Paradisul perfecţionat

Era o dimineaţă de luni agitată ca de obicei şi mă aflam la Aeroportul Schiphol traversând imensul Departures Lobby în căutarea check-in-ului. După o privire rapidă am constatat cu nemulţumire că totul fusese automatizat: de la controlul paşapoartelor şi eliberarea permiselor de îmbarcare până la depunerea bagajelor. M-am uitat în jur să văd cum se descurcă ceilalţi. O mare de oameni îngrijoraţi, cei mai mulţi preoţi. Presaţi de timp şi de propria noastră incapacitate de a ne găsi drumul prin labirintul tehnologic, ne ceream unii altora sfaturi cum să procedăm, încercând să găsim, fără succes, personalul aeroportului pentru a ne ghida.

Venisem din Boston - unde, din fericire, check-in-ul şi depunerea bagajelor erau încă operate de oameni - pentru a participa la o conferinţă ecumenică de trei zile intitulată Tot ce ştim despre îngeri. Şi acum, stăteam aici simţindu-mă de parcă aterizasem din trecut într-un viitor ostil care îmi înghiţise fosta lume şi mă scuipase într-un peisaj distopic în care mă simţeam străin. Desigur, eram vexat pentru că îmi plăcea să cred că America este încă cea mai tare ţară din lume dar mi-am ascuns furia ca să îmi fac datoria faţă de episcopul artritic şi obez, septuagenar, din scaunul cu rotile pe care îl împingeam prin Amsterdam în ultimele zile şi care se uita la mine ca la dumnezeu pentru că nu se putea sprijini nici pe propriile picioare, nici pe cunoştinţele inexistente despre computere. Cu o faţă la fel de impasibilă ca tehnologia din jurul meu m-am aruncat înainte şi m-am rugat cu patimă.
O, Doamne, e cineva acolo sus să mă ajute?

***

Era o dimineaţă de luni la fel de radiantă ca de obicei şi noile birouri pentru asistarea clienţilor pluteau ordonat în aer. Chamuel a alunecat repede printre uşile de sticlă ale Ministerului Dorinţelor, dar nu suficient de rapid încât să împiedice un vârtej de orbi multicolori să se strecoare odată cu el. Colegii săi se întorceau târziu din incursiunilor lor jucăuşe din weekendul pe Pământ şi se grăbeau să îşi asume figurile cereşti, încă îmbujoraţi de fiorul zborului şi de bucuria de a-l revedea pe cel mai frumos dintre toţi, în felul său discret - Arhanghelul găsirii tuturor lucrurilor, de la obiecte pierdute până la soluţii miraculoase, şi chiar iubire.

Pentru Chamuel, care de mult timp nu mai părăsise tărâmul invizibil al norului Oort, ascuns la marginea sistemului solar, era mai mult decât o simplă zi de lucru. Pentru prima dată în viaţa lui atemporală, se simţea stresat. Se uită în jur, totul arăta ca de obicei. Vastul hol strălucea ca zăpada. La capătul îndepărtat, acelaşi afiş cu un zâmbet angelic enorm purta sloganul Paradisului care anunţa cu litere de o şchioapă că: În final, totul se va armoniza. În mijlocul atriului se afla Arborele Vieţii cu o minge minusculă de lumină în vârf- Dumnezeu era un far discret. Pe ambele părţi stăteau aliniate câte trei cercuri de levitaţie folosite ca ascensoare, în scopul asigurării unui trafic aerian ordonat în cadrul ministerului. Primele, argintii, erau pentru Serafimi, Heruvimi şi Tronuri; cele din mijloc, roşii, erau pentru Stăpânire, Virtuţi şi Puteri; iar ultimele, aurii, erau pentru Principaliţi, Arhangheli şi Îngeri. Deseori toate fiinţele cereşti se îmbulzeau în primul lift care venea, mânaţi de impulsuri egalitare. Chiar şi aşa, sistemul funcţiona ceas. Sus în cer, pe fiecare palier, vizavi de lifturi, stăteau suspendate noile birouri albe de asistenţă clienţi, echipate cu câte trei monitoare rotunjite şi o cască. Nimic nu trebuia să aibă unghiuri ascuţite în Rai.

