Cea mai grea povară pentru viața unui copil este viața netrăită a părinților săi. (Carl Gustav Jung)
Ca de obicei, bântui prin librării, caut, cercetez, analizez, răsfoiesc, citesc. Îmi cad ochii pe volumul Anei Maria Sandu Mama îmi spune că am o viață frumoasă. Mă intrigă acest titlu, dar îmi văd de drumul meu prin librărie. După cercetarea altor rafturi, revin la raftul cu cartea amintită fiindcă nu îmi pot scoate din minte titlul. Îl găsesc curajos. O sumedenie de întrebări mă bântuie pe această temă. Există mame care califică astfel viețile copiilor lor? Mă întreb cum ar trebui să arate viața Anei Maria ca să o califice mama ei drept frumoasă... Vrea să spună împlinită? E oare același lucru? Ce trebuie să conțină o viață împlinită, o viață frumoasă, până la urmă?
Focalizez iarăși volumul și în creier mi se desfășoară un puzzle tematic al vieții autoarei, atât cât pot compune din el cu ceea ce știu și deduc din scrisul ei la revista Dilema: este redactor la Dilema, cel mai probabil este absolventă de Litere, a scris câteva cărți, pare a avea o viață boemă, nu cred că e căsătorită, nu știu dacă este într-o relație sau este divorțată, nu cred că are copii, nu lucrează în corporație, nu are funcție de conducere, nu știu dacă are mașină sau casă proprietate personală - un capitol cu punctaj mare pentru contabilii profesioniști ai reușitelor vieții. Așadar, la capitolul rezultatelor de vitrină s-ar putea să nu stea prea bine. Și totuși, mama ei îi spune că are o viață frumoasă. Lentilele mamei ei pentru descifrat și calificat vieți sunt total diferite de cele ale multor mame din aceeași generație cu mama Anei Maria. Pare a fi o femeie înțeleaptă. Mie mama îmi spune că fac umbră pământului degeaba dacă nu am un copil. Ce contează celelalte lucruri, cum mă simt eu, sănătatea sufletului meu, devenirea mea, călătoria mea în viață? Toate acestea sunt în van! Copilul e totul și se și vede. E foarte vizibil. Îl vede lumea, familia, oamenii care te validează și de a căror validare nu ai nevoie și nici nu depinde viața ta de validarea lor.
Părinților noștri le este frică să evalueze viețile noastre plecând de la ceea ce nu se vede, și nu de la ceea ce se vede; au convingeri limitative și sunt atașați de ele fiindcă reprezintă zona lor de confort, de siguranță, nu ar ști să se orienteze fără ele. Nu au instrumentele necesare unei analize mai autentice, mai profunde, dincolo de hotarul material și social fiindcă nici propriile lor vieți nu au știut să le evalueze astfel. Cum ar putea să aibă aceste filtre de analiză active, de vreme ce nici ei nu au fost întrebați dacă sunt bine sau rău la vremea lor? Iar dacă ar fi fost întrebați, nici nu ar fi știut ce să răspundă. Părinții noștri mai degrabă te întreabă dacă ai mâncat decât să te întrebe cum te simți, dacă ești mulțumit de viața ta sau cum ești tu în raport cu tine, ori dacă ești mulțumit cu viața ta dincolo de orice aspect exterior. În tinerețea lor, starea de bine avea legătură în primul rând cu mâncarea. Mâncare ce nu se găsea pe toate drumurile, ci reprezenta o lume subterană a relațiilor, umilințelor și trocurilor. Erau obișnuiți să aibă tot timpul o sacoșă la ei în caz ca se ivea vreo coadă la care se puteau așeza, iar trezitul la ora 05 dimineața pentru cozile la lapte reprezenta un stil de viață atât pentru ei, cât și pentru bunicii noștri. Treburile casnice nu erau tehnologizate: mașina de spălat vase nu exista, scutece tip Pampers nici atât, mașina mică și mașina de spălat rufe erau un lux rarisim. Probabil că mulți dintre noi păstrăm într-un colț al minții imagini cu mamele și bunicile noastre spălând și storcând hainele de mănă. Astăzi, pentru noi, spălatul manual este doar o opțiune a mașinii de spălat pe care nu o asociem nicicum cu mâinile umane, iar pentru un tânăr născut în anii '90 sau 2000 toate acestea sună a scenariu apocaliptic de film.
