Fiecare, morţii lui

Un taxi luat pe amiază spre după amiază pe ruta gară-muzeu e echivalentul arhetipal al unui recensământ suprataxat, asta când nu e consiliere psihologică subtaxată, seminar de-alde politică, istorie, evoluţia tehnologiei, sau, de ce nu, echivalentul berii cu băieţii în pragul problemelor conjugale, curs de peisagistică urbană predat prost de către vreun prof de religie de gimnaziu care suplineşte în doi peri catedra cu pricina, că e opţională, şi oricum ce înţeleg copilaşii din arhitectură şi alte alea, uneori taxiul se poate transforma într-o prelegere mitico-legendară cu aberaţii cromozomale, ori o învestire pe nepusă masă a pasagerului universal cu acea calitate uluitoare de aghiotant al memoriilor tinereţii şoferului. E drept, uneori ai norocul unor curse pseudo-scurte tăcute, medii tăcute sau lungi tăcute, norocul fiind expresia sublimă a solitudinii cu propriile-ţi gânduri. De câteva ori ai şansa să prinzi adevărate enciclopedii pertinente care sporesc valoarea propriului taximetru, pe care îi descoşi tu însuţi, într-un ocol de patruj de minute prin de-alde Dolhasca, de ce nu, îţi vine pur şi simplu să îi înfiezi, să ţi-i faci bunici onorifici, le ceri numărul, indicatorul, te aciuezi cu ei şi nu te mai desprinzi vreodată, aşa cum era moş Lozneanu de pe un opel astra căruia nu-i dădeai nicio şansă, Dumnezeu să-i ţină volanul şi să-l păzească de toate relele cât o mai conduce, că era bătrân şi atunci şi înapoi nu merge. Tot mai rar se întâmplă şi tot mai sonore sunt unele nume, unii se şi retrag, de vârstă, în glorie şi până la senilitate. Ştiu că toţi au poveşti de spus despre banchetele din spate, dar foarte puţini pot cu adevărat să ţi le spună. E şi un har, o chemare pe care - la cursa asta de amiază asupra căreia m-am oprit (gară-muzeu) - nu o avea şoferul pur şi simplu.

Mă urcasem din staţie fără comandă în prealabil la nu cel mai din faţă domn, dar cu siguranţă acela despre care am crezut că are avantajul de a interacţiona cel mai puţin în direcţia mea. N-aveam chef, după tren, după toate. Aşa încât, l-am ales pe ăla care vorbeşte la telefon şi m-am şi rugat - culmea - să nu se oprească să mă bage cumva în seamă prea tare. Nu m-a interesat ce sau cu cine vorbea, n-am crezut că poate fi vreodată vorba de ceva rău. Atât de rău. Mi-am pus singurel valiza în portbagaj, am bătut de două ori tabla ca la pepeni, cum faci la ditai harbuzanu de-l plesneşti cu tot elanul să vadă ăia de la coadă că ai un fler şi ai luat ce-i bun înaintea lor şi mai puneţi mâna şi învăţaţi, golanilor, voi care-i mângâiaţi şi parcă i-aţi ruga să fie dulci şi să se coacă, în fine. Am luat atitudine, am bătut portbagajul, m-am suit în spate ca să-i evit privirea periferică pe cât posibil, că aia i-ar fi adus cel mai tare aminte că sunt acolo. Am mizat că nu se uită în retrovizoare atâta şi - chiar de s-ar uita - mereu îţi sare-n ochi ceva la tine prima dată, te aranjezi, încărunţeşti. Am şi tăcut mâlc, în semn de absenţă voită, dar cu dublu tăiş, să dau de înţeles că i-aş respecta apelul şi nu mi-aş... cum să... la o adică de ce să închidă, nu? Am zis răspicat unde vreau, unde merg... Unde mergem, tare, cu toată dicţia pământului, cu tot aerul plămânului care era cel mai aproape de el, cu ochii beliţi uşor exoftalmic pentru efect dramatic de inhibare a oricărui dialog, ce să mai, eram prototipul perfect al clientului fantomă, ar fi trebuit să pornesc o mişcare, o revoluţie, tot ce era de făcut era să duc cursa până la capăt în aceeaşi cheie şi după să scriu despre asta.