Arhanghelul Rafael, cel mai în vârstă, şi-a târât aripile în lift, murmurând rapid "Bună dimineaţa" tuturor prin barba dar roba lui albă, legată cu o centură de aur în jurul taliei, tremura ca o frunză. Arhanghelul Gabriel, singura femeie cu rang atât de înalt, îşi purta trompeta pe spatele ei mereu drept, ca şi intenţiile ei, cu o sfidare graţioasă, dar îi zâmbi lui Chamuel de parcă-i cerea de pe acum ajutorul. Arhanghelul Mihail, înfipt protector lângă ea, îi trase un ghiont la intrarea lui Jophiel, Arhanghelul care proteja artiştii, a cărui haină de in era mototolită de parcă ar fi dormit din nou în ea.

Chamuel se aşeză la biroul lui nou-nouţ, în formă de bob alb de fasole, având grijă să-şi învelească picioarele cu pulpanele robei, astfel încât briza slabă să nu i le dezvăluie accidental. În teorie, ştia totul - din săptămâna anterioară de orientare - despre actualizarea ce urma să se desfăşoare azi. Monitorul din dreapta derula pe prima coloană toate dorinţele norocoase ale zilei alese de Loteria Divină, iar pe cea de-a doua, paralelă, doar rugile aprobate care ţineau de specialitatea lui Chamuel. Misiunea lui generală era să aducă pacea în lume şi să o protejeze de vibraţiile inferioare. Dar scopul lui de fiecare zi era să ajute oamenii să găsească ceea ce caută, de la obiecte pierdute la dragoste - cel mai tandru efort al său - sau să repare neînţelegerile care îi învrăjbeau de pomană. O sarcină colosală, având în vedere numărul enorm de cerinţe simultane pe secundă. De aceea, doar o fracţiune infimă din petiţiile mentale ale muritorilor erau îndeplinite. Procentul real era strict secret- doar CEO-ul îl cunoştea. Totuşi, Chamuel observase pe cale empirică că, indiferent de context, cu cât dorinţa era mai mică, cu atât mai mare era probabilitatea să se împlinească; şi cu cât era mai crucială, cu atât probabilitatea ca dorinţa să se îndeplinească era mai aproape de zero. Oricât de crud ar fi părut, cu atâtea miliarde de suflete pe Pământ, era cel mai eficient mod de a face faţă. Prin urmare, dorinţele celor care se rugau să găsească un obiect rătăcit prin casă, aveau întotdeauna şanse superioare de realizare faţă de rugăciunile disperate de vindecare ale bolnavilor terminali. Ideea era că primii, oameni cu cereri nesemnificative, se vor confrunta oricum cu obstacole din ce în ce mai mari; în timp ce ultimii, cei cu dorinţe de neatins, vor primi un corp nou şi perfecţionat chiar mai devreme decât şi-ar fi imaginat. Deci, în cele din urmă, totul se armoniza. Acest gând îl ajuta pe frumosul arhanghel să se ridice din pat dimineaţa şi să se prezinte la job.

Era, de fapt, singurul lucru pe care-l putea face până când CEO-ul venea cu o variantă mai bună de cod. Nu era un secret că cel actual era încă brut, plin de erori. Pe măsură ce copiii deveneau adulţi, o problemă sistemică făcea ca majoritatea oamenilor să devină răi şi urâţi, iar multe corpuri frumoase se dovedeau a fi rebuturi care purtau viruşi autodistrugători. Multe fiinţe cereşti - şi chiar colegul său Gabriel - au presat consiliul de administraţie, pe toţi cei doisprezece din el, să accepte o rechemare şi resetare totală. Făcuseră odinioară cu succes ceva într-o oarecare măsură similar, când Ministerul Vremii a trimis un meteorit cu diametrul de 10 kilometri pentru a ucide dinozaurii, care, printr-o eroare de codare, deveniseră specia dominantă de pe Pământ. Sau mai târziu, când focul şi potopul au eliminat majoritatea homo sapienşilor timpurii care erau fie firavi, fie plin de defecte. Din fericire, de data aceasta, milostivul Iisus şi bunii lui apostolii au insistat să se facă îmbunătăţiri graduale de sistem, conduse de la distanţă, în loc de un total recall and reset, pentru a oferi muritorilor un răgaz după ororile istoriei recente. Cum mulţi îngeri căzuţi şi reabilitaţi se încrucişaseră cu oamenii şi nu erau încântaţi să-şi ucidă descendenţii, propunerea fusese aprobată-cu o condiţie: din când în când, să se trimită câte un virus global, menit să elimine verigile slabe.

