Team Building

Cabana împrăştie lumină pe zăpadă. Muzica se aude înfundat şi izbucneşte brusc când cineva deschide uşa. Apoi se aude din nou înfundat. S-au îndepărtat destul de mult. Au trecut de un gard din plasă metalică cu câteva navete de sticle goale sprijinite de el. Au ajuns la şosea. Câţiva paşi mai încolo sunt doar brazi. Luna iese şi intră din nori. Muzica nu se mai aude deloc. Se aud doar brazii foşnind. Cătălin pune mâna pe spatele Anei. Ea tresare. Acum o să urmeze îmbrăţişarea pe care a aşteptat-o toată seara. Dar nu, nu se întâmplă asta.
- Hai înapoi că eşti transpirată şi o să răceşti.
- Să mai stăm puţin, să ne uităm la munţi.
- Ne uităm mâine. Te rog, hai înapoi.

Sosiseră la cabană în jurul prânzului. Patru maşini pline cu colegi de serviciu. S-au împrăştiat prin camere, dar s-au regăsit repede în sala mare de jos. De atunci au râs, au mâncat şi au băut într-una. Seara s-a lăsat devreme şi de câteva ore bune muzica urlă şi toţi se mişcă ameţiţi în fum şi căldură.

Ana îşi aminteşte perfect că acum 20 şi ceva de ani a fost în tabără exact aici, la aceeaşi cabană. Era într-a opta şi a venit cu profesoara de geografie şi cu toată gaşca de fete deştepte din clasa ei. În ultima seară, la discoteca de rămas bun, stătea la o masă cu Iulian şi prietenii lui. Băieţii erau mai mari, terminau liceul, şi ele erau nişte puştoaice neînsemnate de gimnazială care căscau gura la discuţia lor cu pretenţii filozofice. Iulian era înalt şi avea nasul spart de la box. Îi povestea de meciurile lui şi de profesorul de franceză care l-a lăsat corijent şi pe care el l-a ameninţat că îl bate. Se făcuse foarte cald şi Iulian a luat-o de mână şi a scos-o afară. Şi-au pus canadienele groase şi au pornit prin zăpadă. Ningea şi muzica se auzea exact ca acum, din ce în ce mai îndepărtată. Iulian s-a aplecat râzând şi a luat-o în cârcă. Mergeau pe şosea şi ea se chinuia să prindă fulgii pe limbă. Chiar acolo, lângă brazi, Iulian s-a oprit oftând şi a lăsat-o jos: "A obosit măgarul!"

Se întorc acum pe acelaşi drum. Ana cu un pas înainte şi Cătălin ţinându-se după ea în tăcere. Nu o ridică în cârcă, nu o ia de mână, nu o atinge. "Nu o mai atinge niciodată / Şi astfel, ea e trandafirul." Versurile astea stăteau scrise într-un jurnal vechi al Anei, dar ea nu îşi mai amintea autorul.

În cabană petrecerea e în toi. Directoarea are o lingură legată cu o sfoară în jurul taliei. Se chinuie să învârtă lingura în jurul unei sticle fără să o atingă. Lingura atârnă ca o coadă la spate şi e nevoie de multă dexteritate în mişcatul fundului şi al şoldurilor. Toţi râd, fac poze, filmează. Lingura loveşte din când în când sticla şi rotitul se reia în cercuri tot mai largi. În timpul ăsta, contabilul le învaţă pe fete cum să bea tequila cu sare pusă pe o mână şi o bucată de lămâie în cealaltă mână. Junioara de la creaţie - Ilinca - s-a îmbătat deja şi le spune adevăruri crude în faţă tuturor. Se lasă linişte câteva secunde apoi izbucnesc toţi în râs foarte tare. Se ceartă în continuare ce muzică să pună. Se împing unii pe alţii din faţa laptop-ului şi când nimeresc un şlagăr care le place, strigă de satisfacţie.

Cătălin stă lângă Ana pe bancheta de lângă uşă. E foarte cald şi ea şi-a scos puloverul. A rămas într-o cămaşă largă. Mai are încă părul împletit în două codiţe caraghioase pe care i le-a făcut Ilinca la prânz. Cătălin are o eşarfă înfăşurată la gât şi Ana se miră cum de nu îi e cald cu ea, dar poate aşa îi place lui să poarte eşarfe ca să arate a artist. Arată oricum, şi fără eşarfă. Seamănă foarte bine cu un actor blond, american al cărui nume îi scapă mereu. Are un aer detaşat, dar vulnerabil în acelaşi timp, care topeşte inimi de femei şi îi enervează pe bărbaţi. Toată seara au stat împreună şi au vorbit nimicuri ca şi cum ar fi urmat ceva, dar nu urma niciodată nimic. Nici o atingere, nici un dans, nici o îmbrăţişare. Ana se hotărăşte să forţeze nota:
- Ai spus că ştii să faci masaj. Mie de ce nu mi-ai făcut niciodată?
- Nu ţi-am făcut? Păi nu ai zis că ai nevoie.
- Am acum. Mă doare spatele rău. Chiar ştii să faci?
- Ştiu de la mama. E kinetoterapeut.
- Păi hai, arată-mi ce te-a învăţat.

