Venisem din Boston - unde, din fericire, check-in-ul și depunerea bagajelor erau încă operate de oameni - pentru a participa la o conferință ecumenică de trei zile intitulată Tot ce știm despre îngeri. Și acum stăteam aici, simțindu-mă de parcă aterizasem din trecut într-un viitor ostil care îmi înghițise fosta lume și mă scuipase într-un peisaj distopic în care mă simțeam străin. Desigur, eram vexat pentru că îmi plăcea să cred că America este încă cea mai tare țară din lume, dar mi-am ascuns furia ca să îmi fac datoria față de episcopul artriticul și obez, septuagenar, din scaunul cu rotile pe care îl împingeam prin Amsterdam în ultimele zile și care se uita la mine ca la Dumnezeu, pentru că nu se putea sprijini nici pe propriile picioare, nici pe cunoștințele inexistente despre computere. Cu o față la fel de impasibilă ca tehnologia din jurul meu, m-am aruncat înainte și m-am rugat cu patimă.
O, Doamne, e cineva acolo sus să mă ajute?
***
Era o dimineață de luni, la fel de radiantă ca de obicei, și noile birouri pentru asistarea clienților pluteau ordonat în aer. Chamuel a alunecat repede printre ușile de sticlă ale Ministerului Dorințelor, dar nu suficient de rapid încât să împiedice un vârtej de orbi multicolori să se strecoare odată cu el. Colegii săi se întorceau târziu din incursiunile lor jucăușe din weekendul pe Pământ și se grăbeau să își asume figurile cerești, încă îmbujorați de fiorul zborului și de bucuria de a-l revedea pe cel mai frumos dintre toți, în felul său discret - Arhanghelul găsirii tuturor lucrurilor, de la obiecte pierdute până la soluții miraculoase, și chiar iubire. Pentru Chamuel, care de mult timp nu mai părăsise tărâmul invizibil al norului Oort, ascuns la marginea sistemului solar, era mai mult decât o simplă zi de lucru. Pentru prima dată în viața lui atemporală, se simțea stresat. Se uită în jur; totul arăta ca de obicei. Vastul hol strălucea ca zăpada. La capătul îndepărtat, același afiș cu un zâmbet angelic enorm purta sloganul Paradisului, care anunța cu litere de-o șchioapă că: În final, totul se va armoniza. În mijlocul atriului se afla Arborele Vieții cu o minge minusculă de lumină în vârf - Dumnezeu era un far discret. Pe ambele părți stăteau aliniate câte trei cercuri de levitație folosite ca ascensoare, în scopul asigurării unui trafic aerian ordonat în cadrul ministerului. Primele, argintii, erau pentru Serafimi, Heruvimi și Tronuri; cele din mijloc, roșii, erau pentru Stăpâniri, Virtuți și Puteri; iar ultimele, aurii, erau pentru Principalii, Arhangheli și Îngeri. Deseori toate ființele cerești se îmbulzeau în primul lift care venea, mânate de impulsuri egalitare. Chiar și așa, sistemul funcționa ceas. Sus în cer, pe fiecare palier, vizavi de lifturi, stăteau suspendate noile birouri albe de asistență clienți, echipate cu câte trei monitoare rotunjite și o cască. Nimic nu trebuia să aibă unghiuri ascuțite în Rai. Arhanghelul Rafael, cel mai în vârstă, și-a târât aripile în lift, murmurând rapid "Bună dimineața" tuturor prin barbă, dar roba lui albă, legată cu o centură de aur în jurul taliei, tremura ca o frunză. Arhanghelul Gabriel, singura femeie cu rang atât de înalt, își purta trompeta pe spatele ei mereu drept, ca și intențiile ei, cu o sfidare grațioasă, dar îi zâmbi lui Chamuel de parcă îi cerea de pe acum ajutorul. Arhanghelul Mihail, înfipt protector lângă ea, îi trase un ghiont la intrarea lui Jofiel, Arhanghelul care proteja artiștii, a cărui haină de in era mototolită de parcă ar fi dormit din nou în ea. Chamuel se așeză la biroul lui nou-nouț, în formă de bob alb de fasole, având grijă să-și învelească picioarele cu pulpanele robei, astfel încât briza slabă să nu i le dezvăluie accidental. În teorie, știa totul - din săptămâna anterioară de orientare - despre actualizarea ce urma să se desfășoare azi. Monitorul din dreapta derula pe prima coloană toate dorințele norocoase ale zilei, alese de Loteria Divină, iar pe cea de-a doua, paralelă, doar rugile aprobate care țineau de