Un taxi luat pe amiază spre după amiază pe ruta gară-muzeu. Cu toată meticulozitatea, o decizie venită pe un canal energetic ancestral, concentrată şi bine plasată, gândită cu de-amănuntul, o capodoperă în teorie, dar căreia începe să-i duduie de morţi apelul non-exonerator, până la urmă. Sunt morţii lui, morţii lor, morţii tăi, morţii mei, morţii voştri, pe urmă se trece la persoane care nu sunt de faţă, morţii Rodicăi, morţii lui Moş Crăciun, se combină morţii cu verbe de acţiune într-o cheie paremiologică, dă-o-n morţii ei Rodica, pe urmă persoanele decedate ajung să fie asociate cu tot felul de obiecte, sau ajung să fie introduse nefast în zone anatomico-geografice fără profundă însemnătate, dar cu un efect stilistic impecabil. Morţi în cur, morţi în pulă, morţi în Peştera Urşilor, în Cascada Cailor, morţi în Niagara, la plită încinsă, uneori ca un buletin de ştiri de ora 5, alteori ca o grădină zoologică antropomorfizată. Pe urmă, tot despre morţii ăştia, trebuiau să facă/să li se facă şi lor lucruri, nu? Păi cum? Cum, necum, a început o fericită şi veselă, absurdă şi tragică, norocoasă şi blestemată contextualizare, în personificări succesive, cu topos, cu joie de vivre, grotesc şi comic, cum mai rar ai să vezi în poeziile Magdei Isanos. Morţii mei învârtiţi la răscruce de trenuri, în drept cu fântâna de peste deal de Mioveni. Morţii tăi la proţap preablagosloviţi de duhurile comunei. Morţii lui/ei zidiţi în fântânile de pe o rază de trei sute de metri de reşedinţa co-vorbitorului de la telefon. Morţii lor/noştri/voştri îmbârligaţi în tot felul de lucruri care nici măcar nu se pot reproduce din spaimă şi dezgust. Conversaţia s-a terminat cu un sincer şi eu te iubesc, iar şoferul s-a mutat întâi un pic singurel în capul lui, dar exteriorizând cu vehemenţă, asupra celor sfinte, după care s-a aplecat uşor cu creştetul întors şi asupra mea, simţind în măduva oaselor că mă neglijase şi mistuindu-l vădit în zone absconse faptul că m-a lăsat de izbelişte pe bancheta lui să fac spume liber la atâtea înjurături demne de cartea recordurilor. Ce-i drept, pe câteva le notasem, la câteva ghigosisem şi chicotisem ca în clasa a treia, în ultima bancă, la ora de stil şi compoziţie, pe nerăsuflate, înroşindu-mă de abţinere, încercând din răsputeri să nu iasă din mine duhul râsului cel deşi-vremelnic-atât-de-compromiţător. S-a întors acest cefălău hirsut cu bărbălău des, lung şi uşor cărunt şi mi-a zis pe o voce deloc telefonică, de nerecunoscut, că îşi cere mii de scuze, e numai un stres mai nou cu nişte moşteniri şi nişte acte, procuri şi altele, terenuri de împărţit între fraţi de cruce, de sânge, care se iubesc până la Dumnezeu şi înapoi, dar se înjură până la intrare în casa Lui şi uneori şi după aia. Că n-ai cu cine te înţelege, sânge sânge, dar dă-te-n sânge, cu cine tai mămăliga cu aţa la masă, ăla te sapă şi nici dracu nu te scapă, se fac alianţe şi tot tacâmul şi pici de prost că tu eşti plecat zi-lumină în curse cu taxiul să-ţi propovăduieşti o pâine alături de multă cinste familiei tale restrânse la cină, că ai şi tu o nevastă acum, doi copii, şi multe pretenţii, că mămăliga nu că nu se mai taie cu aţa, nici barem cu aţa de la kendamele puştilor, dar se şi strâmbă din nas, că de, totul e scump acum şi scump e bun şi sufletul tău aleargă în cerc, într-un galop nebun, ca un cal cu moştenirea prea mare, pe care ai paria şi n-ai paria niciodată, paradoxal.