Ana se întoarce cu spatele la el şi îşi lasă capul în faţă cocoşându-se într-un gest de abandon.
- Nu aşa. Stai dreaptă. Lasă mâinile pe lângă corp.

Ana face ce spune el şi închide ochii. Începe să se gândească la tot ce a atras-o la Cătălin în cele câteva luni de când sunt colegi. Aerul lui de copil mare şi poveştile despre bunicii de la ţară; felul în care se uită la ea atunci când crede că ea nu observă; zâmbetul lui larg când e lăudat şi aprobat pentru ideile pe care le are. Aproape nu mai simte mâinile care se mişcă uşor pe spatele ei, simte doar senzaţia de apă care îi ţâşneşte din creştet şi o acoperă. E senzaţia ei de relaxare absolută. Visează uneori fântâna asta arteziană călduţă şi corpul ei îşi pierde conturul şi greutatea. Nu e atingerea aşteptată, dar fântâna arteziană din cap e mult mai mult.

Se gândeşte iar la Iulian. Îl vede pe canapeaua verde din casa părinţilor ei cum o ţine în braţe. Stă culcată cu capul pe pieptul lui, îmbrăcată în pijamaua ei albă cu floricele mov. Mult timp după aceea pijamaua miroase "a Iulian". Nu ştia nimic despre hormoni pe vremea aceea. A ajuns să citească despre asta mult mai târziu şi a făcut legătura cu alte ocazii în care ceva mirosea "a Iulian". Acolo, pe canapea, are 14 ani şi e într-o pauză de meditaţii la matematică făcute fără ştirea părinţilor. O convinsese Iulian să dea la acelaşi liceu prestigios pe care îl termina el, dar era concurenţă mare şi Iulian nu avea încredere în ce ştia ea. Îşi aminteşte că o învăţa şi probleme de fizică şi tot ce i se părea lui că i-ar putea folosi. Chiar atunci, la cabana unde se întâlniseră, Iulian a chemat-o la el în cameră "s-o testeze" şi ea s-a dus curajoasă deşi toate fetele s-au speriat şi au încercat să o oprească. Iulian i-a pus în faţă o foaie de hârtie pe care desenase o sanie pe un plan înclinat şi a întrebat-o foarte serios: Ce crezi că e mai uşor? Să împingi sania, sau să o tragi? Ironia era că în liceul acela prestigios, Iulian era văzut de profesori ca un golan, un turbulent fără nici o şansă la facultate, dar ea nu îşi dădea seama de asta pe atunci.

În casa părinţilor, în camera ei, Iulian văzuse o vioară pe perete şi Ana i-a spus că studiase câţiva ani la Şcoala de Muzică. A rugat-o atunci să îi pună un disc la pick-up, ceva ce el să nu ştie. Ea a ales La Boutique fantasque de Respighi. Iulian asculta concentrat şi ea s-a urcat pe un scăunel şi a început să dirijeze. Se prostea desigur, dar el o urmărea serios şi atunci a adoptat şi ea o faţă serioasă. Ana a ţinut minte admiraţia lui Iulian pentru artă şi de ziua lui i-a făcut cadou un album mic cu picturi ruseşti şi o poezie compusă de ea. Erau în parc când i le-a dat şi el s-a oprit în mijlocul aleii şi a strâns-o în braţe mai, mai să-i rupă oasele. "Nu cred că-ţi dai seama cât sunt de fericit!" Nu, nu-şi dădea seama şi mai târziu când ar fi putut poate să-şi dea seama, nu a mai contat. La câteva luni după ce a împlinit 19 ani, Iulian a primit un pumn în tâmplă într-o bătaie de cartier şi nu s-a mai ridicat de jos.