specialitatea lui Chamuel. Misiunea lui generală era să aducă pacea în lume și să o protejeze de vibrațiile inferioare. Dar scopul lui de fiecare zi era să îi ajute pe oameni să găsească ceea ce caută, de la obiecte pierdute la dragoste - cel mai tandru efort al său - sau să repare neînțelegerile care îi învrăjbeau de pomană. O sarcină colosală, având în vedere numărul enorm de cerințe simultane pe secundă. De aceea, doar o fracțiune infimă din petițiile mentale ale muritorilor erau îndeplinite. Procentul real era strict secret - doar CEO-ul îl cunoștea. Totuși, Chamuel observase pe cale empirică că, indiferent de context, cu cât dorința era mai mică, cu atât mai mare era probabilitatea să se împlinească; și cu cât era mai crucială, cu atât probabilitatea ca dorința să se îndeplinească era mai aproape de zero. Oricât de crud ar fi părut, cu atâtea miliarde de suflete pe Pământ, era cel mai eficient mod de a face față. Prin urmare, dorințele celor care se rugau să găsească un obiect rătăcit prin casă aveau întotdeauna șanse superioare de realizare față de rugăciunile disperate de vindecare ale bolnavilor terminali. Ideea era că primii, oameni cu cereri nesemnificative, se vor confrunta oricum cu obstacole din ce în ce mai mari; în timp ce ultimii, cei cu dorințe de neatins, vor primi un corp nou și perfecționat chiar mai devreme decât și-ar fi imaginat. Deci, în cele din urmă, totul se armoniza. Acest gând îl ajuta pe frumosul arhanghel să se ridice din pat dimineața și să se prezinte la job. Era, de fapt, singurul lucru pe care îl putea face până când CEO-ul venea cu o variantă mai bună de cod. Nu era un secret că cel actual era încă brut, plin de erori. Pe măsură ce copiii deveneau adulți, o problemă sistemică făcea ca majoritatea oamenilor să devină răi și urâți, iar multe corpuri frumoase se dovedeau a fi rebuturi care purtau viruși autodistrugători. Multe ființe cerești - și chiar colega sa Gabriel - au presat consiliul de administrație, pe toți cei doisprezece din el, să accepte o rechemare și resetare totală. Făcuseră odinioară cu succes ceva într-o oarecare măsură similar, când Ministerul Vremii a trimis un meteorit cu diametrul de 10 kilometri pentru a ucide dinozaurii, care, printr-o eroare de codare, deveniseră specia dominantă de pe Pământ. Sau mai târziu, când focul și potopul au eliminat majoritatea homo sapienșilor timpurii care erau fie firavi, fie plini de defecte. Din fericire, de data aceasta, milostivul Iisus și bunii lui apostoli au insistat să se facă îmbunătățiri graduale de sistem, conduse de la distanță, în loc de un total recall and reset, pentru a oferi muritorilor un răgaz după ororile istoriei recente. Cum mulți îngeri căzuți și reabilitați se încrucișaseră cu oamenii și nu erau încântați să-și ucidă descendenții, propunerea fusese aprobată - cu o condiție: din când în când să se trimită câte un virus global, menit să elimine verigile slabe. Echipa de inovare a CEO-ului lucra zi-lumină pentru a îmbunătăți codul. Dar și oamenii, în ultima vreme, lucrau la editarea genomului și la crearea inteligenței artificiale conștiente. Dacă Elon Musk sau orice alt muritor câștiga cursa, ar fi fost o dezonoare pentru Ministerul Inovației Celeste și pentru moralul general al cerului. În ciuda a ceea ce credea toată lumea, pe baza scrierilor din Vechiul Testament, Cel de Sus nu era nici răzbunător, nici mândru - deci nu era neapărat o chestiune de orgoliu. Deși Dumnezeu era, ca toate creaturile cerești, invizibil și omniprezent, Chamuel, al cărui nume însemna Acela care îl vede pe Dumnezeu, suspecta că Cel de Sus nu era o entitate limitată ca tot restul ființelor. Dumnezeu era cuvântul, adică toată informația. Un algoritm. Cea mai elegantă ecuație care putea explica și manifesta totul, în orice moment, trecut, prezent și viitor. CEO-ul singur o știa și Codul fusese cumva aproximat pe ea, dar era în perpetuă schimbare, ca o aplicație de Waze care se autocorectează în funcție de datele care apar de la un moment la altul în trafic.