În vremea asta eu îl ascultam perplex, cum pe alocuri amintea de zoon politikon, cum că de fut-o presiune care de peste tot vine şi peste tot se aşterne chiar şi la el, simplu, umil, taximetrist. Am dedus în plin climax al experienţei aceleia extatice că omul meu îşi adaptase planşa referenţială la paremiologia îngurgitabilă unui zoon politikon originar, aşa cum oamenii inteligenţi înjură mult, nimic de condamnat, dar totul prins în judecata mea aspră şi înrădăcinată în rahat şi prejudecată, judecată pe care am vrut oricum să v-o induc, parte a unui complot pe care o să îl şi explic cât de curând.

Pe taximetristul hibrid al prejudecăţii - cefălău hirsut cu bărbălău des, lung şi uşor cărunt - îl chema Doru şi terminase politologia de curând, în fine, cochetase cu hermeneutica într-o vreme şi se pricepea şi la cuiling, mărturisise şi că patima înjurăturilor nu e o întâmplare. Atât de mult a urât încă de mic clasicele "du-te-n pizda mă-tii" & Co, încât s-a jurat pe ce are mai scump pe lume că o să dezvolte o latură creativă a propriilor înjurături, cât să nu fie monotone, dar să perpetueze cumva sfera absurdului, câtă vreme pot conserva bunăoară esenţa paremiologiei. Doru nu face din injurii epitoma neamului, dar are un crez foarte înalt, cu fiecare "du-te-n" aruncat, urmat de clasicele arhiauzite părţi anatomice alăturate locaşurilor de cult/obiectelor de practică bisericească, el simte în piept ca o rană deschisă cum se învârtoşează şarpele înveninat al mainstreamului, duşmanul unic al spiritului său liber şi catalizator perfid al imaginaţiei sale şi al spiritului său creator. Doru îşi cere scuze de nefasta conversaţie telefonică, ea a precedat urcarea mea în taxiul lui, l-a disociat într-un spaţiu de proiecţie atemporal, non-mundan, încât nu a realizat nici măcar nepăsarea cu privire la bagajul meu, pe care mi l-am vârât singur în portbagajul maşinii conştiinţei, urmând schema clasică de la pepeni, două bătăi de asigurare. În mod normal preia clientul cu responsabilitate, îl primeneşte acătărea, după care îi întinde un formular facultativ care vizează expunerea călătorului la coloritul neconvenţional al limbajului de o obscenitate sterilă, scoate un cub rubik, un rebus şi începe să caute sensul. În bord Doru ţine ciorne zilnice din ceea ce o să ajungă a fi cel mai mare, profund şi înalt tratat al injuriilor vreodată cunoscut umanităţii. În preambulul proiectului său ambiţios, Doru descrie chiar şi pathosul cu care îşi doreşte ca fiecare om al fiecărei curse să iasă din maşina lui, pathosul perpetuării studiului în sine. Se declară mulţumit şi atunci când clienţii lui pleacă măcar cu un topos nou descoperit, sau cu o curiozitate despre vreun fenomen care se întâmplă doar într-un anumit areal, sau dacă îşi pun măcar întrebări de tipul ce-i ăla loess, ce-s alea vegetaţiile de maquis etc. Doru spune că fenomenul pe care îl predică într-o formă contagioasă, dar benefică e similar cu simularea ideală, în care Adrian Copilu Minune ar cânta despre reacţii chimice sau despre Epopeea lui Ghilgameş, de ce nu.