După petrecere, a doua zi dimineaţă, e linişte în cabană. Toţi dorm. Ana şi Cătălin sunt singurii care au coborât în sala de mese. Se gândesc ce ar putea să facă şi după ce discută opţiunile, pornesc cu maşina de teren a agenţiei să exploreze în jur. Cătălin e foarte încântat de maşină, nu se compară cu a lui, o maşină mică, de oraş, destul de veche. Merg câteva minute pe şosea apoi cotesc pe un drum lateral. Drumul e baricadat mai sus şi are un semn de interzis. Cătălin, într-un impuls neaşteptat de teribilism, accelerează ocolind bariera. Nu departe, drumul e surpat şi sunt nevoiţi să meargă printr-un râu câţiva metri. Anei nu îi vine să creadă că se întâmplă asta. Cătălin vorbeşte tare şi laudă maşina că face faţă la orice. Turuie despre frâne, despre ce înseamnă 4×4 şi despre abilităţile lui de şofer. Ana îi vede faţa de copil încadrată de părul blond, luminată de entuziasm. Nu l-a văzut niciodată aşa. Pare că s-a trezit dintr-un somn lung şi descoperă lumea. Sau poate e vorba de maşină, veşnica pasiune a bărbaţilor pentru jucării mai bune? Drumul e surpat în continuare şi maşina merge cu roţile în noroiul amestecat cu zăpadă, derapând pe pietrele ude. Chiar dacă ar vrea să întoarcă, nu au cum. Spaţiul e tot mai îngust şi acolo unde nu e zăpadă se văd mormane uriaşe de frunze uscate. Ana îşi dă seama că într-o altă situaţie, cu alt şofer, ar fi ţipat, ar fi făcut orice să se oprească, de fapt nu ar fi luat-o pe acolo de la bun început. Dar pentru că nu e o situaţie obişnuită, pare că nu e nici viaţa ei obişnuită cu adevărat în joc şi totul e posibil, nu are de ce să îşi facă griji. Tresar amândoi la fiecare piatră care se aude lovind cu zgomot sub maşină, dar apoi râd şi merg mai departe.

S-au întors cu bine, a trecut ora prânzului, acum sunt toţi gata să plece acasă. Bagajele sunt strânse în faţa cabanei. Ana îşi ia rucsacul, ezită puţin, apoi urcă în maşina mică şi veche a lui Cătălin, în dreapta şoferului. Ilinca aleargă spre maşină şi îi roagă să o ia şi pe ea. Îşi aruncă geanta pe bancheta din spate. Pornesc. Ilinca vorbeşte cu entuziasm despre tot ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Ana desface o ciocolată pe jumătate topită. Rupe o bucată şi o apropie de buzele lui Cătălin care întinde capul spre dreapta şi apucă bucata fără să se uite la ea. Se uită doar înainte. E atent la volan şi la drum. Când deschide gura să ia ciocolata o muşcă uşor de degete. De fapt e o combinaţie de sărut şi muşcătură care îi dă Anei de fiecare dată un gol în stomac. Îi întinde cu acelaşi gest toate bucăţile, pe rând, până se termină. Nu păstrează nici o bucată. Noroc că Ilinca ţine regim şi nu vrea dulciuri.

Pe la mijlocul drumului, fiind încă devreme, se opresc puţin în Târgovişte, să viziteze Turnul Chindiei. Cătălin insistă că vrea să facă poze de sus şi trebuie să profite că a ieşit soarele. Ilinca e oricum entuziasmată. Turnul are o uşă mică de lemn şi o scară întunecată şi veche. Ilinca porneşte prima, Cătălin după ea şi Ana ultima. Scara urcă în spirală şi Ana se sprijină cu mâinile de pereţii foarte apropiaţi. Îi e frică fără motiv, simte că îi tremură picioarele şi a obosit. Se opreşte tot mai des şi rămâne în urma celorlalţi. Până la urmă ajunge pe platforma din vârf. Soarele o orbeşte. Se uită la parcul ce se întinde verde cu alb până în depărtare. Nu are o problemă să se uite în jos. Ştie că nu trebuie să se uite în sus, acolo e pericolul. Ameţeala vine de sus, de la golul albastru care o poate absorbi. Acolo e necunoscutul, nu jos. Jos sunt lucrurile pe care le ştim cu toţii, dar mai mici. Se sprijină cu spatele de perete în timp ce Cătălin se întinde periculos peste balustradă, cu camera foto de gât, să prindă un cadru cu o pasăre. Ilinca vine lângă ea şi o ia de braţ în timp ce strigă la Cătălin:
- Hai Cătă, fă-ne o poză împreună! Hai Ana, zâmbeşte!

S-a făcut seară. Sunt iar în maşină. Cătălin conduce atent şi Ana stă tot lângă el, pe locul din faţă. Ilinca vorbeşte singură despre ultima campanie la care nu ştie ce să mai facă: să păstreze conceptul vechi, sau să se chinuie să scoată ceva nou? Cătălin şi Ana nu spun nimic. Privesc amândoi înainte, la drum. Ana se gândeşte cum îi va spune soţului ei că vrea să divorţeze.