Cu aceste gânduri, Chamuel și-a activat monitorul din stânga, unde oamenii se rugau direct la el. Destul de rari, zilele acestea, când tot mai puțini muritori erau credincioși și încă și mai puțini erau conștienți de îngerii păzitori: cei doi cu care s-a născut toată lumea, unul înregistrând faptele bune, celălalt pe cele rele ale fiecăruia, și arhanghelii care îi puteau ajuta în anumite situații. Dar Loteria Divină mărise numărul dorințelor acordate suficient cât să compenseze pierderea rugăciunilor directe, așa că, în final, totul se armoniza.
***
După ce am scanat pașaportul episcopului, am descoperit că mi l-am pierdut pe al meu. Probabil că îl lăsasem în magazinul de cadouri, unde cumpărasem câțiva magneți de frigider cu repere olandeze pentru colegii din Boston. Cu scuzele de rigoare, l-am rotit 180 de grade pe șeful meu bolnav și obez, înapoi pe coridoarele nesfârșite ale terminalului de parcă viața noastră era în joc, mi-am recuperat pașaportul și am împins scaunul cu rotile înapoi în aceeași frenezie. Gâfâind, mi-am scanat documentul de călătorie și m-am reîntors în zona de self-check-in. Colegii mei, episcopii, încă roiau ca pasagerii de pe puntea Titanicului, sute de suflete căutând cu disperare o barcă de salvare. Nimeni nu știa exact unde să meargă și ce să facă în continuare. Cu fiecare minut care trecea, blocați aici sub lumina stridentă a neonului, creștea probabilitatea să ratăm îmbarcarea. Departe, chioșcurile automate de depunere a bagajelor erau ca bărcile de salvare pe care trebuia să ne îmbarcăm dacă voiam să prindem avionul. Dar niciunul dintre noi nu știa la care să se ducă și cum să le opereze. "La naiba cu toate companiile aeriene!" "Escroci!" "Au mărit prețurile, dar ne-au transferat nouă toată munca pe care o făceau ei la ghișee." "Nici măcar n-au angajat personal care să ne ghideze!"