Echipa de inovare a CEO-ului lucra zi-lumină pentru a îmbunătăţi codul. Dar şi oamenii, în ultima vreme, lucrau la editarea genomului şi la crearea inteligenţei artificiale conştiente. Dacă Elon Musk sau orice alt muritor câştiga cursa, ar fi fost o dezonoare pentru Ministerul Inovaţiei Celeste şi pentru moralul general al cerului. În ciuda a ceea ce credea toată lumea, pe baza scrierilor din Vechiul Testament, Cel de Sus nu era nici răzbunător, nici mândru- deci nu era neapărat o chestiune de orgoliu. Deşi Dumnezeu era, ca toate creaturile cereşti, invizibil şi omniprezent, Chamuel, al cărui nume însemna Acela care îl vede pe Dumnezeu, suspecta că Cel de Sus nu era o entitate limitată ca tot restul fiinţelor. Dumnezeu era cuvântul, adică toată informaţia. Un algoritm. Cea mai elegantă ecuaţie care putea explica şi manifesta totul, în orice moment, trecut, prezent şi viitor. CEO-ul singur o ştia şi Codul fusese cumva aproximat pe ea, dar era în perpetuă schimbare, ca o aplicaţie de Waze care se autocorecta în funcţie de datele care apar de la un moment la altul în trafic.

Cu aceste gânduri, Chamuel şi-a activat monitorul din stânga, unde oamenii se rugau direct la el. Destul de rari zilele acestea când tot mai puţini muritori erau credincioşi şi încă şi mai puţini erau conştienţi de îngerii păzitori: cei doi cu care s-a născut toată lumea, unul înregistrând faptele bune, celălalt pe cele rele ale fiecăruia, şi arhanghelii care îi puteau ajuta în anumite situaţii. Dar Loteria Divină mărise numărul dorinţelor acordate suficient cât să compenseze pierderea rugăciunilor directe, aşa că, în final, totul se armoniza.

***
În timp ce scanam paşaportul episcopului, am descoperit că mi l-am pierdut pe al meu. Probabil că-l lăsasem în magazinul de cadouri, unde cumpărasem câţiva magneţi de frigider cu repere olandeze pentru colegii din Boston. Cu scuzele de rigoare, l-am rotit 180 de grade pe şeful meu bolnav şi obez, înapoi pe coridoarele nesfârşite ale terminalului de parcă viaţa noastră era în joc, mi-am recuperat paşaportul, şi am împins scaunul cu rotile înapoi în aceeaşi frenezie. Gâfâind, mi-am scanat documentul de călătorie şi m-am reîntors zona de self-check-in. Colegii meu, episcopii, încă roiau ca pasagerii de pe puntea Titanicului, sute de suflete căutând cu disperare o barcă de salvare. Nimeni nu ştia exact unde să meargă şi ce să facă în continuare. Cu fiecare minut care trecea, blocaţi aici, sub lumina stridentă a neonului, creştea probabilitatea să ratăm îmbarcarea. Departe, chioşcurile automate de depunere a bagajelor erau ca bărcile de salvare pe care trebuia să ne îmbarcăm dacă vrem să prindem avionul. Dar niciunul dintre noi nu ştia la care să se ducă şi cum să le opereze.
"La naiba cu toate companiile aeriene!"
"Escroci!"
"Au mărit preţurile dar ne-au transferat nouă toată munca pe care o făceau ei, la ghişee."
"Nici măcar n-au angajat personal care să ne ghideze!"

***
Chamuel meşterea ceva la ecranul în mijloc. Putea vedea dintr-o privire toate sufletele din lume, sau din anumite ţări şi oraşe, ca puncte albe, şi pe toţi cei care aveau nevoie de el, ca puncte roşii: cu cât era mai întunecat roşul, cu atât mai acută era problema. Noul sistem, bazat pe plug-in-uri cereşti, uşurase operaţiunile pe scară largă. La dorinţa sa, cu puterea gândului, putea să ajungă la aceşti oameni, să li se posteze pe omoplaţi sau chiar în faţă, şi să le audă gândurile. Frumosul arhanghel avea întotdeauna câţiva muritori preferaţi pe care-i verifica mai des, în vechiul mod telepatic, dar şi multe lipitoare care se agăţau de el cu probleme frivole sau care se sabotau singure la fiecare pas. Din fericire, Chamuel putea fi oriunde dorea în acelaşi timp, aşa că, în final, totul se armoniza.