Trăitul în comunism le-a amorțit multora dintre ei criteriile emoționale și afective de evaluare și trăire a unei vieți, dar le-a dezvoltat cumva un soi de capacități capitaliste de a contabiliza viața împlinită sau ratată precum rezultatele contabile ale unei companii. Ei compun un soi de P&L al destinului cuiva în funcție de criterii stricte. Dacă ești carierist, muncești mult. Prea mult, o spun ei cu mizericordie în glas. Dacă alegi o viață mai lipsită de obligații, mai boemă, mai centrată către sine, ei traduc asta prin a nu face nimic, a te rata și ridică din sprânceană. A fi divorțat e un eșec. Soțiile din comunism rămâneau în căsnicii lipsite de infrastructură afectivă, ratate, toxice, violente pentru că nu dădea bine să divorțezi - mai ales dacă aveai copii -, riscai să devii marginală, stigmatizată, nu existau alte alternative, trebuia să suporți; statutul de divorțată era o talangă grea. Drept urmare, nici azi divorțul nu este perceput de către unii părinți trecuți prin comunism ca o opțiune viabilă de viață. Dacă azi întâlnim deseori aplicat conceptul că e mai bine să fii singur decât singur în doi, la vremea lor, părinții noștri aplicau acest concept pe dos. Mintea unor oameni care au în subconștient (să nu uităm că subconștientul ocupă 95% din creier, deci este dominant) modele de viață bazate pe compromis, pe îndurat și pe negarea teritoriului emoțional, cel mai adesea nu poate accepta tăria unui divorț. Dacă stai cu chirie strâmbă din nas. Miroase a sărăcie, nu îți merge prea bine sau cheltui banii aiurea, nu ești serios. Dacă stai prea mult într-o relație, ar trebui să te căsătorești, să intri în rândul lumii transformând acest eveniment personal într-un spectacol cu audiență, pentru audiența care alimentează bârfele, iar bârfele apropie oamenii. Dacă ai casa ta proprietate personală e un lucru bun. Ești valid! Ești aproape un om realizat. Îți mai lipsește copilul. Ei bine, copilul este cheia, el atârnă cel mai greu în balanța desăvârșirii, el este împlinirea supremă. Dacă ai copil, ești vaccinat împotriva nefericirii și neîmplinirii.
Părinții ar prefera să ai copii cu orice preț. Ei văd viața astfel pentru că la vârsta noastră de acum, părinții noștri erau de mult la casa lor, având cel puțin un copil, iar mamele noastre aveau deja la activ câteva avorturi ilegale suportate în chinuri greu de descris, asumându-și riscul propriei vieți. Lor le este greu să înțeleagă caruselul vieții tale sau criteriile tale de viață - sunt prea noi și prea vaste pentru ei (parcă s-a așternut în fața lor subit prea multă libertate de alegere cu care nu sunt obișnuiți) -, nu își dau seama că tu ești în recuperarea vieții lor netrăite, că ai un orizont vast de opțiuni de viață și vrei să le explorezi. Așa cum le este de asemenea greu să accepte că tu ești un om nou, că vii în această lume cu o misiune proprie care nu trebuie să semene cu misiunea lor, că ești poate un spirit mai independent care trăiește într-o lume așijderea (cu riscul ca independența ta să îi facă pe ei să se simtă inutili), că vrei să trăiești viața aleasă de tine, că poate vrei să iei decizii independente de ei și ai nevoie ca ei să îți sufle vânt în aripi, nu să îți frângă zborul prin mefiență și dezaprobarea îndrăznelilor tale din cauza propriilor lor ezitări, frici și eșecuri.
Într-un frumos eseu dintr-o carte care vrea să accentueze importanța fondului dincolo de formă, Teodor Baconschi exprimă o optică parentală care merită notorietate: "Prima regulă pentru o educație reușită ține de respectul copilului ca persoană autonomă, cu destin personal și drepturi aparte pe care nu le poți anexa. [...] Copilul e cu atât mai autentic al tău cu cât reușește să fie nu copia ta epigonică ori proprietatea ta privată, ci o ființă liberă, o personalitate distinctă cu opțiuni pe deplin asumate." (Teodor Baconschi - Averea bunei educații, editura Univers, 2019, pagina 33). Însă aceste rafinate și sănătoase concepte de viață aparțin mai degrabă unui segment îngust de părinți. Chiar și părinți tineri - aferați fiind cu multitudinea de griji și provocări contemporane, dar și dezorientați de stufărișul metodelor educaționale aflate pe piață, - aleg calea bătătorită în educarea urmașilor, lăsându-se pradă programelor existente în subconștientul lor, asezonând aceste programe cu tehnologia aferentă pe care o pun la dispoziția copiilor lor uitând uneori că experiența parentală este un dar divin care presupune mult mai mult decât nevoi lichidate cu cardul de credit.
