Program artistic

- Kessler și Nicșulescu la sala de mese!

Nu, asta nu sună bine deloc. E sâmbătă seara, trecut de ora zece, mai sunt patru zile până la marele eveniment. Noi suntem deja în pat, în camera mare de la parter a căminului B2. Alina se îmbracă tremurând, trag și eu un pulover peste pijama și plecăm în urma tovarășei Aneta, care tace mâlc tot drumul, indiferentă la întrebările noastre disperate.

Eram în căminele de lângă stadion de vreo săptămână și ceva, dar pregătirea noastră începuse în iulie, cu un fel de cantonament la Brașov. Fusesem strânși de prin toate școlile și liceele mari. Pe mine picase măgăreața pentru că pierdusem vreo două săptămâni de școală într-o excursie în URSS la care obținuse tata locuri cu mare greutate. Nu puteam să ratez excursia aia, dar din cauza absențelor, ajunsesem pe o listă neagră de elevi trimiși la demonstrația de 23 August din vara aceea. Nu mai țin minte ce făcuse Alina.

La Brașov începusem cu un program mai lejer. Făceam parte dintr-o uriașă echipă artistică de fete. Scularea era devreme, ne așezam pe jumătate adormite pe iarba stadionului, pe niște rondele de plastic bătute în cuie și ascultam explicațiile, comenzile și certurile dintre organizatorii și coordonatorii artistici ai acestui eveniment colosal. Ne simțeam ca niște oi, niște pixeli colorați obligați să umplem spațiul cât mai armonios, alergând de colo-colo cu orele. Regizorul se răzgândea des, nu ieșeau toate cum le plănuise el inițial. În puținul timp liber pe care îl aveam eram totuși ca într-un fel de tabără. La București treaba a devenit mult mai grea și mai tensionată, cu cât se apropia evenimentul toți erau nervoși și ne chinuiau tot mai tare.

Dar acum, iată, e sâmbătă seară și intrăm deja amândouă în sala de mese fără să știm de ce ne-au chemat. Sala e plină. Atmosferă de nuntă, fum să îl tai cu cuțitul, muzică lăutărească. Șeful cel mare stă lângă fata înaltă și blondă care era ridicată pe brațe de băieți la sfârșitul programului artistic în fața tribunei oficiale, simbolizând victoria socialismului sau a comunismului, nu mai știu bine a cui, că nu se oboseau să ne explice nouă tot. Unele metafore le mai prindeam totuși, că era destul de evident când urla regizorul la megafon: "Hai fetele, hai mai repede, alergați ca apa care se scurge prin canale". După ce ajungeai la locul tău nu mai erai apă, te transformai în spic, cu un truc haios, gândit de scenograf. Aveam toate un costum din supraelastic dublu, cu niște nasturi sus și când desfăceai nasturii... ta daaam rochița albastră se făcea galbenă. Băgai în buzunăraș eșarfa cu care făcuseși vălurele și acum te unduiai duios ca spicul bătut de vânt. Asta pe scurt. Mai erau metafore, dar tot cam la nivelul ăsta.

Așa povestit nu pare mare lucru, dar eram câteva mii de fete care făceam treaba asta zi de zi la peste 30 de grade și în ultimele săptămâni o făceam îmbrăcate cu costumele alea din două straturi de plastic supraelastic. Băieții aveau alte roluri, erau combine, aspersoare și tractoare. Ei ne udau dar ne și recoltau la sfârșitul ciclului agricol când cădeam ca spicele secerate și ne adunam în căpițe. Băieții erau cazați în altă parte oricum, ne vedeam doar pe stadion și la serile cu discotecă, să nu iasă probleme în plus, că aveam noi destule și fără ei. Fetele mai mari spuneau că ăia de la cantină ne puneau bromură în ceai dimineața, dar nu aș putea să confirm, nu știu ce gust are bromura, oricum ceaiul era o apă caldă cu esență de rom în ea și cam toată mâncarea era la fel de creativă.