Îşi întoarce cefălăul spre mine din nou şi - mimetic - pare să fi deprins iar atenţia la drum. Dintre broboade micuţe de transpiraţie îi iese la iveală - pentru prima dată pentru ochii mei umili şi păcătoşi - tatuajul cu Ecce Homo, scris în italic, moment în care tot ce pot gândi e "de ce e atât de înţelept?"

Deschide bordul cu mâna dreaptă, pe al cărei antebraţ văd tatuat - pentru prima dată, cu aceeaşi ochi umili, la limita înlăcrimării - "nihil sine deo". Doru e monstru. Îţi dă omoru (şi cultural vorbind). E genul ăla. Din bordul deschis cu mâna semnată nimic fără Dumnezeu, Doru scoate o antologie grozavă. Îmi zice - cumva laolaltă cinic şi analitic, sensibil şi mângâios, detaşat şi resemnat - că primele cuvinte pe care le înveţi într-o limbă nouă sunt - automat - înjurăturile. Nu zicea rău. Îmi adusesem aminte de mine acum ceva ani în Polonia, când perindam pe buzele-mi numai "ja pierdole", cu satisfacţia unui sugaci la sânul subculturii, deloc malnutrit, ba dimpotrivă, împlinit şi fudul, amuzat până peste poate şi fără creier prea proeminent, lunecos, cu tot mai puţine circumvoluţiuni. Nu zicea rău deloc Doru.

Antologia se chema "Fiecare, morţii lui" şi era o invitaţie la creaţie. Pasagerii curselor medii spre lungi, uneori chiar şi ai celor scurte, tip gară-muzeu, cum eram eu, trebuiau să îşi conveargă energiile, stările, trăirile într-o înjurătură nouă, nemaiauzită nicicând. Desigur, antologia admitea vulgarităţi de bază, sufixoidate, prefixoidate. Sau chiar simple. Condiţia sine qva non era existenţa a minimum o referinţă culturală în inepţia cu inflexiuni de geniu care se materializa pe coală. Doru mărturiseşte încă ceva. Le citeşte pe budă şi râde. A zis că e un exerciţiu bun, că aşa se scapă şi de prejudecăţi şi-ţi dai seama că nimeni nu e chiar atât de prost. Dacă în manualele de istorie s-ar pune în dreptul Antichităţii - de exemplu - specificul şi tipicul abisal al injuriilor vremii, copiii ar fi mult mai interesaţi. De aia le place teatrul pseudo-vulgar, dar frust, tăios şi sincer, cât să nu ajungă vreodată frugal. De aia le place onestitatea, de aia prind mai bine sloganele care încep cu "muie...", e un dat. Sau dacă... Dacă în Dialogurile lui Platon ar mai scăpa şi câte-o românească, parcă ce-ar fi? Pentru nimic altceva decât un plus de fluenţă. Sau dacă nu s-ar mai regiza interviurile, de s-ar lăsa să umble libere monstruozităţile verbale naturaliste ale fiinţei ăsteia care suntem?

Scuturaţi puştanii de lângă bloc. Scuturaţi-i să vedem dacă nu cumva ştiu pe de-a rostul toată discografia BUG sau Paraziţii. Pe urmă adaptaţi integrala Shakespeare aşa, să vedem unde or să mai fie bâlbâielile când se aude de Regele Lear pe la Vox Populi. Nu e vorba de bătaie de joc, e natural. Lucrurile asta mundane se prind de cap şi nu mai ies niciodată, ca mersul pe bicicletă sau vocea Sânzianei Tarţa la dublaje.

