Refuz de revenire

Nu te-am uitat nici azi, iubitule. Deşi, uite, au înflorit mulţi salcâmi între noi. Te-am refuzat atunci, în acea fatidică zi de joi, am refuzat să te urmez şi ochii tăi au plâns surprinşi. Purtam aceeaşi rochie albastră cu care ne-am început iubirea şi mi-a devenit clar că, purtând-o atunci când ţi-am dat un refuz, am încheiat un ciclu.

Te-am iubit. Te-am iubit... atât cât poate iubi un nebun. Cu disperare, exaltare, îndârjire şi frică. Când ne despărţeam pentru scurt timp tremuram, intram în transă, mi-era frică, intram în vorbă cu oameni, îmi ocupam timpul numai ca să nu-ţi simt lipsa, să nu conştientizez că nu eşti la o respiraţie distanţă, să nu urlu, doamne... de câte ori nu mi-a venit să verific dacă ţipând, mă pot elibera de frici, de dor, de nesiguranţă.

Erai plecat de deja patru zile şi am cedat. M-a sunat şi i-am răspuns. Am făcut repede un duş şi în pripă, grabă şi timp limitat am ajuns la el. Nu voiam să am timp de gândire, cumpănire sau altceva, tocmai ca să nu mă răzgândesc. Da, te-am înşelat. Acum ai să mă întrebi de ce. Ştiu, te vei uita în ochii mei, mă vei lua în braţe şi-ţi voi simţi tot tremurul când mă vei întreba cald şi calm, cu vocea în lacrimi: "De ce, iubita mea?". Am să mă uit tăcută în tine, am să plâng şi am să fiu incapabilă să-ţi dau un răspuns.

Ce răspuns să-ţi dau? Că mă doare tot corpul când lipseşti? Că urăsc să-mi spui la final de lună "iubito, lipsesc trei zile, aşteaptă-mă"? Că mi-e groază, o groază cumplită că te întâlneşti cu cineva din trecutul tău şi veşnica ispită din mine îţi va deveni rutină? Că vei obosi, la un moment dat, când neastâmpărul meu în ceea ce priveşte viaţa te va covârşi? Că altfel nu ştiu, nu sunt în stare să funcţionez, decât uitând de mine în braţele cuiva? Da, iubitule, am închis ochii când am fost la el şi am avut convingerea preţ de patru orgasme că tu mă ţii în braţe.

Şi... mai ţii minte ce mi-ai spus când ţi-am mărturisit toate astea? "Mărită-te cu mine". Doamne... Nu ştiu dacă vei afla vreodată, dar primul şi unicul meu răspuns, cel mai clar şi care-mi stă mărturie cu tot sufletul, a fost să-ţi spun "da". Să-ţi ţip "da". Să arunc lumii întregi că eu, aia nestăpânită, îndoită şi veşnic nehotărâtă, m-am dat ţie. Ţie, unicul meu iubit. În schimb de asta... spiritul meu contradictoriu, cumpănitor şi nehotărât, acel ceas ce mă trădează de fiecare dată în faţa unei mari decizii, m-a îndemnat să te refuz. Am spus "nu".

Mai ştii? Din acel moment, nu te-am mai auzit respirând. Mâna care încă stătea pe mijlocul meu a devenit inertă şi grea. Nu ai oftat, nu ai plâns. Ai înlemnit. Iar eu... te-am ajutat să faci bagajul şi te-am privit plecând. Te-am lăsat să pleci. Nu era prima oară când o făceai, dar sigur era ultima.

Sunt bine acum, după doi ani fără noi. "În transă?". "Tot în transă, da". Merg pe stradă şi mă duc la petreceri, râd, zâmbesc, am o faţă senină, lumea mă admiră, sunt frumoasă, mereu am fost, dar... sunt goală.

... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino...... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino... revino-mi!