Ie purpurie

Este iarna lui 2000. Am trecut cu bine de revelionul care nu a marcat sfârșitul lumii. E dimineață și moțăi pe drumul spre muncă, prima zi după vacanța de iarnă.

Bătrâna are probabil peste 80 de ani și urcă greu în autobuz. E îmbrăcată ca la țară, cu o ie colorată, cojocel și o fustă neagră. Cară niște sarsanale pe umăr. Lumea îi face loc și cineva îi cedează un scaun mai în față. Stau în picioare aproape de ea și îi văd ochii apoși și fața foarte ridată, dar încă frumoasă. Trecem pe lângă Casa Presei. Bătrâna își face trei cruci mari și murmură:
- Ce biserică mare, maică! Am auzit că acu' se fac iar biserici.

Zâmbesc condescendent, dar nu spun nimic. Bătrâna are un aer senin și calm care lipsește cu desăvârșire pensionarilor acriți cu care călătoresc de obicei la ora asta. Stăm pe loc la o intersecție aglomerată. Chiar lângă noi se vede pe geamul mașinii reclama unei agenții de turism: Euro Travel. Bătrâna o fixează un timp și oftează:
- Travel. Ăsta e un medicament foarte puternic. Mi-au dat și mie când am fost în spital anul trecut. O grămadă de bani costă. Acu' dacă o să intrăm în Europa au adus din ăsta nou pesemne, european. Precis că ăsta e și mai scump. Eh, să ne țină Dumnezeu sănătoși.

Mai zâmbesc o dată și mă hotărăsc să fiu politicoasă, să zic și eu ceva:
- Și ce faceți la București? Ați venit în vizită la copii?
- Nu, nu. Am venit la frati-miu Ilie, la spital. Nu prea mă descurc eu în București, dar copiii sunt plecați de mult din țară și a trebuit sa viu singură. Dar nu mă plâng, nu mă plâng, acu', e soare, e frumos, mă bucur că l-am găsit pe doctor la spital, că l-am văzut pe frati-miu, că poate e ultima oară când îl văd. Cine știe ce o mai fi la anul...

Discuția devine prea tristă, așa că mă gândesc să schimb subiectul:
- Dar de unde aveți ia asta frumoasă? Că parcă nu am mai văzut așa combinație, mov cu galben adică.

Bătrâna se uită la ie zâmbind.
- Asta e cusută de mine când eram fată. Păi cum altfel? Toate fetele își coseau zestrea singure înainte de măritiș. Ehee... ce poveste a fost și cu ia asta!

Se apleacă ușor spre mine să se asigure că nu o mai aude altcineva și șoptește:
- Ia asta mi s-a arătat mie în vis!

Ridic sprâncenele a mirare și îi zâmbesc încurajator. Ea continuă aproape în șoaptă.
- Pe vremea mea, fetele se măritau tinere, nu ca acuma. Dacă treceai de 20 de ani erai fată bătrână și părinții nu mai știau cum să facă să îți găsească om potrivit, să nu rămâi piatră în casă. Eu aveam 25 de ani împliniți și tot o țineam una și bună că nu și nu, că nu era niciunul cum voiam eu să fie. Că vezi tu, eu de mică mă rugam la icoane să îmi trimită un om sfânt, așa, un preot dacă se poate. Tare mult m-am rugat, dar anii treceau și nu apărea nici un preot. Ăla din sat era bătrân și fusesem și în toate satele din jur, dar degeaba. Și într-o noapte, așa, pe la începutul primăverii, mi s-a arătat un înger în vis și mi-a zis ce am de făcut. Mi-a zis că o să vină alesul meu și o să-l cunosc că e om sfânt că o să aibă doi de S în nume, ca și în numele lui Isus adică. Și tot ce trebuie să fac e să am o ie cusută cu purpuriu ca liliacul înflorit, că în anul ăla liliacul o să înflorească de Paști, și de Paști o să vină omul meu!