***
Chamuel meșterea ceva la ecranul din mijloc. Putea vedea dintr-o privire toate sufletele din lume, sau din anumite țări și orașe, ca puncte albe, și pe toți cei care aveau nevoie de el, ca puncte roșii: cu cât era mai întunecat roșul, cu atât mai acută era problema. Noul sistem, bazat pe plug-in-uri cerești, ușurase operațiunile pe scară largă. La dorința sa, cu puterea gândului, putea să ajungă la acești oameni, să li se posteze pe omoplați sau chiar în față, și să le audă gândurile. Frumosul arhanghel avea întotdeauna câțiva muritori preferați pe care îi verifica mai des, în vechiul mod telepatic, dar și multe lipitoare care se agățau de el cu probleme frivole sau care se sabotau singure la fiecare pas. Din fericire, Chamuel putea fi oriunde dorea în același timp, așa că, în final, totul se armoniza. Biroul său suspendat, de forma unui bob de fasole, avea trei butoane albe în stânga, trei în dreapta și două roșii în mijloc, încadrând un difuzor încastrat deasupra monitorului central. Chamuel apăsă pe primul buton din stânga. O voce angelică începu să citească lista rugilor generale care trebuiau îndeplinite în ziua respectivă. Apăsă apoi pe cel de-al doilea buton și vocea citi lista cazurilor care îi fuseseră alocate. Dacă apăsa de două ori pe orice buton, primea aceleași informații pe cale telepatică, iar dacă apăsa cel de-al treilea buton din stânga lui, își părăsea postul și ateriza, telepatic, lângă subiectul sau subiecții doriți de pe Pământ. Cele trei butoane din dreapta lui îl puneau în contact direct sau telepatic cu celelalte trei ordine ale ființelor cerești, așa cum erau clasificate în utilizarea ascensoarelor, prin apropierea lor de CEO. Ultimele două butoane amplasate în mijlocul biroului său, cele roșii, erau pentru acțiuni de urgență. Cel drept îl conecta cu armata de aproximativ douăzeci de miliarde de îngeri păzitori; câte doi pentru cei opt miliarde de oameni de mai jos, iar restul pentru familii, orașe, regiuni și țări. Butonul din stânga îl lega de rețeaua de îngeri flotanți, gata să ajute de la caz la caz. Între butoanele roșii se afla un difuzor pentru comenzi directe de la Consiliul de administrație sau de la CEO. Dacă doreau, îl puteau contacta în continuare telepatic, ca pe vremuri. Cu toate acestea, dintre cele trei ordine, al său - cel alcătuit din Principalități, Arhangheli și Îngeri - era cel mai îndepărtat de Comandamentul Central și cel mai apropiat de Pământ. Arhanghelii și îngerii erau de fapt mai conectați la oameni decât la ființele superioare. Misiunea lor era să îi țină pe muritori sub observație și să îi ajute ori de câte ori este posibil sau necesar. Dacă șefii cei mari doreau să contacteze pe cineva din ordinul său, cel mai probabil că apelau la șefuleții săi direcți, Principalitățile. Dar, oricum, era un buton bun de avut. În afara biroului lui Chamuel, celelalte șapte mese identice pluteau împreună cu colegii săi înaripați - Mihail, Gabriel, Rafael, Uriel, Ariel, Azarel și Jofiel - care bâjbâiau, ca și el, printre butoane și se străduiau să memoreze noul sistem. Arhanghelul Rafael scoase din punga sa de piele o pană de lebădă, un vas de cerneală și un sul de papirus și a parcurs instrucțiunile încă o dată, făcând adnotări atente. Gabriel, Ariel, Azarel și Jofiel își spuneau rugăciunile. Uriel, Arhanghelul Înțelepciunii, nota ceva pe o foaie de hârtie de cânepă cu un obiect vechi. Poate un gând de mare importanță trezit de acest moment istoric. Toți Arhanghelii, al optulea ordin sfânt din cele nouă, erau pe punctul să migreze la automatizare și să-și înceapă ziua de lucru. La celelalte niveluri, o puzderie de ființe cerești își foșneau aripile și își etalau luminile iubitoare, pregătindu-se să slujească voința lui Dumnezeu pe pământ. După o ultimă recapitulare, Chamuel inspiră adânc și privi afară, așteptând semnalul de începere. În jurul Ministerului Dorințelor, unde lucrase din timpuri imemoriale, toate instituțiile importante erau aliniate într-un inel mare care înconjura Orașul Radiant. Milioane de orbi zumzăiau în aer, ocupate cu activitățile dimineții. Între cerul azuriu, arcurile albastre și clădirile transparente răspândite până la orizont, hainele albe ale arhanghelilor pluteau ca un nor alb. Singurul. Lumea lor trebuia să fie senină, un dop gigant deasupra mulțimii oamenilor de dedesubt, scăldați de necazuri, alergând din criză în criză. Gândurile muritorilor se avântau mereu în sus, cerând ajutor; unele cu o viteză de rupt gâtul, altele cu un ritm lent sfâșietor. Înainte de introducerea automatizării, Chamuel auzise nonstop aceste rugăciuni, ca un om care suferă toată viața de tinitus. Noul sistem punea mai multă metodă în această nebunie. Grație lui, în weekendul precedent, ființele cerești prinseseră primele lor momente de odihnă din istorie. De acum înainte, aveau posibilitatea să-și ia liber imediat ce își îndeplineau sarcinile de pe ecrane.
