cojoace. Şi mai devreme de o lună nu mă duc, nu mă duc la Graciovka... Gîndiţi-vă şi dumneavoastră... a trebuit să rămîn undeva peste noapte! Făcusem doar douăzeci de verste şi ne pomenisem într-o beznă de mormînt... în noapte... am fost nevoit să înnoptez la Grabilovka... învăţătorul m-a primit în casa lui... Iar în dimineaţa asta am plecat la ora şapte. Şi uite că mergi... sfinţi părinţi... mai încet decît un om pe jos. O roată se afundă într-o groapă, alta se ridică în văzduh, geamantanul îţi cade pe picioare, apoi te prăvăleşti pe-o coastă, după care pe cealaltă, pe urmă pici cu nasul înainte, apoi te loveşti cu ceafa de ceva. Iar de sus burniţează întruna şi oasele îţi amorţesc. Păi cine ar fi putut să creadă că la mijlocul lui septembrie omul poate îngheţa în cîmp ca într-o iarnă cumplită?! Dar uite că poate. Şi, în timp ce te dă gata moartea înceată, vezi aceeaşi privelişte. În dreapta, cîmpul gîrbovit, erodat, în stînga o pădurice pipernicită, iar lîngă ea case părăginite, cenuşii, vreo cinci sau şase. Şi parcă în ele n-ar trăi nici un suflet de om. Tăcere, tăcere peste tot..."

În sfîrşit, geamantanul a cedat. Surugiul s-a opintit în el cu pîntecele şi l-a împins de-a dreptul spre mine. Am vrut să-l ţin de curea, dar mîna a refuzat să funcţioneze şi tovarăşul meu de drum, umflat, de care mi se urîse, ticsit cu cărţi şi felurite catrafuse, s-a prăbuşit de-a dreptul pe iarbă, lovindu-mă peste picioare.
- Of, Dumne... a început surugiul speriat, dar eu nu i-am reproşat nimic - oricum picioarele mele nu erau bune decît de aruncat.
- Hei, cine-i acolo? Hei! a început surugiul să strige şi s-a apucat să dea din mîini ca un cocoş din aripi. Hei, l-am adus pe doctor!

Atunci, în geamurile întunecate ale căsuţei felcerului s-au arătat nişte feţe, s-au lipit de ele, s-a trîntit o uşă şi iată că am văzut şontîcăind spre mine un om cu un paltonaş rupt şi cizme în picioare. Respectuos şi grăbit, şi-a scos şapca, a făcut în fugă doi paşi spre mine, cine ştie de ce a zîmbit ruşinat şi m-a salutat cu voce răguşită:
- Bună ziua, tovarăşe doctor.
- Cine eşti dumneata? l-am întrebat.
- Egorîci mi-s, s-a recomandat omul. Paznicul de aici. Păi noi vă aşteptăm, vă tot aşteptăm...

Şi îndată mi-a înşfăcat geamantanul, l-a aburcat pe umăr şi a luat-o înainte. Eu şchiopătam în urma lui, străduindu-mă fără succes să vîr mîna în buzunarul de la pantaloni ca să scot portofelul.

În fapt, omul are nevoie de foarte puţin. Şi în primul rînd are nevoie de foc. Plecînd spre Murie, un loc uitat de lume, îmi aduc aminte că încă de la Moscova îmi dădusem mie însumi cuvîntul să mă port cu prestanţă. Înfăţişarea mea tinerească îmi otrăvea existenţa la început. Trebuia să mă prezint fiecăruia:
- Doctorul cutare.

Şi fiecare, obligatoriu, îşi ridica sprîncenele şi întreba:
- Chiar aşa? Şi eu care credeam că sînteţi încă student.
- Nu, am absolvit, răspundeam eu posac şi mă gîndeam: "Ar trebui să port ochelari, asta-i". Dar n-aveam de ce să port ochelari, ochii îmi erau sănătoşi şi seninătatea lor încă nu fusese întunecată de experienţa de zi cu zi. Neavînd posibilitatea să mă apăr cu ajutorul ochelarilor de zîmbetele întotdeauna îngăduitoare şi blînde, încercam să-mi compun o atitudine specială, care să inspire respect. Încercam să vorbesc ponderat şi convingător, să-mi temperez, în limita posibilităţilor, mişcările impetuoase, să nu alerg, aşa cum aleargă oamenii de douăzeci şi trei de ani după absolvirea universităţii, ci să merg. Toate astea îmi ieşeau foarte prost, cum îmi dau seama acum, după ce au trecut atîţia ani.

