O umbrelă cu buline, o poșetă roz și niște nori

N-a plouat de zile bune. Aseară asfaltul era perfect uscat, cerul aproape senin. Se întunecase deja. Se vedeau cîteva stele răzlețe și cam înghețate, iar luna era rotundă ca o plăcintă. De nicăieri a apărut în fața mea pe o stradă din cartier o fetiță de vreo patru ani care ținea în mînă o umbrelă. Maică-sa încerca să o convingă să o închidă; cu tot felul de argumente care ei i se păreau de bun simț. Uite, nu cade din cer nici un strop de apă. Uite, e îngust trotuarul și nu încăpem amîndouă dacă nu o închizi. Am zîmbit și m-am uitat în jur. Toți adulții care treceau pe stradă păreau să sufere de un fel de exces de luciditate. Am întors capul după puștoaică: era singura care își vedea nestingherită de drum, sub umbrela ei cu buline. Am zîmbit din nou și am început să ocolesc bălțile.
Cîteodată picioarele o iau înaintea minții și te duci să cauți ceva ce nu-ți aduci aminte prea bine nici cînd și nici unde ai pierdut. Găsești niște nori care plutesc buimaci deasupra orașului și rogi insistent vîntul să fie mai domolit, pentru că la umbră îți cam intră frigul în oase. Vezi o tipă care se plimbă prin pădure cu o poșetuță roz pe umăr și te întrebi dacă o fi împreună cu tipul de mai încolo îmbrăcat în negru, cu un aparat foto în mînă. O revezi după o bucată de drum, e singură. Mai comentezi o dată despre culoarea poșetei. Dai peste nesfîrșite nuanțe de galben și de arămiu și te gîndești că nu mai e mult pînă cînd frunzele vor fi înghițite de brumă și prin copacii plini de promoroacă va șuiera vîntul. Însă deocamdată galbenul și arămiul îți invadează retina și te bucuri că încă te mai poți juca de-a v-ați ascunselea cu soarele.