Bătrâna s-a luminat toată la față povestind și își pipăie mâneca liliachie care sclipește în soare.
- Și de a doua zi am început să alerg după ață purpurie că nu mai avea nimeni la noi în sat și nici că se putea face din vopselele pe care le știam noi. Am încercat tot felul de amestecuri dar nu ieșea ce trebuie și plângeam că se apropia Paștele și rămâneam nemăritată! A adus tata până la urmă, după multe căutări pe la oraș. Erau vremuri grele pe atunci, de abia începuse războiul, cui îi ardea de prostiile mele cu ața purpurie? Dar săracul tata m-a înțeles că știa ce credincioasă sunt și îi era frică să nu rămân nemăritată și să ajung la mânăstire până la urmă. Și am lucrat la ia asta... mamă, mamă ce am mai lucrat. Vezi că i-am pus și puțin galben pe la mâneci să o mai înveselesc și câteva paiete mici, mici, nici să nu se vadă. Doar așa, să sclipească la o rază de soare, când nu te aștepți.
- Și? A înflorit liliacul când trebuia? A apărut preotul de Paști la biserică?
- He he. Stai să vezi. Până la urmă a venit și ziua cea mare: Duminica Paștelui. Nu o să uit ziua aia cât oi trăi. Liliacul înflorise într-adevăr ca niciodată și miroseaaaa... sau poate mi se părea mie că sunt toate așa minunate, că tare eram fericită. M-am îmbrăcat cu ia și poalele, că se făceau și poale le fel cu ia, să se vadă frumos sub fotă, și m-am dus la biserică cu mama și cu Ilie, fratele mai mic. Era lume buluc și eu tot întindeam gâtul și săream să văd preotul ăl nou dar tot ce vedeam era barba preotului nostru vechi alături de dascălul cel bețiv și nici urmă de preot tânăr! Am stat ca pe ace toată slujba și mă tot întorceam spre ușă, că acum poate intră, că a întârziat. Mama știa după ce mă uit și i se rupea inima de mila mea dar Ilie mă trăgea de mânecă să mă potolesc că se uită toată lumea la noi. S-a terminat slujba până la urmă și ne-am întors acasă ca de la înmormântare. De abia îmi târâiam picioarele și nu mai vedeam nici soarele nici liliacul înflorit. Cum să mă înșele pe mine îngerașul și Măicuța Domnului? Cum să rămân eu nemăritată după atâta speranță în van?
- Și, și?
- Și chiar în fața porții noastre, îl văd pe tata cum coboară din căruță cu fratele meu mai mare Ion și cu încă un bărbat, amândoi în uniformă. Frati-miu era pe front și știam că s-a dus tata să îl ia de la gară, că avea permisie de Paști. Dar ochii mei erau lipiți de bărbatul brunet de lângă el. Și parcă îl aud pe frati-miu cum zice așa, ca prin vis: uite Mărioară el e prietenul meu bun Nicu Stănculescu, student la teologie. Ah Doamne! Avea doi de S în nume! Slăvit fie numele tău, cum am crezut eu păcătoasa că mă poți amăgi! Și vine Nicușor al meu așa la mine și mă privește adânc în ochi și numai ce-l aud: Domnișoară Mărioara, aveți ochii liliachii sau se reflectă ia asta minunată în ei?
- Ce poveste frumoasă! Păi ați fi fost dumneavoastră și Liz Taylor cu ochii mov, dar cred că nu se lansase ea pe vremea aia în filme, la cinema. Și până la urmă a meritat toată așteptarea asta? V-a făcut fericită? A fost un om sfânt așa cum sperați?
- Asta e o altă poveste maică și acu' cred că trebuie să cobor la prima. Bine că m-am uitat pe geam că nu știu cum a zburat timpul tot povestind așa.

Bătrâna se ridică greu și își ia sarsanalele în spate. E încovoiată de tot. Mă precipit să o ajut.
- Stați, nu plecați așa! Stați măcar să vă fac o poză!

În timp ce cotrobăi după micul aparat din geantă și mă chinui să o încadrez repede, o văd cum lasă sacoșele jos și își îndreaptă spectaculos spatele. Pune un picior ușor mai în față și o mână în șold și privește în zare, peste capul meu. Toți oamenii din mașină se uită la ea cum pozează ca la 1900 la fotograf, dar nu se aude nici un chicotit. Nici Regina Maria îmbrăcată în costumele ei populare prețioase nu ar fi arătat mai sigură pe frumusețea ei. Poza e gata. De abia apuc să îi mai dau cartea mea de vizită, strigând în timp ce coboară:
- Să mă sunați să vă trimit poza! Să mă sunați neapărat, că e o poză frumoasă!

Epilog
Asta a fost acum un an și ceva. Am uitat între timp de bătrână și poza s-a pierdut când am scos cardul din aparat. Acum două zile însă, am primit un pachet la birou. Colegii trăgeau cu ochiul curioși că nu arăta deloc a pachet pe care să-l primești la birou. Numele meu și adresa erau scrise de mână pe o etichetă improvizată. Era legat cu sfoară și înfășurat într-o hârtie simplă, albă. Am reușit să-l deschid. Înăuntru era ia mov cu galben și o scrisoare:

Stimată domnișoară,

Mama a murit luna trecută și cât a zăcut bolnavă a insistat să vă trimit ia ei. A păstrat cartea dvs. de vizită. Aș fi putut să vă sun întâi la telefon, dar am vrut să vă fac o surpriză. Să aveți grijă de ie vă rog, e cusută de mama. Am înțeles de la ea că v-ați cunoscut la București, nu mi-a dat prea multe amănunte, dar ia a fost singurul lucru pe care a insistat să îl trimitem cuiva la moartea ei. Poate știți că tata a fost preot dar poate nu știți că a fost un om rău și zgârcit și a chinuit-o mult săraca. Ea era credincioasă și bună, voia să-i ajute pe toți și el o certa mereu că risipește averea. Numai după bani alerga tata, Dumnezeu să-l ierte! Ca să o ia pe mama de nevastă bunicul a trebuit să-i dezmoștenească pe frații ei, ca să aibă ea zestre mare, să nu rămână nemăritată. Și la ce i-a folosit mă întreb? Și totuși, ea toată viața a părut fericită, vorbea cu îngerii în somn, se bucura din orice, pe tata l-a îngrijit singură cât a fost bolnav, înainte să moară, cred că l-a iubit mult. Cine știe? Păstrați vă rog ia în amintirea tinereții ei. Poate a vrut să o trimită departe de noi care îi știm soarta, ca să vă inspire cumva sau să vă ajute să luați hotărâri mai bune în viață.

Multă sănătate și noroc vă urez.
Iulia Stănculescu

Eheee... Mărioară cu ochii mov! Și acum, când trec uneori pe lângă Casa Presei, mi se pare că aud clopote uriașe bătând undeva sus pentru sufletul tău.