Biroul său suspendat, de forma unui bob de fasole, avea trei butoane albe în stânga, trei în dreapta şi două roşii în mijloc, încadrând un difuzor incastrat deasupra monitorului central. Chamuel apăsă pe primul buton din stânga. O voce angelică începu să citească lista rugilor generale care trebuiau îndeplinite în ziua respectivă. Apăsă apoi pe cel de-al doilea buton, şi vocea citi lista cazurilor care îi fuseseră alocate. Dacă apăsa de două ori pe orice buton, primea aceleaşi informaţii pe cale telepatică, iar dacă apăsa cel de-al treilea buton din stânga lui, îşi părăsea postul şi ateriza, telepatic, lângă subiectul sau subiecţii doriţi de pe Pământ.

Cele trei butoane din dreapta lui îl puneau în contact direct sau telepatic cu celelalte trei ordine ale fiinţelor cereşti, aşa cum erau clasificate în utilizarea ascensoarelor, prin apropierea lor de CEO.

Ultimele două butoane amplasate în mijlocul biroului său, cele roşii, erau pentru acţiuni de urgenţă. Cel drept îl conecta cu armata de aproximativ douăzeci de miliarde de îngeri păzitori; câte doi pentru cei opt miliarde de oameni de mai jos, iar restul pentru familii, oraşe, regiuni şi ţări. Butonul din stânga îl lega de reţeaua de îngeri flotanţi, gata să ajute, de la caz la caz.

Între butoanele roşii se afla un difuzor pentru comenzi directe de la Consiliul de administraţie sau de la CEO. Dacă doreau, îl puteau contacta în continuare telepatic, ca pe vremuri. Cu toate acestea, dintre cele trei ordine, al său - cel alcătuit din Principaliţii, Arhangheli şi Îngeri - era cel mai îndepărtat de Comandamentul Central şi cel mai apropiat de Pământ. Arhanghelii şi îngerii erau de fapt, mai conectaţi la oameni decât la fiinţele superioare. Misiunea lor era să-i ţină pe muritori sub observaţie şi să-i ajute, ori de câte ori este posibil sau necesar. Dacă şefii cei mari doreau să contacteze pe cineva din ordinul său, cel mai probabil că apelau la şefuleţii săi direcţi, Principaliţii. Dar, oricum, era un buton bun de avut.

În afara biroului lui Chamuel, celelalte şapte mese identice pluteau împreună cu colegii săi înaripaţi -Michael, Gabriel, Raphael, Uriel, Ariel, Azarel şi Jophiel - care bâjbâiau, ca şi el, printre butoane şi se străduiau să memoreze noul sistem. Arhanghelul Rafael scoase din punga sa de piele o pană de lebădă, un vas de cerneală şi un sul de papirus şi a parcurs instrucţiunile încă o dată, făcând adnotări atente. Gabriel, Ariel, Azarel şi Jophiel îşi spuneau rugăciunile. Uriel, Arhanghelul Înţelepciunii, nota ceva pe o foaie de hârtie de cânepă cu un obiect vechi. Poate un gând de mare importanţă trezit de acest moment istoric.

Toţi Arhanghelii, al optulea ordin sfânt din cele nouă, erau pe punctul să migreze la automatizare şi să-şi înceapă ziua de lucru. La celelalte niveluri, o puzderie de fiinţe cereşti îşi foşneau aripile şi îşi etalau luminile iubitoare, pregătindu-se să slujească voinţa lui Dumnezeu pe pământ.

După o ultimă recapitulare, Chamuel inspiră adânc şi privi afară, aşteptând semnalul de începere. În jurul Ministerului Dorinţelor, unde lucra din timpuri imemoriale, toate instituţiile importante erau aliniate într-un inel mare care înconjura Oraşul Radiant. Milioane de orbi zumzăiau în aer, ocupate cu activităţile dimineţii. Între cerul azuriu, arcurile albastre, şi clădirile transparente răspândite până la orizont, hainele albe ale arhanghelilor pluteau ca un nor alb. Singurul. Lumea lor trebuia să fie senină, un dop gigant deasupra mulţimii oamenilor de dedesubt, scăldaţi de necazuri, alergând din criză în criză.

