Please, this is important

Irina se uită la știrile de noapte cu același dezgust și aceeași resemnare ca în fiecare zi. Se gândește mereu să renunțe la televizor - pentru totdeauna dacă se poate - dar cade obosită în pat seara, pe la aceeași oră și întinde mâna automat după telecomandă. Pentru o clipă își desprinde ochii de pe ecran și își reproiectează fără să vrea în cap flash-ul pe care l-a etichetat subconștient de atâta timp la capitolul "de făcut în doi": ea și Rareș, tolăniți între perne, comentând amuzați imaginile de pe ecran, în timp ce copiii lor se hârjonesc și râd în jurul lor. De ce îi mai apare imaginea asta în cap? Scena asta nu s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla vreodată. E o realitate paralelă și patetică. Există doar în imaginația ei.

Andrei o smulge din scurta reverie strigând din camera de alături:
- Mami mi-e foame!
Irina oftează și bombăne:
- De ce ți se face ție foame imediat ce mă așez și eu în pat?
Rămâne încă puțin cu ochii în televizor. După un minut se aude de dincolo:
- Dar mami, mi-e foame, dă-mi ceva de mâncare!
Irina se ridică bombănind din nou. Pe drumul spre bucătărie întreabă:
- Ce vrei să mănânci?
- Pâine prăjită cu ulei.
- Iar pâine prăjită cu ulei? Asta nici măcar nu ține de foame!
- Vreau pâine prăjită cu ulei. Te rog, mami.

Irina taie feliile de pâine și le pune în prăjitor. Trăznaia asta i-a rămas copilului de la bruschetta pe care i-o făcea taică-su în copilărie, înainte de divorț. Era o variantă redusă la esențial: pâine prăjită cu ulei de măsline, sare, usturoi și pătrunjel. Andrei voia să mănânce doar asta în fiecare seară dacă s-ar fi putut, dar ea îl mai convingea să accepte și alte mâncăruri. În seara asta nu are chef de muncă de convingere, așa că îi face damblaua.

E vineri seara și trecut de unsprezece. Copilul trebuie să doarmă la ora asta, dar pentru că a doua zi e week end nu se îndeamnă să-l culce cu forța. Ar însemna să stea cu el până adoarme, cel puțin o jumătate de oră, sau să-l ia în camera ei și să se culce și ea. Andrei nu adoarme singur indiferent în ce pat s-ar afla.

Irina se gândește la colegii care probabil încă sărbătoresc onomastica șefului la birou. A stat și ea puțin, cât să bea câteva pahare de vin, dar apoi s-a scuzat din cauza lui Andrei. Nu-l putea lăsa singur la ora aia. Își amintește drumul de întoarcere cu taxiul. A fost un moment pe care îl simte acum ca fiind special și îl retrăiește:
E în taxi. Se uită pe geam, înregistrând realitatea cu acea sete de detalii dată de euforia vinului. Totul e atât de clar, simțurile ascuțite, parcă vede cum mintea ei se deschide către lumea din jur care pare mai minunată ca oricând. Soarele apune și lumina e fermecătoare, zgomotele orașului sunt estompate și nimic nu sună strident sau supărător, aerul de toamnă intră răcoros pe geam. E o promisiune de fericire în jur care o amețește cu multitudinea posibilităților de manifestare. Își fixează privirea pe un autobuz oprit lângă ea la stop. Înăuntru, un bărbat beat se clatină încercând să se țină de bară. Face grimase caraghioase: își țuguie buzele, clipește des, strânge pleoapele, scutură derutat din cap. Irina îl privește nemișcată și simte cum promisiunea de fericire a dispărut brusc.

Acum chiar că e târziu. Se ridică să vadă ce face Andrei. A adormit de mult și televizorul merge în continuare. Îl închide. Stinge și lumina de lângă pat. Rămâne în picioare, lângă fereastră, cu nasul lipit de geam. Balconul e întunecat. Se văd siluetele plopilor mișcate de vânt afară. Se vede fereastra vecinei de peste drum. Una din pisicile de vis-à-vis pare că o urmărește dintre perdele. Nu se vede bine, fereastra e foarte aglomerată: frunze uscate prinse de draperii din toamna trecută, steluțe și Moși Crăciuni pictați cu spray-ul pe geam de astă iarnă și două ghivece cu flori uscate, probabil din primăvară. Mai e și salteluța câinelui pusă la aerisit alături de câteva umerașe cu haine - majoritatea cu imprimeuri "blană de leopard".

În balconul ei se aude cum se foiește papagalul lui Andrei. Își amintește din nou de Rareș. De scena de dragoste de pe balcon și de tot ce a urmat. Cât a trecut de atunci? Nici două luni.