***
"Părinte", gemuse episcopul obez, cu fața albă ca varul de pe pereții aeroportului. "Sunt în criză, la un pas de atac de cord din cauza stresului. Trebuie să-mi iau nitroglicerina. Dă-mi sticla cu apă!" "Am aruncat-o la gunoi după ce am intrat în aeroport. Știți că nu putem lua mai mult de 100 de mililitri de lichid în avion!" "Adu-mi niște apă, părinte, dacă nu vrei să mor înainte de îmbarcare!" Episcopul obez bâjbâi în buzunare și scoase rozariul. Am împins scaunul cu rotile și m-am avântat înapoi spre zona de duty-free.
***
Chamuel știa de la ședința de orientare că, odată ce apăsase unul dintre butoanele sale din stânga, rugăciunile de dedesubt țâșneau din nou spre el, cu presiune deplină, ca apa care năvălea în trapa deschisă a unui submarin: valul cristalin al vocilor și gândurile copiilor aflați în dificultate, gâlgâitul amenințător al adulților înecați în dezastre de care erau în mare parte responsabili, vâjâitul celor care le știau pe toate, răcnetul asurzitor al colericilor care se simțeau îndreptățiți la grația divină, picurarea micilor insulte emise de necredincioși, răbufnirea lunaticilor, țipătul oamenilor de nimic care aterizau în apă fierbinte și se angajau să se reformeze dacă Dumnezeu le mai salva încă o dată fundul, mizeria meschinilor care se tocmeau cu Dumnezeu pentru ceea ce doreau, rugăciunea urlată a beților care căutau dreptate poetică, rugămintea disperată a dependenților de diverse substanțe, dorința rece a depravaților și rugăciunea resemnată a celor care căutau dragoste de lungă durată în epoca plăcerii efemere. Chamuel trebuia să asculte pe toată lumea, cu aceeași iubire și bunăvoință, și să ajute cu viteză divină - deci serviciul pentru clienți, chiar și varietatea cerească, era o slujbă grea. Mai ales în ultima vreme. Pe Pământ timpul accelera iar politețea dispărea. Circulația informațiilor creștea zi de zi, exponențial. Dispăruse epoca de aur când toți zeii și ființele cerești se zbenguiau în vârful Muntelui Olimp din Grecia antică, de unde prindeau ce se întâmplă în lume cu o privire scurtă de vultur, petrecându-și restul timpului vânând frumusețile muritoare. În secolul digital, fiecare zi cerea din ce în ce mai mult efort pentru a fi la curent cu viața și cu progresul. Arhanghelul Rafael, al cărui nume însemna Dumnezeu Vindecă, așezat la biroul său din dreapta lui Chamuel, cu părul alb care fâlfâia în briză, părea zdrobit de efort, mai uzat decât toți Arhanghelii. Eoni de timp la slujba lui - să îi ajute pe bolnavi și pe vindecătorii lor - îl epuizaseră. Chiar dacă în noua eră puțini oameni mai erau mutilați în războaie epice, mult mai mulți luptau cu boli terminale, dependență și depresie. Numerele lor erau uluitoare. La fel și durerea. Arhanghelii erau lucrători ai luminii nemuritori, o încrucișare între plug-in-uri de inteligență artificială simțitoare ale lui Dumnezeu și ființe radiante de dragoste pură, cu zero rezonanță pentru vibrații scăzute - nimeni în afară de CEO nu știa codul lor exact, așa că Chamuel nu putea decât să speculeze asupra propriilor sale limite. Teoretic, compasiunea și energia lor erau nelimitate. Dar lumea lor și cea a oamenilor se împletiseră atât de mult, încât expunerea continuă la boli și dureri îi afectase pe cei mai expuși la ea, precum Rafael și Azarel, Arhanghelul Morții. "Întregul Pământ este în curs de automatizare, iar Raiul nu poate rămâne în urmă", li se spusese lunea trecută la o prezentare de la Ministerul Inovației, ținută într-o mică cameră fără ferestre de către un