În momentul respectiv mi-am încălcat codul nescris de comportament. Şedeam ghemuit, şedeam numai în ciorapi şi nu undeva în cabinet, ci la bucătărie şi, ca un adorator al focului, cu inspiraţie şi patimă, mă întindeam spre lemnele de mesteacăn, care ardeau sub plită. În stînga mea era o putinică întoarsă cu fundul în sus, iar pe ea se aflau ghetele mele alături de un cocoş, cu gîtul însîngerat, jumulit de penele adunate alături într-o grămăjoară pestriţă. Cu toate că eram încă în starea de înţepenire, reuşisem să fac o serie întreagă de acţiuni pe care le pretindea însăşi viaţa.

Aksinia cea cu nasul ascuţit, soţia lui Egorîci, fusese validată în funcţia de bucătăreasă. Ca urmare a acestui fapt, cocoşul pierise răpus de mîinile ei. Urma să-l mănînc. Am făcut cunoştinţă cu toţi. Pe felcer îl chema Demian Lukici, cele două moaşe erau Pelagheia Ivanovna şi Anna Nikolaevna. Am reuşit să vizitez spitalul şi, cu o claritate desăvîrşită, m-am convins că instrumentarul este cît se poate de bogat. Cu aceeaşi claritate am fost nevoit să recunosc (în sinea mea, fireşte) că foarte multe dintre instrumentele ce străluceau feciorelnic aveau meniri absolut necunoscute mie. Nu numai că nu le ţinusem niciodată în mînă, dar, sincer vorbind, nici măcar nu le văzusem.
- Hm, am mormăit eu destul de semnificativ, totuşi aveţi un instrumentar excelent. Hm...
- Cum să nu, a observat mieros Demian Lukici, astea-s rodul strădaniilor predecesorului dumneavoastră, Leopold Leopoldovici. Dumnealui opera de dimineaţă pînă seara.

În momentul acela m-au trecut sudori reci şi m-am uitat cu tristeţe la dulăpioarele ce străluceau ca oglinda.

Apoi am trecut prin saloanele pustii şi m-am convins că în ele pot să încapă lejer patruzeci de oameni.
- Leopold Leopoldovici avea uneori şi cîte cincizeci, m-a consolat Demian Lukici, iar Anna Nikolaevna, o femeie cu o coroană de păr cărunt, a spus, cine ştie de ce:
- Dumneavoastră, doctore, păreţi atît de tînăr, atît de tînăr... Chiar că-i de mirare. Parcă aţi fi student...

"Ptiu, drace, m-am gîndit, parcă s-ar fi vorbit cu toţii între ei, pe onoarea mea!"

Şi am bombănit printre dinţi, rece:
- Hm... nu, eu... adică... da, par mai tînăr decît sînt...

Apoi am coborît la farmacie şi imediat am văzut că acolo numai laptele de pasăre lipsea. În cele două camere cam întunecoase mirosea puternic a ierburi şi pe poliţe erau de toate. Chiar şi medicamente străine patentate şi cred că nu trebuie să mai adaug că nu auzisem niciodată nimic despre ele.
- Leopold Leopoldovici le-a comandat, mi-a raportat cu mîndrie Pelagheia Ivanovna.

"Acest Leopold a fost un om de-a dreptul genial", mi-am zis şi am fost copleşit de respect pentru misteriosul Leopold, care părăsise liniştitul sat Murie.