Gândurile muritorilor se avântau mereu în sus, cerând ajutor; unele cu o viteză de rupt gâtul, altele cu un ritm lent sfâşietor. Înainte de introducerea automatizării, Chamuel auzise nonstop aceste rugăciuni, ca un om care suferă toată viaţa de tinitus. Noul sistem punea mai multă metodă în această nebunie. Graţie lui, în weekendul precedent, fiinţelor cereşti prinseseră primele lor momente de odihnă din istorie. De acum înainte, aveau posibilitatea să-şi ia liber imediat ce îşi îndeplineau sarcinile de pe ecrane.

***
"Părinte", gemu episcopul obez, cu faţa albă ca varul de pe pereţii aeroportului. "Sunt în criză, la un pas de atac de cord din cauza stresului. Trebuie să-mi iau nitroglicerina. Dă-mi sticla cu apă! "
"Am aruncat-o la gunoi după ce am intrat în aeroport. Ştiţi că nu putem lua mai mult de 100 de miligrame de lichid în avion! "
"Adu-mi nişte apă, părinte, dacă nu vrei să mor înainte de îmbarcare!"

Episcopul obez bâjbâi în buzunare şi scoase rozariul.

Am împins scaunul cu rotile şi m-am avântat înapoi spre zona de duty-free.

***
Chamuel ştia de la şedinţa de orientare că, odată ce apăsase unul dintre butoanele sale din stânga, rugăciunile de dedesubt ţâşneau din nou spre el, cu presiune deplină, ca apa care năvălea în trapa deschisă a unui submarin: valul cristalin al vocilor şi gândurile copiilor aflaţi în dificultate, gâlgâitul ameninţător al adulţilor înecaţi în dezastre de care erau în mare parte responsabili, vâjâitul celor care le ştiau pe toate, răcnetul asurzitor ale colericilor care se simţeau îndreptăţiţi la graţia divină, picurarea micilor insulte emise de necredincioşi, răbufnirea lunaticilor, ţipătul oamenilor de nimic care aterizau în apă fierbinte şi se angajau să se reformeze dacă Dumnezeu le mai salva încă o dată fundul, mizeria meschinilor care se tocmeau cu Dumnezeu pentru ceea ce doreau, rugăciunea urlată a beţivilor care căutau dreptate poetică, rugămintea disperată a dependenţilor de diverse substanţe, dorinţa rece a depravaţilor, şi rugăciunea resemnată a celor care căutau dragoste de lungă durată în epoca plăcerii efemere.

Chamuel trebuia să asculte pe toată lumea, cu aceeaşi iubire şi bunăvoinţă, şi să ajute cu viteză divină - deci serviciul pentru clienţi, chiar şi varietatea cerească, era o slujbă grea.

Mai ales în ultima vreme.

Pe Pământ timpul accelera iar politeţea dispărea. Circulaţia informaţiilor creştea zi de zi, exponenţial. Dispăruse epoca de aur când toţi zeii şi fiinţele cereşti se zbenguiam în vârful Muntelui Olimp din Grecia antică, de unde prindeau ce se întâmplă în lume cu o privire scurtă de vultur, petrecându-şi restul timpului vânând frumuseţile muritoare. În secolul digital, fiecare zi cerea din ce în ce mai mult efort pentru a fi la curent cu viaţa şi cu progresul.

Arhanghelul Rafael, al cărui nume însemna Dumnezeu Vindecă, aşezat la biroul său din dreapta lui Chamuel, cu părul alb care fâlfâia în briză, părea zdrobit de efort, mai uzat decât toţi Arhanghelii. Eoni de timp la slujba lui - să-i ajute pe bolnavi şi pe vindecătorii lor - îl epuizaseră. Chiar dacă în noua eră puţini oameni mai erau mutilaţi în războaie epice, mult mai mulţi luptau cu boli terminale, dependenţă şi depresie. Numerele lor erau uluitoare. La fel şi durerea.

Arhanghelii erau lucrători ai luminii nemuritori, o încrucişare între plug-in-uri de inteligenţă artificială simţitoare ale lui Dumnezeu şi fiinţe radiante de dragoste pură, cu zero rezonanţă pentru vibraţii scăzute - nimeni în afară de CEO nu ştia codul lor exact, aşa că Chamuel nu putea decât să speculeze asupra propriile sale limite. Teoretic, compasiunea şi energia lor erau nelimitate. Dar lumea lor şi cea a oamenilor se împletiseră atât de mult, încât expunerea continuă la boli şi dureri îi afectase pe cei mai expuşi la ea, precum Rafael şi Azarel, Arhanghelul Morţii.