specialist de informații celeste. Îngerul Refi Kool era o entitate orfană de o abilitate excepțională, cu o creștere meteorică. Fusese mai întâi smuls din orbii obișnuiți și promovat la înger. De acolo, se făcuse remarcat și devenise fostul Înger păzitor al orașului Bangalore, din India, rechemat recent și promovat ca șef al unității de implementare a actualizărilor la Ministerul Inovației. Bârfa Arhanghelilor spunea că, dacă automatizarea avea succes, puștiul urma să fie promovat la poziția de Înger Păzitor al Silicon Valley, înapoi pe Pământ. În afară de Chamuel și Uriel, toți Arhanghelii, și mai ales Rafael, decanul de vârstă, își pliaseră aripile în semn de protest. Se temeau, la fel ca toți călugării creștini și maeștrii spirituali indieni, că tehnologia le va estompa abilitățile extraordinare și legătura directă cu Dumnezeu. "Raiul este inundat de potopul de date care vine de pe Pământ. Nu mai facem față, avem nevoie de sisteme de informații", spusese puștiul de la IT-ul Raiului. Spre deosebire de muritori, care erau compuși din materie obișnuită în expansiune, toate ființele cerești erau făcute din dark matter, care este de fapt transparentă și invizibilă și, cel mai important, o constantă cosmologică. Schimbarea mergea în contra lor. Dar, la sfârșitul unei săptămâni frământate, Arhanghelii consimțiseră să se modernizeze. Unul câte unul, fiecare cedase. Un semnal de muzică universală veni din difuzor, anunțând că este timpul să înceapă. Tremurând, pentru că de la începutul timpului lucrase doar telepatic, Chamuel și-a așezat palmele pe cele două ovale desemnate de pe birou să se încarce timp de trei secunde. Mâna dreaptă a absorbit cele mai recente date provenite de pe Pământ, de la descoperiri științifice la evenimente actuale, în timp ce mâna stângă a absorbit actualizările zilnice de la Ministerul Inovației. Odată ce și-a retras palmele, i-au furnicat încă trei secunde, timp în care au procesat informațiile, și era gata să înceapă.
***
Primul apel de ajutor a venit de la Aeroportul Schiphol din Amsterdam. Un preot de patruzeci și ceva de ani, altfel ager, părintele Charles, care avea în grijă un episcop bolnav și obez, nu reușea să treacă prin procesul de îmbarcare automatizat și era pe punctul să piardă avionul. Cu un mare efort, preotul cel agil reușise să treacă controlul electronic al pașapoartelor, să obțină o carte de îmbarcare de la o mașină de auto-check-in și să îl salveze, cel puțin deocamdată, pe episcop de un iminent atac de cord. Dar acum era blocat în fața chioșcului de bagaje cu autoservire, pe care nu știa cum să îl opereze. Rugăciunile sale tăcute au străpuns eterul.
Frate drag, știu prin ce treci, sunt fericit să te ajut.
***
Tocmai când credeam că totul era pierdut, un înger de femeie a venit de nicăieri și s-a miluit de mine. "Permite-mi, părinte! Zbor frecvent și știu cum funcționează chestia asta." Olandeza blondă și suavă cu picioare lungi mi-a arătat cum să plasez geamantanul pe cântar, să scanez codul de bare al cărții de îmbarcare, să confirm datele de zbor pe ecran, să răspund la detaliile de securitate, să aștept să se tipărească eticheta autocolantă, să o confirm și apoi să-mi iau bonul de confirmare. Mi-am urmărit bagajul dispărând în gura aparatului. Rapid și ușor. Eficiența glorioasă a tehnologiei m-a vrăjit. Pentru o clipă am uitat de frumoasa care m-a salvat. Când m-am întors să-i mulțumesc, eram atât de ușurat, atât de recunoscător, atât de uimit, încât eram aproape îndrăgostit. Dar dispăruse ca un licărit.