În afară de foc, omul mai are nevoie de ceva: să se deprindă cu locul. Cocoşul îl mîncasem de mult, Egorîci îmi umpluse salteaua cu fîn, o acoperise cu un cearşaf, lampa ardea în cabinetul din reşedinţa mea. Stăteam pe un scaun şi, ca vrăjit, mă uitam la cea de-a treia realizare a legendarului Leopold: dulapul era ticsit cu cărţi. Numai ghiduri medicale în limbile rusă şi germană am numărat în fugă vreo treizeci de volume. Dar terapia! Atlase splendide, cu scoarţe de piele!

Se apropia seara, iar eu mă familiarizam cu locul.

"N-am nici o vină, îmi ziceam îndărătnic şi chinuitor, am diplomă, am cincisprezece note de cinci [20]. I-am prevenit încă din oraşul acela mare că vreau să vin ca medic secundar. Nu. Mi-au zîmbit şi mi-au spus: «O să vă obişnuiţi». Uite ce înseamnă să te obişnuieşti. Dar dacă au să-mi aducă un pacient cu hernie? Explicaţi-mi cum am să mă obişnuiesc cu ea. Şi mai ales cum se va simţi un bolnav cu hernie ajuns pe mîinile mele? O să se obişnuiască pe lumea cealaltă (în momentul acesta m-au trecut fiori reci pe şira spinării)...

Dar o apendicită acută? Ha! Dar angina difterică a copiilor de ţărani? Cînd este indicată traheotomia? De fapt, şi fără traheotomie n-o să-mi fie prea uşor... Dar... d... naşterile! De naşteri am uitat! Poziţii patologice. Ce-am să fac? Poftim? Ce om uşuratic sînt! Trebuia să refuz această circumscripţie. Trebuia. Să-şi fi găsit alt Leopold".

Trist, m-am plimbat prin semiîntunericul cabinetului. Cînd am ajuns în dreptul lămpii, am văzut cum, în bezna nemărginită a cîmpiilor, a apărut faţa mea palidă alături de fulgerările lămpii din fereastră.

"Sînt ca Falsul Dmitri [21]", mi-am zis eu deodată prosteşte şi m-am aşezat iarăşi la masă. Vreo două ore m-am chinuit în singurătate şi am ajuns într-un asemenea hal, încît nervii n-au mai rezistat spaimelor create de mine însumi. Apoi am început să mă calmez şi chiar să-mi fac anumite planuri.

Bun... Mi-au zis că acum vine foarte puţină lume la consultaţii. În sate se meliţă inul, drumurile sînt desfundate... "Numaidecît or să-ţi aducă o hernie, mi-a trîntit-o o voce aspră în creieri, pentru că pe drumul înfundat un om cu guturai (o boală uşoară) n-are să vină, dar pe unul cu hernie au să-l aducă, fii liniştit, dragă colega doctor."

Vocea era deşteaptă, nu? M-am cutremurat.
"Taci, i-am spus vocii, nu-i obligatoriu să fie o hernie. Ce-i cu neurastenia asta? Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci."

"Dacă te-ai dat mare, trebuie să fii şi tare", mi-a răspuns caustic vocea.

Bine... n-am să mă despart de îndreptar... Dacă-i nevoie să prescriu o reţetă, mă pot gîndi în timp ce-mi spăl mîinile. Ghidul medical o să-l ţin deschis chiar pe registrul de consultaţii. Am să prescriu reţete utile, dar uşoare. De pildă, salicilat de sodiu, 0,5, cîte un praf, de trei ori pe zi...

"Poţi să-i prescrii bicarbonat", mi-a replicat interlocutorul lăuntric, bătîndu-şi în mod evident joc de mine.

Ce-are a face aici bicarbonatul? Am să-i prescriu ipecacuana, infuzie... de 180. Sau de două sute. Daţi-mi voie.

Şi pe loc, deşi nimeni, în singurătate, lîngă lampă, nu-mi cerea ipecacuana, am răsfoit şovăielnic ghidul medical, am verificat ipecacuana şi în acelaşi timp am citit maşinal că există pe lume nu ştiu ce "insipin". Iar acesta nu-i altceva decît "eter sulfuric al acidului metilglicolic"... Ca să vezi, nu are gust de chinină! Dar la ce bun? Şi cum să-l prescriu? O fi sub formă de prafuri? Lua-l-ar naiba!

