09.10.2021
Moarte la Veneţia

Aşa îşi intitulase tabloul: Moarte la Veneţia. Era însoţită de o doamnă care niciodată nu o scăpa din ochi. Şi, pentru că o văzuse că-şi pregăteşte taburetul, şevaletul, culorile şi pensulele, o lăsase în pace. Când se apuca să picteze, o făcea ore întregi, fără să-şi piardă concentrarea. Devenise celebră când mama sa descoperise că ceea ce făcea ea în orele când era lăsată singură prinde glas, culoare şi, mai ales, sens. Culorile tablourilor sale erau vii, pline de roşu şi galben, contraste care furau ochii şi te invitau să iei pe cineva de mână şi să pătrunzi în lumea închipuită din picturile sale. Multe dintre ele fuseseră expuse într-o galerie. Avusese un succes răsunător nu atât datorită vârstei - deşi avea doar 11 ani -, cât faptului că era autistă.

"Da, sunt autistă. Nu vorbesc, nu comunic, nu mă exprim decât limitându-mă la un număr de semne. Doar mama mă înţelege, paparuda care mă însoţeşte e prea limitată. Nu am ce discuta cu un om care face umbră pământului degeaba. Dacă stau potolită, e mulţumită. Într-o zi voi scăpa de ea. Dar până atunci...". Se concentră asupra stolului de ciori care-şi răspândiseră aripile peste trupurile înecate ale celor doi tineri, aduse la mal, sub podul pe care se afla, de ceva timp, destul de puţin timp, căci se părea că era prima care îi observase. Zorii abia acum mijeau şi podul Rialto de peste Canalul Grande nu era prea populat într-o luni dimineaţa când lumea încă se resimte după week-end, când săptămâna începe cu o crimă, când oamenii iau micul-dejun, când o autistă de vârstă incertă îşi savurează coeficientul de inteligenţă ridicat şi-l foloseşte doar ca să se amuze, pentru că poate, pentru că empatia îi lipseşte şi pentru că creierul ei este decupat într-o îngrijorătoare formă minimalistă. Nu-şi creiona niciodată tablourile, le începea şi le retuşa pe parcurs. Nu urmase niciodată cursuri, nici nu citise despre pictură. Degetele alunecau instinctiv pe pânză, purtând pensula înmuiată în acuarele şi descoperise că picturile ei plac celorlalţi.

Trupurile celor doi erau încă proaspete şi asta o bucura, căci, în înţelegerea ei limitată asupra realităţii, prefera lucrurile curate şi proaspete. Înecaţii se ţineau de mână şi mâna ei dreaptă era legată cu o sfoară de mâna lui stângă. Fata se grăbi să facă un contur cât mai precis, iar răsuflarea ei îşi găsi un ritm uniform, care să-i permită efectuarea lucrării în linişte şi calm, căci altfel nu putea lucra. Se ridica din când în când, aplecându-se uşor deasupra apei ca să zărească mai clar trupurile celor doi. Mai uşuia din când în când ciorile şi pescăruşii care-şi începuseră festinul începând cu părţile mai moi, ceea ce îi încurca, naibii, treaba, căci faţa, o, da, faţa e cea mai importantă, ochii, conturul lor... Avea privirea destul de bună şi văzu că doar ochii fetei erau deschişi. Ochiul, căci celălalt... Da, îl va picta exact cum arată acum, cu o orbită goală, deşi îi lipsea culoarea aprinsă a sângelui căci, după câteva ore în apă, bănuia ea, nu mai era atât de roşu cum îşi dorea. Preţ de câteva minute bune, desenă cu o concentrare sălbatică în gesturi, însoţitoarea ei fiind mulţumită că poate să folosească în voie telefonul acela de nimic la care-şi limita anosta viaţă. Soarele urcase pe cer, podul începuse, deja, să fie trecut de oameni, oameni normali, îmbuibaţi de rutină, care nu ştiau că doi tineri, sub picioarele lor, aleseseră să-şi condimenteze rutina cu o moarte destul de surprinzătoare... căci, la o adică, "ar fi putut să se prăbuşească de pe o clădire, ah, ce roşu ar fi curs atunci, mi-ar fi ieşit un tablou mai bun, deşi ar fi lipsit ciorile, pescăruşii...".

