Dispariţia

Şi pentru că în noaptea nunţii dorea să fie răpită, plecă la miezul nopţii din mijlocul invitaţilor şi se urcă în turn. Treptele scării erau şubrede şi scârţâiau a geamăt de decrepitudine. Erau scorojite şi pline de cuie lungi şi groase, ca nişte piroane. Urcă precaută, simţea nesiguranţă mai ales la nivelul tocurilor mici. Sigur, ar fi putut să-şi înlăture pantofii simandicoşi, dar... what a heck, o dată în viaţă eşti răpită, deci orice suferinţă merită.

Rochia era o ciudăţenie. Nu era la prima purtare, era a bunicii, uşor ajustată pe talia ei. Şi la mâneci. Şi la poale. Şi decolteul. Şi... tot. Era fericită. În sfârşit, visul ei de-o viaţă se împlinea. Nu avea o viaţă lungă, căci urcând scările, îşi dădu seama că şubrezenia lor o poate susţine la cei... doisprezece ani ai ei. Găsise rochia într-un cufăr şi, pentru că-i plăcuse, o ajustase ea, cu mâinile ei. Chiar se pricepea. Şi punând-o pe ea în seara aceea, nu se mira de asimetria mânecilor sau a poalelor. Era modernă. Purta şi voal, oh, cum flutura tremurând în vântul iscat brusc în noaptea aceea!

La petrecere nu se arătase îmbrăcată astfel. Voia să fie surpriză tuturor ochilor când, chiuind pe calul ce urma să o răpească, se va arăta şi întreaga lume va ieşi curioasă să vadă minunea. Tuturor le spusese că în noaptea aceea va fi răpită. Ce-au făcut ei? Au râs, au ridicat din umeri şi au schimbat vorba. Vor vedea ei, vor vedea, se strâmbă fata, mai urcând o treaptă. Obosise deja. Spre vârf, treptele deveniseră mai nesigure şi fusese nevoită să sară chiar două odată. Vântul era şi mai rece şi mai sălbatic aici, la nivelul acesta şi ea începuse să tremure serios. Grăbi pasul. Cohorta de greieri care se auzea cântând când începuse urcuşul spre înălţime era acum doar un zumzet din ce în ce mai îndepărtat. Şi şuieratul vântului amesteca toate sunetele într-un geamăt continuu, strâns uniform, într-un mănunchi de neîncetată tânguire.

Yeeeessss! Yes! Yes! Ultima treaptă! Escaladă zidul cu uşurinţa unui trup vioi şi robust de doisprezece ani, deşi mintea era de cinci, din cauza unui retard, şi chiui încântată privind de sus, de pe acoperişul lumii, micimea desfăşurată la picioarele sale. Lumini multe şi mărunte, şi sus şi jos. Ameţitoarea privelişte o făcu să se ţină strâns de marginea superioară a zidului ferestrei, care-i venea până la umeri. Luminile care sclipeau mai des erau cele de sus şi-şi înălţă gâtul să le privească mai bine. Întinse mâinile răsfirându-şi degetele şi efectul de lumină păru că-i aşază inele de stele pe fiecare deget. Chiui iar, încântată, cu mintea ei mică. La înălţimea aceea, ecoul se transforma într-un alt sunet slab, acaparat imediat de cel al vântului, care-l adăugă la mănunchiul deja format de şuierat prelung. Fata se opri din mişcare şi tăcu. I se făcu frig şi, fiorii stârniţi de încântarea pe care o simţise mai devreme după finalizarea escaladării, îi rămaseră pe piele, cauzaţi fiind acum de frig şi nelinişte.

Calul... Da, calul. Va zbura? Cum va ajunge aici? Va urca şi el pe scară? Bunica îi citise cartea Mireasa zburătoare şi modificase povestea cu propriile cuvinte, făcând-o să pară adevărată. Da, bunica îi povestise despre acest turn, despre cal, despre oamenii care nu cred, despre zborul ce va urma după, prin minunata răpire ce urma să aibă loc. Se ghemui de-a lungul zidului, căci niciun cal cu aripi nu se zărea, încă, în depărtare şi, înainte de a adormi, gândi că, la cât de greu este, îi va auzi, cu siguranţă, copitele tropăind pe fuşteii scării. Nici zgomotul scării desprinse de vânt şi izbită apoi de zidul turnului nu o trezi, căci tare obosise şi visa acum, visa aşa de frumos...

Dimineaţa, la ora stabilită, echipa de genişti veni şi, după ce evacuă micile aşezări din apropiere, provocă o implozie şi turnul se dărâmă cu zgomot, cuprinzând şi mica mireasă în braţele ruinelor. La câţiva kilometri depărtare, bunica descoperea dispariţia acesteia.