"Insipinul ca insipinul, dar ce-ai să faci, totuşi, cu hernia?" mă bătea cu încăpăţînare la cap spaima din talazul vocii.

"Am să-l vîr pe bolnav în cadă, mă apăram eu cu exasperare, în cadă. Şi am să încerc să i-o pun la loc."

"E strangulată, îngerul meu! Ce să caute aici, la naiba, căzile! E strangulată, îmi cînta spaima cu voce de demon. Trebuie s-o operezi..."

În momentul acesta am cedat şi aproape am izbucnit în plîns. Şi i-am trimis o rugă beznei de dincolo de fereastră: să am parte de orice, numai de o hernie strangulată nu.

Iar oboseala îmi îngîna:
"Mai bine culcă-te, esculap nenorocit. Te odihneşti, iar mîine dimineaţă o să vezi. Calmează-te, tinere neurastenic. Uită-te: bezna de afară e liniştită, dorm cîmpurile reci, nu-i nici o hernie. Iar dimineaţă o să vezi. O să te obişnuieşti... dormi. Lasă atlasul... Oricum nu pricepi acum nici o iotă. Ai să te obişnuieşti... Inelul herniar..."

Nici nu mi-am dat seama cum a dat buzna. Îmi amintesc că zăvorul de la uşă a zdrăngănit, Aksinia a piuit ceva. Şi de afară se auzise un scîrţîit de căruţă.

Era fără căciulă, într-un cojoc scurt, descheiat, cu barba vîlvoi, cu ochii nebuni.

Şi-a făcut cruce, s-a prăbuşit în genunchi şi s-a trîntit cu fruntea de duşumea. Toate astea spre mine.

"Pînă aici mi-a fost", mi-am zis eu cu tristeţe.
- Ce faceţi, ce faceţi? am bîiguit şi l-am tras de mîneca cenuşie.

Faţa i se schimonosise şi el, cu sufletul la gură, a început să bîiguie drept răspuns nişte cuvinte sacadate:
- Domnule doctor, domnule... singura, sing... singura! a strigat cu o voce sonoră, de om tînăr, astfel încît abajurul lămpii s-a cutremurat. Of, Doamne... Oh... Mîhnit, a început să-şi frîngă mîinile şi iar s-a trîntit cu fruntea de scîndurile podelei, de parcă ar fi vrut să şi-o spargă. De ce? De ce sîntem pedepsiţi? Cu ce Te-am mîniat?
- Ce-i? Ce s-a întîmplat?! am strigat eu simţind că mi se răcesc obrajii.

El a sărit în picioare, agitîndu-se încoace şi încolo, şi mi-a şoptit aşa:
- Domnule doctor... ce vreţi... vă dau bani... luaţi bani cîţi vreţi. Cîţi vreţi. O să vă facem rost de provizii... numai să nu moară. Numai să nu moară... Poate să rămînă beteagă. Poate! striga el spre tavan. Avem cu ce-o hrăni, avem.

Faţa palidă a Aksiniei se vedea în pătratul negru al uşii. Tristeţea se încolăcea împrejurul inimii mele.
- Ce?... Ce-i? Spune! am strigat cu durere.
El s-a potolit şi, în şoaptă, de parcă mi-ar fi destăinuit un secret, mi-a spus, şi ochii i-au devenit infinit de adînci.
- A nimerit în maşina de meliţat...
- În maşina de meliţat... de meliţat?... am repetat eu. Ce-i asta?
- Meliţau in, meliţau... domnule doctor... m-a lămurit Aksinia în şoaptă. Maşina de meliţat... Meliţă in...

"Iată începutul. Iată-l. Ah, de ce am venit aici!" mi-am zis eu înspăimîntat.
- Cine?
- Fata mea, a răspuns el în şoaptă, după care a strigat: Ajutaţi-mă! Apoi s-a prăbuşit iar la pămînt şi părul lui tuns pe la tîmple i s-a revărsat peste ochi.