Dar să revenim la masa festivă. Erau toți acolo, nu lipsea nici unul, poate două, trei fețe necunoscute în plus. Era șeful cel mare, regizorul, directorul taberei, scenograful , administratorul, profesorii de sport, mulți membrii de partid și tovarăși de la securitate pe care îi știam după față, dar nu știu sigur ce funcție aveau în cadrul proiectului. Stăteau ca la nuntă la mesele așezate în careu, cu mâncare bună și băutură în față și, cum spuneam, la mijloc ca mire și mireasă, șeful cel mare și zâna zânelor, fata în rochie de voal, habar nu am cum o chema și ce casting organizaseră să o aleagă pe ea, prima floare între flori, crăiasa crăieselor. Dacă o invidiasem cumva înainte, la repetiții, poate așa puțin, în subconștient, acum nu o mai invidiam, nu părea deloc fericită că se află acolo.

Șeful cel mare, răgușit, tună spre noi:
- Deci așa fetelor, am auzit că ați făcut niște cântece. Ia dați-i drumul să auzim și noi.

Eu rămân mută, Alina se regrupează prima și bagă o replica de eschivare:
- Nu putem tovarașu' că nu avem chitara la noi. Fără chitară nu putem.
- He he. Ia dați băieți o chitară la fete. Ce credeați voi, că noi nu avem chitări aici?

Asta e carevasăzică. Ce o fi, o fi. Alina se apucă să acordeze chitara și ne sfătuim repede șoptind între noi cu care să începem. Alegem ceva mai safe, mai de atmosferă și cu un vibrato de zile mari îi dăm drumul la refren direct, cu maxim de ritm și bătăi de palme între versuri:
- Luați rondeaua / între picioare / și vă scurgeți / pe canale...

Suntem întrerupte de râsete și obiecții:
- Nuu, nu ăsta despre voi. Alea despre noi vrem să le auzim. Alea în care ziceți de noi bă fetelor!

Da, ce să mai zic, aveam într-adevăr un cântec lung în care ziceam de fiecare câte o strofă ca la brigada artistică, dar na, numai de bine nu era. Îi făceam în toate felurile, desigur cu rime haioase. Totul începuse încă de la Brașov, pentru că eu eram cât de cât bună la scris și Alina cânta la chitară. De aici până la un întreg repertoriu de caterinci subversive nu a fost decât un pas. Dar, iată, cineva ne turnase și acum urma să dăm socoteală direct securiștilor pe care îi făcusem de rahat. Ne-am codit, ne-am bâlbâit, dar până la urmă i-am dat drumul. Dacă ești artist, ești artist până la capăt, nu te dezici în fața morții sau ce ne mai aștepta pe noi după aia. Eram atât de speriate, că dacă scotea cineva un pistol la sfârșit și ne împușca pe amândouă, nu ne-am fi mirat de loc.

Eheee, dar ce pistol, ce pedeapsă? Toată lumea se prăpădea de râs, ne puneau să repetăm iar și iar, unii veneau și se plângeau că nu e nici o strofă despre ei, să facem una pe loc neapărat, ne spuneau cum îi cheamă și ce rele au făcut, așa în mare, să iasă măcar de o rimă, două, să fie și ei în cântec, în atmosferă. A fost o seară de pomină, ce să mai zic.

***
Uite Alina, am pus amintirea asta pe hârtie pentru tine, poate apuci să o vezi cumva și aflu și eu unde ești și ce faci. Poate îți mai amintești versurile alea, să le mai cântăm o dată și să râdem și noi acum, fără grijă că ne iradiază ăia ceaiul cu rom sau părinții noștri vor rămâne pe drumuri. Nu mai țin minte dacă ne era frică de asta atunci, nu cred, dar dacă mă mai întreabă fii-miu, cum era și ce făceam, mai zic și eu povești din astea în care eram un pic dizidenți, un pic eroi, un pic victime, dar mai ales artiști.