Era îngrozitor de cald în noaptea aia. Andrei era plecat la taică-su, în vacanța de vară. Rareș a venit târziu și și-a lăsat motocicleta sub fereastră. Era și furioasă și bucuroasă și aproape nu-i venea să creadă că e în sfârșit acolo. Nu-l văzuse de luni de zile și la ea acasă nu mai venise niciodată până atunci. Rareș a intrat zâmbind și s-a oprit direct pe balcon. Ea a venit după el, nu-și amintește să fi schimbat mai mult de două vorbe. Îl vede în fața ei, parcă e acolo de când lumea, nu se miră de nimic, nici măcar de faptul că nu au rămas în cameră, totul i se pare romantic și firesc. Mai târziu avea să-i treacă prin cap că Rareș s-a dus pe balcon ca să nu scape din ochi casca lăsată pe motocicletă.
Dar lasă asta Irina, hai, amintește-ți cum a fost. Atunci, pe balcon. În momentul mult visat.

S-au apropiat unul de altul cu un fel de mirare. Rareș a îmbrățișat-o, ea s-a lipit de el. Simte foarte clar ce a simțit și atunci: că înaintează amândoi pe o graniță îngustă, un pas mai încolo și se vor prăbuși. Trebuie să-și păstreze echilibrul fragil cu orice preț. Nici un gest nu pare terminat, nici o îmbrățișare nu e completă, sărutările sunt schițate și gemetele înăbușite. Nu știe cu adevărat nimic despre el: ce îi place, ce nu, ce-l atrage, ce-l sperie, cât să înainteze și când să se oprească. Acum simte că nu va afla nimic, că alături de ea e o ființă necunoscută, care cu siguranță nu o iubește și care încearcă totuși să se apropie de ea. Gândurile i se estompează, mișcările vin singure, îi pasă tot mai puțin de ce e în capul ființei necunoscute și de ce și-ar dori de fapt. Papagalul se sperie și începe să se zbată în colivia lui. Ha ha! N-a murit nimeni de inimă, suntem relaxați, râdem, e totul ok, e firesc, se termină cu bine. Și acum să mergem cu motorul. Yeee!

Pe motocicletă, în spate, Irinei îi e aproape bine, aproape perfect. Nu trebuie să decidă vreun gest; doar să se țină strâns. Nu îi e frică de viteză și deși e foarte cald, se bucură și de senzația gecii de piele și de strânsoarea căștii. Vorbește cu aprindere despre motor, face planuri, se visează pe un drum lung în care să poată uita de sine, să ducă experiența până la capăt. Rareș e reținut în promisiuni. E foarte cald afară, nu se poate merge ziua, noaptea e periculos în afara orașului. Desigur, vor vedea, nu e nici o grabă. Irina adoarme imediat după plecarea lui Rareș, e fericită.

Trec câteva zile. Fericirea Irinei se estompează. Nu știe nimic clar de Rareș, ar vrea să-l vadă, e singură, fără Andrei, nu se poate gândi la altceva și fiecare seară în care el nu sună e un adevărat chin. Cu greu se hotărăște să-i trimită un mesaj.

Rareș o sună târziu să-i răspundă la mesaj. A fost plecat din oraș cu motocicleta, de abia s-a întors, nu poate veni la ea, îi pare rău, dar e prins cu alte obligații, cu prietenii lui.

Parcă îi aude și acum vocea, și mai ales liniștea care s-a lăsat când a închis telefonul. S-a simțit total blocată în dezamăgire. Era atât de cald afară, nu se putea face nimic. Se învârtea prin casă ca un prizonier în celulă. Închidea și deschidea televizorul, încerca să citească ceva, dar nu se putea concentra la nimic. Pe masă era o revistă de artă cu tablourile unui american de care nu auzise niciodată. Artă modernă. Niște mâzgăleli făcute parcă de mâna unui copil. Dintr-unul din tablouri, o femeie tulburată, cu față de victimă, părul albastru, buze foarte roșii și un zâmbet amar, privea spre ea. Jos, autorul scrisese preventiv și patetic un mesaj din partea femeii: Please, this is important! Irina a râs, dar a simțit în sfârșit că tabloul a căpătat sens.

Da, ăsta a fost momentul de cotitură, acum două luni. După ce s-a hotărât, lucrurile s-au legat firesc. Acum știe ce vrea și între timp a apucat să strângă deja cam un sfert din bani. Și de luni, o să înceapă orele cu un instructor în care are încredere. Va fi mai greu, dar nu imposibil. Și-a luat deja cască.