Terminase de pictat şi acum îşi mişca trupul aşezat pe taburet, de la mijloc în sus, într-un du-te-vino cu mişcări regulate, ciclice, care-i cocoşau umerii şi ofereau trecătorilor un tablou terifiant cu o fată autistă care se distra pictând o moarte şi al cărei tablou urma să aibă un succes colosal...

Floarea care se visa femeie

Era cunoscută acum. Apăruse la Ştiri, la televiziune, în ziare, până şi la emisiunea lui Ellen DeGeneres. Era cunoscută ca "Fata cu jumătate de minte care descoperise crima de la Veneţia". Da, nu-ţi aminteşti? Se afla atunci, la orele dimineţii, pe podul Rialto din Veneţia unde, văzând doi tineri înecaţi aduşi de ape la mal, începuse să-i picteze. Crima fusese descoperită datorită ei. Şi faptul fusese cu atât mai spectaculos cu cât ea, suferind de autism, le comunicase tuturor ceea ce descoperise, pictând.

De la un timp picta numai irişi. Mulţi, albaştri şi violacei, pe malul unei ape însângerate. Întindea o pânză pe şevalet, folosea ustensilele pentru pictat cu o deosebită agilitate şi rapiditate, şi începea să configureze înrăit acei irişi, apa roşie, mereu aceiaşi irişi, aceeaşi apă, în poziţii diferite, apoi se oprea. Era ceva ce nu-i convenea şi se oprea. Prăpădise o mulţime de pânze începându-şi picturile astfel şi lăsându-le neterminate. După ce termina de pictat apa, se oprea brusc şi-şi începea legănatul tărăgănat pe taburet, un du-te-vino de gesturi repetate, ca un ceasornic stricat, al cărui secundar stăruie încăpăţânat în dreptul unei singure cifre, încercând să se urnească, nereuşind însă.

Începuse acum a patra pânză a acestei zile şi felul în care mânuia culorile şi frenezia cu care îşi privea lucrarea şi îşi alcătuia tabloul păreau altfel decât dăţile trecute. Era mai hotărâtă acum, părea că ceva din ea trebuie să iasă la suprafaţă, şi că era pregătită. Că îi plăceau irişii, asta se ştia încă de când era mică. Perdelele din camera ei aveau stânjenei pictaţi, uşor ieşiţi în afară, căci erau bucăţi croşetate şi agăţate. Uneori, în nopţile luminate, razele lunii se strecurau printre inelele făcute de croşeta stânjeneilor şi pereţii camerei ei se umpleau de flori. Erau singurele momente ale vieţii ei închistate când privirea îi devenea calmă şi lucidă, iar mişcările căpătau fluxul dictat de un creier echilibrat. Numai că aceste lucruri se petreceau doar noaptea, iar momentele ei periodice de luciditate aveau loc departe de ochii sau ştiinţa părinţilor ori a doctorilor.

Fiind la a patra pânză, roşul paletei ei de culori era pe terminate. Înţesase tabloul cu irişi, concepuse un peisaj uşor suprarealist, dar fără apa roşie nu putea. Iar tabloul... era de neconceput să-l lase nefinisat în stadiul acesta. O durea burta de câteva zile şi se chirci involuntar acum, când o nouă crampă o cuprinse. Aplecându-se, descoperi pete de roşu pe fustă, prelinse dintre picioare. Şi le depărtă mai mult, şi cu degetele luă roşu din belşug, de pe bumbacul din interior al chilotului. Iar apele şi le coloră cu propriul sânge.

Irisul din poveste devenise femeie.

0 comentarii

Publicitate

Sus