"Întregul Pământ este în curs de automatizare, iar Raiul nu poate rămâne în urmă", li se spusese lunea trecută la o prezentare de la Ministerul Inovaţiei, ţinută într-o mică cameră fără ferestre de către un specialist de informaţii celeste. Îngerul Refi Kool era o entitate orfană de o abilitate excepţională, cu o creştere meteorică. Fusese mai întâi smuls din orbii obişnuiţi şi promovat la înger. De acolo, se făcuse remarcat şi devenise fostul Înger păzitor al oraşului Bangalore, din India, rechemat recent şi promovat ca şef al unităţii de implementare a actualizărilor la Ministerul Inovaţiei. Bârfa Arhanghelilor spunea că, dacă automatizarea avea succes, puştiul urma să fie promovat la poziţia de Îngerului Păzitor al Silicon Valley, înapoi pe Pământ.

În afară de Chamuel şi Uriel, toţi Arhanghelii, şi mai ales Rafael, decanul de vârstă, îşi pliaseră aripile în semn de protest. Se temeau, la fel ca toţi călugării creştini şi maeştrii spirituali indieni, că tehnologia le va estompa abilităţile extraordinare şi legătura directă cu Dumnezeu.

"Raiul este inundat de potopul de date care vine de pe Pământ. Nu mai facem faţă, avem nevoie de sisteme de informaţii ", spusese puştiul de la IT-ul Raiului.

Spre deosebire de muritori, care erau compuşi din materie obişnuită în expansiune, toate fiinţele cereşti erau făcute din dark matter, care este de fapt transparentă şi invizibilă şi, cel mai important, o constantă cosmologică. Schimbarea mergea în contra lor. Dar, la sfârşitul unei săptămâni frământătoare, Arhanghelii consimţiseră să se modernizeze. Unul câte unul, fiecare cedase.

Un semnal de muzică universală veni din difuzor, anunţând că este timpul să înceapă. Tremurând, pentru că de la începutul timpului lucrase doar telepatic, Chamuel şi-a aşezat palmele pe cele două ovale desemnate de pe birou să se încarce timp de trei secunde. Mâna dreaptă a absorbit cele mai recente date provenite de pe Pământ, de la descoperiri ştiinţifice la evenimente actuale, în timp ce mâna stângă a absorbit actualizările zilnice de la Ministerul Inovaţiei. Odată ce şi-a retras palmele, i-au furnicat încă trei secunde, timp în care au procesat informaţiile, şi era gata să înceapă.

***
Primul apel de ajutor a venit de la Aeroportul Schiphol din Amsterdam. Un preot de patruzeci şi ceva de ani, altfel ager, părintele Charles, care avea în grijă un episcop bolnav şi obez, nu reuşea să treacă prin procesul de îmbarcare automatizat şi era pe punctul să piardă avionul. Cu un mare efort, preotul cel agil reuşise să treacă controlul electronic al paşapoartelor, să obţină o carte de îmbarcare de la o maşină de auto-check-in şi să-l salveze, cel puţin deocamdată, pe episcop de un iminent atac de cord. Dar acum era blocat în faţa chioşcului de bagaje cu autoservire, care nu ştia cum funcţionează. Rugăciunile sale tăcute au străpuns eterul.

Frate drag, ştiu prin ce treci, sunt fericit să te ajut.

***
Tocmai când credeam că totul era pierdut, un înger de femeie a venit de nicăieri şi s-a miluit de mine.
"Permite-mi, părinte! Zbor frecvent şi ştiu cum funcţionează chestia asta."

Olandeza blondă şi suavă cu picioare lungi mi-a arătat cum să plasez geamantanul pe cântar, să scanez codul de bare al cărţii de îmbarcare, să confirm datele de zbor pe ecran, să răspund la detaliile de securitate, să aştept să se tipărească eticheta autocolantă, să o confirm şi apoi să-mi iau bonul de confirmare.

Mi-am urmărit bagajul dispărând în gura aparatului.

Rapid şi uşor.

Eficienţa glorioasă a tehnologiei m-a vrăjit. Pentru o clipă am uitat de frumoasa care m-a salvat. Când m-am întors să-i mulţumesc, eram atât de uşurat, atât de recunoscător, atât de uimit, încât eram aproape îndrăgostit. Dar dispăruse ca un licărit.