În volumul care a provocat acest text, autoarea are un scurt portret al femeilor de azi: "femeile de azi din România (și mă refer la cele educate, din mediul urban) recuperează tot ce n-au trăit mamele și bunicile lor. Muncesc mult, abia dacă mai au timp de familie și de copii. Sau se gândesc să-i facă după 30 de ani când descoperă că e puțin cam prea târziu și apar tot felul de complicații. Doar două dintre prietenele și fostele colege de liceu au doi copii, celelalte unul sau niciunul. [...] Trăim tot ce nu au putut să facă părinții noștri." (Ana Maria Sandu - Mama îmi spune că am o viață frumoasă, editura Polirom, 2019, pagina 17). Așadar, o generație care este în recuperare, dar și în opoziție cu generația celor mari. Generația aceasta nu mai face copii, în vreme ce generația cealaltă voia să scape de copiii ei încă nenăscuți. O generație pentru care are loc o mutație de valori greu de înțeles de către părinții grizonanți și disponibili să îți crească copiii, să îți facă curat, să îți gătească încă, să îți spele hainele încă, să contribuie cu bani pentru o mașină mai bună, pentru un apartament mai mare sau o faianță mai nouă pe pereți, luându-ți parcă viața în stăpânire prin această formă de iubire. Chiar dacă muncești 12 ore pe zi și nu ai timp de copii, tot consideră că trebuie să îi faci. Nu este asta o problemă. Îți vor crește ei copilul / copiii fiindcă așa au procedat și ei la rândul lor. Și astfel se perpetuează aceleași modele și aceleași greșeli neconștientizând că poate hăul care există deseori între ei și tine este cauzat tocmai de absența unei libertăți individuale, a iubirii manifestate, a unei dimensiuni spirituale și emoționale a relației. Tu te ocupi cu făcutul banilor, mai puțin cu prezența ta activă și calitativă în viața copilului tău și tot cu bani cumperi și absența ta din viața lui prin achiziția de gadget-uri, haine trendy și vacanțe scumpe.
Oricât de diferite ar fi vremurile pe care le trăim noi față de cele pe care le-au trăit părinții noștri, viețile noastre și felul în care le trăim au elemente comune. Ceea ce diferențiază categoric era lor de era noastră este libertatea de mișcare, precum și accesul la informație. În viața aceasta intens ritmată, ai la dispoziție un morman de informații care crește zi de zi în fața ta, și, dacă ești atent, poți distinge bălăriile de plantele sănătoase care să te ajute la sporirea calității vieții tale. Însă, în mod paradoxal, cu cât este mai voluminos mormanul nostru de informații, cu atât părem mai alienați și chiar mai uzați de malaxorul vieții zilnice.
Nimic din ceea ce faci nu-ți poate garanta o viață împlinită sau frumoasă. A avea copil nu echivalează cu fericirea supremă - dar, neîndoielnic, reprezintă o propulsie spirituală greu de egalat de o altă experiență a vieții -, nicio funcție nu aduce la pachet împlinirea râvnită, căsnicia nu este nici ea un asigurator de viață bună, nici cutreieratul lumii nu este suficient pentru a îți face viața frumoasă și nici bunurile nu au incluse asigurări de beatitudine. Dar câte puțin din toate acestea îți compun un peisaj de viață bine proporționat. Frumusețea unei vieți poate că ține de cum te însoțești, de cine te însoțește, de alegeri înțelepte, de fertilitate spirituală, de cum îmbătrânești, de trăitul conștient, de racordarea ta la tine dincolo de presiunea socială a lui a avea, a poza și a te arăta, de seninătate și de sănătatea fizică și sufletească, de o decență pecuniară necesară traiului zilnic mai mult decât alte realizări pe care amatorii de inventariat și etichetat vieți le vânează cu lăcomie.
Evaluările de viață ale părinților noștri vin din viețile lor netrăite, castrate emoțional și social, din traumele de care nu sunt conștienți poate nici acum, din lipsa vieții sufletului, din lupta lor pentru supraviețuire în timpuri comuniste, precum și în vremurile bezmetice din postcomunism. Dar, poate că tocmai de aceea grija cea mai mare ar trebui să o avem față de chemarea sufletului nostru căci "Realitatea cotidiană ne înghite cu o forță din ce în ce mai mare, ne mestecă pe toți cu poftă, ca apoi să ne scuipe fără nicio părere de rău. Atunci avem nevoie de un colac de salvare. Ideal ar fi să găsim unul potrivit pentru sufletul nostru. Care să ne aducă la mal teferi și nevătămați." (Ana Maria Sandu - Mama îmi spune că am o viață frumoasă, editura Polirom, 2019, pagina 118).