Mă uluia taximetristul meu - părea că face surf legendar şi maiestuos pe o mare de inepţii şi de lucruri aproape imposibil de îngurgitat. Îmi dăduseră lacrimile pe bancheta din spate, iar Doru a plusat, a învârtit până la click potenţiometrul casetofonului de bord, cât să pornească cea mai minunată Fantasia în F minor a lui Schubert. A râs avar, frecându-şi mâinile, dematerializând volanul, bancheta şi totul totul. Disocia, dezintegra, distrugea şi reclădea. Păi ce morţii mei la plită-ncinsă? A râs. Dacă tot e o cursă scurtă, s-o ţinem minte!

M-a prins în vraja lui. A pus pe avarii, a lăsat a-ntâia, mergeam ca un anti-cortegiu, încet, dar plângând pentru frumuseţea vieţii. Am prins şi două minute jumate de roşu la un semafor, ceea ce s-a dovedit a fi momentul prielnic pentru Doru să scoată un prosecco maschio, două pahare de cristal. Nu mai exista timp, noi nu mai existam, bancheta plutea, volanul se rostogolise afară, secundele de roşu îngheţaseră complet. Geamurile lăsau afară Fantasia în F minor. Toate geamurile. Cumva inexplicabil, pentru că al meu cel puţin avea manivelă. Şi nu îmi aminteam nicio clipă să îl fi deschis.

Doru a apăsat pe taximetru şi am aşteptat cu sufletul la gură să se deşire bonul cursei ăleia. Voiam să văd tot, cât timp a trecut, preţul, numele complet al lui Doru, numele real al lui Doru. Totul. Dar din taximetru nu se deşira niciun bon, curgea pur şi simplu caviar. Cel mai fin şi maiestuos caviar, luxos în draci, gustos până la Dumnezeu. Taximetristul meu râdea, a întins mâna uşor către becurile de pe plafon - care nu mai erau becuri normale acum, cum nici nu mă mai aşteptam sincer să fiu - şi a pornit inopinat o lumină disco, jucăuşă, fugitivă, ca în limuzinele alea albe ale americanilor, ca acasă la Martin Garrix, cel mai probabil. Când ochii mei bulversaţi şi buhăiţi de plânsul fiinţei au dat pese tatuajul de pe degetele lui mi-am zis NU. NU. N-ai cum. Dă-te-n (scuze, Doru, pentru minimalism şi lipsa de creativitate, dar) Dă-te-n morţii mă-tii! Scria "Fiat lux et lux fuit". Omul meu trebuie că are bani, şi-o fi tatuat Biblioteca din Alexandria meticulos şi conştiincios pe el. Voiam şi nu voiam să aflu mai mult, să văd mai mult. Dar preferam doar să trăiesc cu gândul ăsta pentru moment.

Fantasia în F minor, Schubert. Prosecco maschio. Caviar. Lumini disco. Încă e roşu şi pare că o să mai fie roşu o eternitate. Toată lumea fixează pe toată lumea. Toată lumea e în freeze-ul ăsta, în tripul ăsta grav. Eu şi Doru ne mişcăm ok, dar doar strictul necesar. Ohm mani padme hum. Climax. Mâna cu antebraţul nimic fără Dumnezeu (deci dreapta) deschide iar torpedoul şi înşfacă mângâios şi părinteşte celebra antologie, care se deşiră în faţa noastră fără cântec. Prefigurăm o altă geneză, citind Fiecare, morţii lui, cu atenţie, cu voce tare, cu inflexiuni. Aş putea la fel de bine să spun că Doru a dus în cursele astea ale lui prin spaţiu-timp toate creierele ilustre ale umanităţii. Bine, o singură dată a transportat (cu greu, e adevărat) un cal până la Slobozia, de unde trebuia să îl preia o familie cu moşie şi sârg pentru tot ce ţinea de echitaţie. Oricum, afară de cal, doar minţi luminate. Citim şi ne minunăm, atât, de fiecare dată alţi ochi, alte detalii.

La final suntem fiecare morţii lui, cum ziceam şi înainte să încep.