Moarte la Veneția / Floarea care se visa femeie

Moarte la Veneția

Așa își intitulase tabloul: Moarte la Veneția. Era însoțită de o doamnă care niciodată nu o scăpa din ochi. Și, pentru că o văzuse că-și pregătește taburetul, șevaletul, culorile și pensulele, o lăsase în pace. Când se apuca să picteze, o făcea ore întregi, fără să-și piardă concentrarea. Devenise celebră când mama sa descoperise că ceea ce făcea ea în orele când era lăsată singură prinde glas, culoare și, mai ales, sens. Culorile tablourilor sale erau vii, pline de roșu și galben, contraste care furau ochii și te invitau să iei pe cineva de mână și să pătrunzi în lumea închipuită din picturile sale. Multe dintre ele fuseseră expuse într-o galerie. Avusese un succes răsunător nu atât datorită vârstei - deși avea doar 11 ani -, cât faptului că era autistă.

"Da, sunt autistă. Nu vorbesc, nu comunic, nu mă exprim decât limitându-mă la un număr de semne. Doar mama mă înțelege, paparuda care mă însoțește e prea limitată. Nu am ce discuta cu un om care face umbră pământului degeaba. Dacă stau potolită, e mulțumită. Într-o zi voi scăpa de ea. Dar până atunci...". Se concentră asupra stolului de ciori care-și răspândiseră aripile peste trupurile înecate ale celor doi tineri, aduse la mal, sub podul pe care se afla, de ceva timp, destul de puțin timp, căci se părea că era prima care îi observase. Zorii abia acum mijeau și podul Rialto de peste Canalul Grande nu era prea populat într-o luni dimineața când lumea încă se resimte după week-end, când săptămâna începe cu o crimă, când oamenii iau micul-dejun, când o autistă de vârstă incertă își savurează coeficientul de inteligență ridicat și-l folosește doar ca să se amuze, pentru că poate, pentru că empatia îi lipsește și pentru că creierul ei este decupat într-o îngrijorătoare formă minimalistă. Nu-și creiona niciodată tablourile, le începea și le retușa pe parcurs. Nu urmase niciodată cursuri, nici nu citise despre pictură. Degetele alunecau instinctiv pe pânză, purtând pensula înmuiată în acuarele și descoperise că picturile ei plac celorlalți.

Trupurile celor doi erau încă proaspete și asta o bucura, căci, în înțelegerea ei limitată asupra realității, prefera lucrurile curate și proaspete. Înecații se țineau de mână și mâna ei dreaptă era legată cu o sfoară de mâna lui stângă. Fata se grăbi să facă un contur cât mai precis, iar răsuflarea ei își găsi un ritm uniform, care să-i permită efectuarea lucrării în liniște și calm, căci altfel nu putea lucra. Se ridica din când în când, aplecându-se ușor deasupra apei ca să zărească mai clar trupurile celor doi. Mai ușuia din când în când ciorile și pescărușii care-și începuseră festinul începând cu părțile mai moi, ceea ce îi încurca, naibii, treaba, căci fața, o, da, fața e cea mai importantă, ochii, conturul lor... Avea privirea destul de bună și văzu că doar ochii fetei erau deschiși. Ochiul, căci celălalt... Da, îl va picta exact cum arată acum, cu o orbită goală, deși îi lipsea culoarea aprinsă a sângelui căci, după câteva ore în apă, bănuia ea, nu mai era atât de roșu cum își dorea. Preț de câteva minute bune, desenă cu o concentrare sălbatică în gesturi, însoțitoarea ei fiind mulțumită că poate să folosească în voie telefonul acela de nimic la care-și limita anosta viață. Soarele urcase pe cer, podul începuse, deja, să fie trecut de oameni, oameni normali, îmbuibați de rutină, care nu știau că doi tineri, sub picioarele lor, aleseseră să-și condimenteze rutina cu o moarte destul de surprinzătoare... căci, la o adică, "ar fi putut să se prăbușească de pe o clădire, ah, ce roșu ar fi curs atunci, mi-ar fi ieșit un tablou mai bun, deși ar fi lipsit ciorile, pescărușii...".

Terminase de pictat și acum își mișca trupul așezat pe taburet, de la mijloc în sus, într-un du-te-vino cu mișcări regulate, ciclice, care-i cocoșau umerii și ofereau trecătorilor un tablou terifiant cu o fată autistă care se distra pictând o moarte și al cărei tablou urma să aibă un succes colosal...

Floarea care se visa femeie

Era cunoscută acum. Apăruse la Știri, la televiziune, în ziare, până și la emisiunea lui Ellen DeGeneres. Era cunoscută ca "Fata cu jumătate de minte care descoperise crima de la Veneția". Da, nu-ți amintești? Se afla atunci, la orele dimineții, pe podul Rialto din Veneția unde, văzând doi tineri înecați aduși de ape la mal, începuse să-i picteze. Crima fusese descoperită datorită ei. Și faptul fusese cu atât mai spectaculos cu cât ea, suferind de autism, le comunicase tuturor ceea ce descoperise, pictând.

De la un timp picta numai iriși. Mulți, albaștri și violacei, pe malul unei ape însângerate. Întindea o pânză pe șevalet, folosea ustensilele pentru pictat cu o deosebită agilitate și rapiditate, și începea să configureze înrăit acei iriși, apa roșie, mereu aceiași iriși, aceeași apă, în poziții diferite, apoi se oprea. Era ceva ce nu-i convenea și se oprea. Prăpădise o mulțime de pânze începându-și picturile astfel și lăsându-le neterminate. După ce termina de pictat apa, se oprea brusc și-și începea legănatul tărăgănat pe taburet, un du-te-vino de gesturi repetate, ca un ceasornic stricat, al cărui secundar stăruie încăpățânat în dreptul unei singure cifre, încercând să se urnească, nereușind însă.

Începuse acum a patra pânză a acestei zile și felul în care mânuia culorile și frenezia cu care își privea lucrarea și își alcătuia tabloul păreau altfel decât dățile trecute. Era mai hotărâtă acum, părea că ceva din ea trebuie să iasă la suprafață, și că era pregătită. Că îi plăceau irișii, asta se știa încă de când era mică. Perdelele din camera ei aveau stânjenei pictați, ușor ieșiți în afară, căci erau bucăți croșetate și agățate. Uneori, în nopțile luminate, razele lunii se strecurau printre inelele făcute de croșeta stânjeneilor și pereții camerei ei se umpleau de flori. Erau singurele momente ale vieții ei închistate când privirea îi devenea calmă și lucidă, iar mișcările căpătau fluxul dictat de un creier echilibrat. Numai că aceste lucruri se petreceau doar noaptea, iar momentele ei periodice de luciditate aveau loc departe de ochii sau știința părinților ori a doctorilor.

Fiind la a patra pânză, roșul paletei ei de culori era pe terminate. Înțesase tabloul cu iriși, concepuse un peisaj ușor suprarealist, dar fără apa roșie nu putea. Iar tabloul... era de neconceput să-l lase nefinisat în stadiul acesta. O durea burta de câteva zile și se chirci involuntar acum, când o nouă crampă o cuprinse. Aplecându-se, descoperi pete de roșu pe fustă, prelinse dintre picioare. Și le depărtă mai mult, și cu degetele luă roșu din belșug, de pe bumbacul din interior al chilotului. Iar apele și le coloră cu propriul sânge.

Irisul din poveste devenise femeie.