Note
1. Este vorba de versiunea în limba rusă a cărţii doctorului elveţian menţionat.
2. I.I. Mecinikov (1845-1916) - remarcabil biolog şi medic rus. Această fotografie este pomenită şi în microromanul lui Bulgakov Inimă de cîine.
3. Roman de aventuri al scriitorului rus A.V. Amfiteatrov (1862-1938); Bulgakov era un admirator al foiletoanelor acestuia, publicate înainte de revoluţie în ziarul Russkoe slovo.
4. Piotr Markovici Koşka (l828-1882) - figură legendară prin actele de bravură din perioada apărării Sevastopolului (1854-1855).
5. Guvernul vremelnic al hatmanului P.P. Skoropadski (1873-1945), format în Ucraina în 1918 (în perioada războiului civil) şi răsturnat de la putere în acelaşi an, la l4 decembrie, de către armatele aflate sub conducerea lui S.V. Petliura (1879-1926).
6. La 5 februarie 1919 a fost înlăturat şi guvernul lui Petliura.
7. Cunoscut vals pe muzica şi versurile capelmaistrului I.A. Şatrov.
8. Citat din poezia Cîntec de leagăn cecen de M.I. Lermontov (1814-1841).
9. Uzun Hair Hadji Han (1819?-1920) - imam şi emir, conducătorul spiritual al efemerului Emirat Nord-Caucazian, format în Cecenia cu sprijinul Turciei. Nevoit ulterior să ţină piept armatei lui Denikin, n-a avut de ales şi a acceptat in extremis crearea de către bolşevici a sovietelor şi a detaşamentelor de partizani.
10. Lupta pentru apărarea aulului, pe care o descrie aici autorul, s-a desfăşurat între 15 şi l6 octombrie 1919, avînd ca părţi beligerante, pe de o parte, cecenii localnici, detaşamentele partizanilor roşii, precum şi trei sute de călăreţi ai lui Uzun-Hadji, iar pe de alta, efectivele armatei albe de sub comanda lui Denikin, alcătuite din trei regimente de cazaci, husari şi trei baterii de infanterie din Kuban.
11. Arba - căruţă cu două roţi (în Caucaz şi Asia Centrală).
12. Cartuşiere decorative, montate pe piepţii unui veşmînt lung bărbătesc, fără guler şi strîns pe talie, specific popoarelor caucaziene; cunoscut sub numele de cercheză (în limba rusă: cerkeska).
13. Citat din poemul Demonul (1829-1839) de Lermontov, recognoscibil în celebra arie a Demonului din opera omonimă (1871) a compozitorului rus A.G. Rubinstein (1829-1894), menţionată mai jos.
14. Sate căzăceşti (rus.).
15. Replică a lui Osip, servitorul eroului principal (Hlestakov) din comedia Revizorul de Gogol.
16. Şali-aul a fost cucerit de albi la 19 octombrie 1919.
17. Căciulă caucaziană (rus.).
18. Ca formă adjectivată, denumirea spitalului apare în mod diferit în acest ciclu: Murievskaia, Muraviovskaia, iar numele satului este cînd Murie, cînd Murievo, cînd Muriino.
19. Începutul ariei lui Faust din opera cu acelaşi nume a compozitorului francez Charles Gounod (1818-1893).
20. În Rusia, atît altădată, cît şi actualmente, sistemul de notare în învăţămînt a fost şi este de la 1 la 5.
21. Trimitere la un episod din istoria Rusiei (sfîrşitul secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVII-lea), din care este inspirat poemul dramatic Boris Godunov de Puşkin; Dmitri, fiul cel mic al lui Ivan cel Groaznic (1530-1584), a murit la o vîrstă fragedă; mai tîrziu, poporul a început să vorbească în taină că Dmitri s-ar fi salvat, Boris Godunov (ţarul de facto după moartea lui Ivan cel Groaznic) a încercat să înăbuşe aceste zvonuri, dar zadarnic; Boris Godunov a murit în 1605, iar Moscova a fost ocupată de un uzurpator, care se dădea drept Dmitri, fiul "salvat" al lui Ivan cel Groaznic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer