După ce a absolvit şcoala în oraşul natal, a plecat la Aleppo în 1996. Acolo a urmat cursurile Universităţii Economice. Începând din iulie 2004 a locuit în Damasc unde a lucrat ca designer web şi editor pentru revista online Maaber. Din iarna anului 2012, Darin Ahmad s-a mutat în Berlin unde locuieşte şi în prezent.
Darin Ahmad pictează din 2015. Lucrările sale au fost prezentate în Alitihad Culture Newspaper în iulie 2017, BeiNNehreen Newspaper în octombrie 2018 şi Mirit Magazine în mai 2019. În iunie 2019, a publicat un articol în The New Arab cu titlul This day is still mine şi în august 2019 articolul The need of being central. Alte articole şi poezii i-au fost publicate în revista Maaber, începând din 2004 până astăzi.
Darin Ahmad şi-a expus lucrările pentru prima dată în cadrul expoziţiei Fluchtpunkt împreună cu Kefah Ali Deeb, Fouad El-Auwad, Akram Hamza şi Adnan Sharbaji din mai până în iulie 2016 în Institutul Francez din Bonn.
Darin va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).
Ilinca Bernea: Ai o operă impresionantă care acoperă o gamă largă de mijloace şi medii de expresie. Eşti o artistă prolifică: pictoriţă, scriitoare, poetă. Creaţiile tale s-au concentrat în mare parte pe starea, natura şi imaginea femeilor şi pe statutul lor în circumstanţe sociale mai mult sau mai puţin libere. Cât de greu ţi-a fost, ca femeie, să devii artistă?
Darin Ahmad: Trăim într-o civilizaţie cu o natură ierarhică, verticală, în care construcţia se face de obicei de jos în sus, şi cu cât este mai înaltă clădirea, cu atât este mai valoroasă. Nu am în vedere aici doar construcţia arhitecturală, ci şi construcţia oricărui proiect literar, artistic sau cultural. Natura acestei construcţii verticale necesită specializare, alegerea unei anumite zone şi acumularea de straturi peste ea. În domeniul artei, de exemplu, această acumulare ţine de stilul artistului. Eu însă aleg să-mi construiesc proiectul pe orizontală şi aici mă refer la mai multe metode şi teme. Prin această alegere sacrific ceva în întâlnirea cu publicul, care va fi puţin confuz. Dar un nou tip de relaţie înlocuieşte acea parte lipsă; în consecinţă, privitorul va avea câteva întrebări, îndoieli şi un fel de sentimente incomode, deoarece nu se uită la ceva frumos sau plin de emoţii, ci la ceva misterios, care nedumereşte, care intrigă etc., cum e şi viaţa însăşi. De ce sunt oameni goi cu un sac pe cap? Care este semnificaţia acestor bastoane de lemn?... Cineva a comentat despre o pictură în care apare o smochină: "Omul nu ştie dacă va mânca smochina acesta sau dacă smochina îl va mânca". Şi acesta a fost exact sensul configurării: smochina este un simbol al foamei.
Aş putea spune că proiectul meu de artă este unul intelectual-filosofic-poetic la fel de bine ca şi unul propriu-zis de artă. Vreau ca tablourile mele să provoace împreună conştiinţa şi subconştientul spectatorului, aşa cum face poezia sau cum ar face-o un vis care trezeşte pe cineva din somn, fără a intra în conflict cu persoana respectivă, fără a-l face să se simtă ameninţat personal. Aceasta este o mare provocare, deoarece fiinţa umană obişnuită este o creatură pătimaşă, egoistă, care trăieşte într-un cerc închis religios, ideologic...
Toate subiectele la care lucrez sunt conectate şi pot fi încadrate în trei categorii clare: Ecofeminism, filosofia lui Krishnamurti şi Psihologia de Profunzime. Unul dintre pilonii ecofeminismului este o perspectivă integralistă care interconectează natura, alteritatea şi femeile: orice schimbare a conştientizării relaţiei cu natura duce la o schimbare a conştientizării relaţiei cu femeile şi cu "cel diferit" şi acelaşi lucru se aplică în ce priveşte orice transformare a conştientizării relaţiei cu femeile. Din această perspectivă am conceput picturile cu tema Femeie sau natură, dar nu pentru că eu însumi sunt femeie.
Toate cele de mai sus ne fac să înţelegem condiţiile dificile cu care se confruntă orice femeie atunci când vine vorba despre un proiect intelectual sau artistic diferit şi radical - bărbaţii se confruntă şi ei cu asta, dar într-un grad mai mic, deoarece cercurile culturale dominante, în special cele tradiţionale, pun femeile în postura de surse de inspiraţie pentru artă şi poezie, pentru că se presupune că nu au capacitatea de a le produce. Acesta este un tip de capcană pe care puţine femei îl observă şi evită. Şi atunci când îl evită, produsul lor creativ este supus excluderii şi marginalizării. Mai ales dacă ele mai sunt şi mame, multe sunt eliminate din spaţiul public. Multe nu s-au mai întors niciodată din acest exil matern, dar sunt şi multe altele care o fac.
I.B.: Avem aceeaşi vârstă, dar am crescut şi am trăit într-o societate complet diferită, am absolvit o Universitate de Teatru, apoi am studiat filosofia şi teoria artei la doctorat. Eu una am fost împinsă şi influenţată să am o carieră academică şi să fiu creator şi mi-am dorit întotdeauna să fiu un model. Visul meu era să fiu muza unui pictor. Am reuşit să fiu a unui muzician, ce-i drept... Dorinţa mea a fost să fiu cea care îl inspiră pe artist. Fără legătura dintre privirea celui care pictează sau compune sau scrie şi sugestiile transmise acestuia de un model dat (care ar putea fi o piesă de natură spectaculară sau umană, un peisaj urban, o situaţie de viaţă sau o femeie) creaţia nu este posibilă. Tensiunea estetică născută între privirea subiectivă şi obiect e sursa ei. Eu mi-am dorit să fiu muză mai mult decât artistă. Sunt mai fericită decât atunci când pun punctul final la o carte, când un bărbat îmi spune că sunt frumoasă, cu toată sinceritatea. Nu crezi că femeile ar trebui pur şi simplu încurajate să îşi exprime liber dorinţele şi vocaţiile, fără modele prescriptive? Nici o instanţă externă nu e cazul să le dicteze cine sunt şi după ce să tânjească!
D.A.: Cu siguranţă! Nu există standarde care să limiteze libertatea unui bărbat sau a unei femei de a fi ceea ce vrea el / ea să fie. Cred că are legătură cu circumstanţele în care am crescut, întrucât fiecare dintre noi se străduieşte să găsească un echilibru în care să poată obţine cât mai multe lucruri, experienţe sau cunoştinţe. Cu toate acestea, am o poziţie foarte clară în privinţa faptului că femeia este inspiraţia pentru artă, iar bărbatul este creatorul acesteia. Cu alte cuvinte, sunt împotriva segregării de gen în această chestiune, mai ales că provin dintr-o cultură care laudă femeia frumoasă şi tăcută şi o înfrânează pe frumoasa femeie vorbitoare. Mă refer aici la cei care vorbesc despre subiecte în afara a ceea ce intră în sfera "conversaţiilor femeieşti". Să luăm exemplul vedetelor de film talentate şi să vedem cum se ocupă mass-media de ele şi tipul de întrebări care se pun femeilor în comparaţie cu întrebările adresate bărbaţilor. Să luăm un alt exemplu - un exemplu important ce aparţine unor culturi, inclusiv culturii arabe -, anume dansul din buric. În acest dans, frumuseţea corpului feminin se manifestă într-un mod fermecător, dar frumuseţea corpului bărbatului nu s-ar manifesta în acelaşi grad? Desigur, da. Dar bărbatul care practică dansul din buric este tratat cu dispreţ. Femeile dansatoare sunt şi ele depreciate pe măsură ce îmbătrânesc, iar asta este o altă problemă. Cred că trebuie să punem la îndoială toate aceste preconcepţii despre gen, cum ar fi, de exemplu, aceea că femeile ar fi simbolul frumuseţii şi tandreţii, iar bărbaţii simbolul puterii şi autorităţii. Sau imaginea femeii-materne care include bărbatul şi îl cocoloşeşte, care îl răsfaţă şi îi permite să fie genul de băieţel-rău care distruge pentru ca apoi să se întoarcă la sânul ei plin de afecţiune. La asemenea viziuni ne putem referi atunci când spunem că avem nevoie de o nouă cultură şi de noi mituri dacă nu vrem să repetăm aceleaşi tipare de realitate şi romantizarea acestora.
I.B.: În sculptura antică greacă de exemplu, dar şi în clasicism sau în epoca modernă nudul femeiesc şi cel bărbătesc au fost în mod egal valorizate, doar că nu inspirau aceleaşi lucruri, desigur şi erau puse în posturi diferite, cum e firesc. Apoi eu consider că tandreţea şi sensibilitatea sunt parte din PUTEREA femeiască, putere pe care o au femeile asupra bărbaţilor. Puterea de a concura cu ei în ringurile lor de box e un alt tip de putere care pe mine, personal, nu mă interesează. Am crescut într-o familie foarte educată şi liberală, n-am avut restricţii şi nu vorbesc din cărţi, ci din străfundurile fiinţei mele sensibile. Cele mai evidente calităţi ale mele sunt frumuseţea şi tandreţea, aşa mă văd, şi mă simt foarte inconfortabil când cineva mă pune într-o poziţie de autoritate socială. Eu sufăr că trăiesc într-o cultură în care feminitatea arhaică e depreciată şi marginalizată. Frumuseţea şi sensibilitatea sunt forţa mea. Fără ele aş fi ca un câine fără miros. Dar acest sentiment provine din propriul meu instinct, e ceva înnăscut, nu dobândit prin influenţe culturale. Am fost împinsă să fiu lider şi am refuzat. Este ultimul lucru la care aspir. Sunt pentru romantizarea virtuţilor clasic feminine.
Dau şi eu un exemplu: aşa-numita "emancipare" a femeilor. Pentru mine, acest termen este legat de ceea ce numim rafinament. Emanciparea este o mutaţie estetică în conştiinţa unei femei. La fel ca în acel film numit My Fair Lady, în care un material feminin brut se transformă într-o bijuterie. Este un salt într-o stare de fapt şi de spirit mai bună. Iubirea, iubirea adevărată, ar putea fi privită ca o formă de emancipare din mizeria singurătăţii, de exemplu... Ce vreau să spun este că această noţiune ar putea fi interpretată ca o evoluţie de la o stare de insuficienţă la una de împlinire. Stadiul înfloririi a orice. Emanciparea femeilor este ceea ce le face să înflorească. Ce crezi despre asta?
D.A.: Sunt de acord cu tine! Dar aş dori să adaug că nu există nicio diferenţă aici între a vorbi despre emanciparea femeilor sau emanciparea bărbaţilor. În multe cazuri, drepturile femeilor sunt tratate ca şi cum femeile ar fi fiinţe externe şi trebuie integrate în sistemul cultural şi transformate sau adaptate pentru a se potrivi sistemului şi a-i prelungi viaţa. Femeile fac parte din acest sistem, nu sunt intruşi în el, dar sunt partea care a fost redusă la tăcere când a fost construit. Prin urmare, pe măsură ce se exprimă şi vorbesc despre experienţele şi cunoştinţele lor reale, sistemul curent se va prăbuşi treptat, deoarece este un sistem bazat pe tăcerea lor. Să luăm ca exemplu oricare dintre marile religii. Nu pot rămâne la fel dacă femeile le adaugă adevăratele experienţe şi cunoştinţe ezoterice. Femeile au fost emancipate în secolul trecut, mai ales datorită dezvoltării tehnice şi ştiinţifice şi nu atât graţie eforturilor şi luptei intelectuale, dar această eliberare de sclavia muncii zilnice neplătite şi disponibilizarea mijloacelor de expresie pentru oricine, nediferenţiat, inclusiv pentru femei, le-a permis acestora în prezent să vorbească şi să-şi apere cuvântul, şi e grozav.
I.B.: Aş vrea să ştiu despre locul în care ai crescut şi despre cum a fost copilăria ta. Care a fost relaţia fetiţei care ai fost cu lumea înconjurătoare?
D.A.: M-am născut într-o căsuţă dintr-un sat mic din Siria. Sunt cea mai mare din şapte fraţi şi surori. Tatăl meu a fost profesor şi fermier, iar mama a fost croitoreasă până a avut mulţi copii şi nu a mai putut continua. Mi-am petrecut copilăria printre stânci, copaci şi iarbă şi asta a avut o mare influenţă asupra modului în care am ajuns să văd lucrurile mai târziu, când am început să mă intereseze temele lumii exterioare. Am fost un copil introvertit, foarte sensibil într-un mediu sărac şi haotic, aşa că există găuri mari în memoria despre copilăria mea, dar ceea ce reţin, e păstrat cu multă dragoste.
I.B.: Câţi ani aveai când ai început să îţi doreşti să devii artistă?
D.A.: De când eram fetiţă îmi doream să ajung artistă când voi fi mare. Dar în acea vreme condiţiile generale erau de aşa natură că nu exista nici o modalitate de a-mi dezvolta talentul. Mi-am terminat şcoala, apoi mi-am finalizat studiile în domeniul economiei, până când am avut şansa în 2014/2015 să-mi reiau vechiul vis. Acesta este şi un motiv pentru care pictez atât de mult, cu o varietate mare de stiluri, pentru că simt că nu am suficient timp să spun tot ce vreau să spun şi trebuie să încerc multe tehnici pentru fiecare dintre materialele pe care le folosesc până ajung la nivelul dorit. Fiecare pictură pe care o pictez se adaugă fiinţei mele şi picturilor următoare.
I.B.: Care sunt trăsăturile şi tratamentele cu care asociezi feminitatea? Ce este, pentru tine, specific pentru faptul de a fi femeie?
D.A.: Înţeleg feminitatea din perspectiva psihologiei jungiene, deoarece cred că există diferenţe între femei şi bărbaţi, desigur, şi că aceste diferenţe oferă fiecăruia avantaje diferite, dar, în general, şi unii şi ceilalţi împărtăşesc aceeaşi substanţă cu proporţii diferite şi, prin urmare, diferenţa dintre ei poate fi echivalată diferenţei dintre un bărbat care trăieşte în Africa şi unul care trăieşte în Suedia sau diferenţa dintre o femeie din America şi o femeie din Indonezia, este o diferenţă în detalii, nu în esenţa fiinţei umane. Problema se află în culturi, religii şi sisteme sociale care se bazează pe această diferenţă. Religii, regimuri totalitare, sisteme sociale, juridice şi lingvistice... etc. Toate acestea sunt caracterizate de masculinitate şi sunt îndreptate împotriva femeilor, împotriva naturii şi împotriva celuilalt care este diferit de prototipul uman aflat la putere.
Uită-te la Afganistan astăzi, femeilor li s-au luat drepturile la educaţie, muncă şi mişcare în viaţa publică într-o clipită, ca şi cum în ultimele două decenii accesul lor la aceste drepturi ar fi fost o excepţie, în timp ce regula este autoritatea bărbatului - bărbatul cu ajutorul Domnului său - bărbatul în sine. Dacă această ierarhie patriarhală se schimbă în cultură, economie, religie şi politică, putem vedea manifestarea reală a femeilor, o femeie care nu îşi cheltuie energia pe frică, vinovăţie şi consumul zilnic. Bărbatul se va manifesta şi el într-un mod diferit de forma sa actuală. Cel din societăţile religioase se află sub presiunea de a se dovedi tot timpul bărbat şi în societăţile seculare sub greutatea înrobirii funcţionale, în timp ce femeia îşi trăieşte viaţa încercând să se şteargă ca femeie în ambele societăţi.
I.B.: Nu îmi permit să vorbesc despre alte societăţi. În cea românească, spre exemplu, îţi sunt recunoscute şi chiar supraevaluate meritele intelectuale, pentru că valorile dominante sunt organic legate de un spirit acut raţionalist. Ai toate libertăţile posibile ca femeie dacă vrei să fii medic, ingineră, om politic, şefă de stat. Sfinx. Totul e să preiei modelul masculin. Să faci ce fac şi bărbaţii. Să fii în competiţie cu ei. Dar eşti dispreţuită pentru tot ce ţine de universul de manifestări specifice faptului de avea un sex femeiesc, te a te fi născut într-un corp anume, univers la care bărbaţii nu au acces direct. Eu scriu literatură erotică din perspectivă femeiască, mă ocup de trăiri şi experienţe sexuale, e drept, literatura şi poezia mea au substrat filosofic, dar au miză şi subiecte erotice. Colegii mei de la filosofie mă detestă pentru asta, mă privesc ca pe o apucată. Sau ca pe o "stricată". Ce poate fi mai odios pe lume decât forţa şi dorinţa şi pasiunea erotice ale unei femei?... Revenim la pictură. Lucrările tale sunt marcate de un simbolism subtil. Ce intenţionează să dezvăluie sau să învăluie? Ele conţin poveşti nespuse, ascunse sub cele evidente. Pot detecta o tensiune imprimată în expresiile portretelor, chiar şi atunci când acestea prezintă figuri zâmbitoare. Cine sunt cei care te inspiră? Sau ce subiecte şi aspecte te fac să simţi nevoia de a picta?
D.A.: Picturile mele sunt o contribuţie la critica situaţiei noastre de astăzi, critica culturii, religiei şi politicii. Ele exprimă îndoiala că pot fi obţinute efecte diferite atunci când repetăm aceleaşi tipare. Suntem obişnuiţi ca arta plastică să fie domeniul frumuseţii, unde putem arăta capacitatea de a oferi posibilitatea optimă ca această frumuseţe să se manifeste: în pictură prin abilităţile utilizării tehnicilor de colorare şi desen. Dar pentru mine pictura e un mijloc de a exprima reacţii emoţionale la manifestările realităţii, ea reflectă catastrofele care apar în război sau izolarea cauzată de separarea cuiva de lume şi de lipsa de interes pentru ea... etc. Vreau ca pictura să facă mai mult, vreau să intre în câmpul filosofiei şi al gândirii, în câmpul criticii şi al îndoielii, în câmpul subconştientului.
I.B.: Orice creaţie artistică veritabilă implică o dimensiune filosofică, e cert şi orice estetică respectabilă.
D.A.: Iată exemplul spectrului de semnificaţii a două serii care par destul de îndepărtate tematic una de alta: natura moartă şi nudul. În cea din categoria "natură moartă", nu am urmat tradiţia clasică a pictării unor lucruri neînsufleţite, ci am pictat două căpşuni sălbatice imaginare concepute ca simbol pentru sfârcurile unei mame care alăptează şi am pictat smochinul despicat ca simbol al foamei. Intenţia a fost de a construi noi relaţii imaginare cu natura sălbatică, cu Gaia. Şi aşa cum am menţionat în răspunsul la prima întrebare, orice modificare a conştiinţei umane faţă de relaţia sa cu natura va duce la o schimbare a conştiinţei sale faţă de relaţia sa cu femeile şi cu celălalt, care este diferit de el. Într-o serie de tablouri nud, am pictat corpuri goale cu capetele acoperite. Am vrut să pictez carnea umană, carnea simetrică a bărbaţilor şi femeilor. De asemenea, am vrut să critic cefalocentrismul şi gândirea exclusivistă pe care a produs-o. De asemenea, trebuie remarcat faptul că părul / capul unei femei acoperite asociate unui corp gol reprezintă o imagine care inspiră sentimente confuze într-o cultură religioasă. Există şi alte detalii şi interpretări legate de tablouri, dar mă voi opri aici.
Totul mă inspiră, iar speranţa unei realităţi mai bune pentru noi toţi într-o zi are rolul principal. Unii mă critică pentru simbolism excesiv şi pentru că nu dau prioritate esteticii clasice din arta plastică, dar mă simt mulţumită cu ceea ce fac şi, pentru că pot vedea imaginea completă a intenţiile mele artistice, nu mă deranjează spaţiile vacante pe care privitorul le vede acum în opera mea. Este ca un puzzle; fiecare mică piesă este importantă.
I.B.: Visezi?
D.A.: Într-un fel da, am fost foarte mult când aveam douăzeci de ani, acum mă lupt cu timpul. Dar am şi în ziua de azi vise de noapte.
În ciuda acestui fapt, relaţia mea cu realitatea fizică e una specială. Primesc o mulţime de informaţii vizuale şi semnale senzoriale şi asta mă face să fiu împrăştiată în realitatea cotidiană. De asemenea, nu sunt întotdeauna pregătită să mă ocup de ceilalţi şi să stau la poveşti şi conversaţii zilnice. Comunicarea verbală şi întâlnirile îmi provoacă o mare oboseală. Asta de vreo zece ani încoace. Înainte eram diferită şi probabil voi fi şi în viitor. Cred că fiecare dintre noi trăieşte într-un râu de transmutaţie continuă care are o înnoire radicală din când în când.
Pe lângă momentele creative în care procesez detaliile lumii exterioare, sunt foarte reflexivă, sunt o fiinţă filosofică, gândurile înoată în mine, precum peştii în ocean şi disting care este produsul minţii şi care este produsul conştiinţei, iar din ea ceea ce este ca o minge de fier care trage sufletul în fundul tenebrelor şi ce este uşor şi magic ca o pană care aterizează pe apă limpede.
I.B.: Care au fost modelele tale în artă? Dar în lumea reală?
D.A.: Nu există un artist anume care să fi jucat rolul unui model, dar cu siguranţă am fost influenţată de multe picturi. De exemplu, haosul atent al operei lui Jeffrey R. Watts şi Nicolai Fechin m-au marcat. De asemenea, când am pictat seria de selfie-uri, m-am inspirat din portretele fotografice ale fotografului francez Pierre Gonnord.
În viaţa reală nu am pictat încă având în faţă un model uman. Am în minte câteva personaje pe care aş vrea să le pictez, dar nu acum. Ştiu că acest lucru nu este chiar ideal în lumea artelor plastice unde desenul cu model viu este atât de important. M-am obişnuit întotdeauna să lucrez singură, faptul de a lucra cu cineva real va fi un nou pas pentru mine, aş putea-o face în viitorul apropiat.
I.B.: Care sunt poeţii şi scriitorii tăi arabi preferaţi? Şi pictori? Dar din lumea largă?
D.A.: Creaţiile mă afectează pe mine, nu pe scriitoare sau pictoriţă. Cred că toţi avem câteva vârfuri în creaţia noastră, iar relaţia dintre operă şi cititor sau privitor într-un timp anume e cea care are ecou şi consacră opera. Îmi amintesc că o carte care m-a influenţat foarte mult când eram adolescentă este Noaptea străinilor de Ghada al-Samman. Georges Tarabichi, scriitor şi filozof sirian, este unul dintre preferaţii mei. Sargon Boulus, Joyce Mansour, ca poeţi... dintre operele celor ce m-au atins menţionez şi cele ale poetului şi desenatorului irakian Maitham Radee şi a povestitorului sirian Noor Dokrli, ambii creează o literatură importantă care nu primeşte suficientă atenţie. Din domeniul artei îmi plac mai ales Marwan Kassab-Bachi şi Louay Kayali. Dar sunt şi mulţi alţii. Din lumea largă există, de asemenea, atât de multe nume pe care le-aş putea menţiona, dar voi scurta această listă şi voi spune: Yiannis Ritsos, Saint-John Perse ca poeţi. Miguel de Unamuno, Franz Kafka ca scriitori. Şi îmi plac artiştii fauvismului, Nicolai Fechin şi vechii maeştri.
I.B.: Când ai decis să pleci din ţara ta şi în ce circumstanţe?
D.A.: Nu era în planurile mele să părăsesc Siria aşa cum am făcut-o. În 2011 a început mişcarea populară, care s-a transformat rapid într-un război de natură complexă. La acel moment noi, eu şi câţiva prieteni, aveam diverse proiecte culturale. Am înfiinţat o editură ataşată unei reviste online Maaber, unde se publicau texte cu substrat filosofic care vizau diverse domenii, cum ar fi ecologia, filosofiile orientale, filosofia nonviolenţei, psihologia de profunzime... etc.
În 2011, am născut şi singura mea fiică. Soţul meu german şi fiica mea au doar naţionalitatea germană, deoarece legea siriană le împiedică pe femei să acorde naţionalitatea proprie copiilor lor. La sfârşitul anului 2012, ambasadele străine din Siria au început să fie închise, iar situaţia din zona în care trăiam nu era deloc sigură, aşa că am decis să călătorim la Berlin, unde se află familia soţului meu, sperând să ne întoarcem la Siria rapid. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost diferit. Războiul a continuat şi ne-am stabilit la Berlin.
I.B.: Trăim într-o societate în care ni se sugerează prin toate mijloacele să fim cât mai independenţi posibil. Dezaprob ideea că putem fi total independenţi şi, de asemenea, că ar fi ceva de dorit. Oamenii pot fi fericiţi şi pot trăi sănătos numai dacă se bazează unul pe celălalt. Arta în sine este un act de comunicare. Ne străduim să ne conectăm la alţii, nu să fim cât mai deconectaţi. Sunt mai fericită să ştiu că cineva m-a ajutat în procesul devenirii mele decât să spun: "Am făcut totul singură". O astfel de afirmaţie ar fi oricum o fraudă. Cui îi datorezi cel mai mult? Cine a fost cel care te-a ajutat sau te-a inspirat să devii cine eşti?
D.A.: Niciunul dintre noi nu poate trăi separat de ceilalţi, viaţa noastră este o reflectare a tipului de relaţie pe care o stabilim cu lumea din jurul nostru şi cu ceilalţi care împărtăşesc această lume cu noi, fie că ne place sau nu. Trăim într-o relaţie şi întrebarea este ce fel de relaţie este asta? Care este profunzimea şi rolul său în revoluţionarea cunoştinţelor şi energiilor noastre sau în limitarea şi stingerea lor? Nu este necesară independenţa pentru o relaţie bună? În ce măsură putem fi cu adevărat independenţi? Cred că fiecare dintre noi, în fiecare moment, este suma tuturor experienţelor sale, care au avut loc prin intermediul relaţiei cu celălalt, cu cei care i-au stat alături şi cu cei care i-au stat în cale. Personal, sunt recunoscătoare tuturor celor care au trecut prin viaţa mea, în special celor care au crezut în mine şi au stat lângă mine, începând cu tatăl şi mama care au făcut tot ce se putea pentru mine, fraţii şi surorile mele. O mare recunoştinţă faţă de regretatul traducător şi intelectual Akram Antaki care m-a ajutat foarte mult, soţului meu, care mă susţine mereu, şi, nu în cele din urmă, fiicei mele care m-a învăţat şi încă mă învaţă multe.
I.B.: Povesteşte-mi, te rog, despre subiectul expoziţiei tale Iubire radicală: pasiunea erotică femeiască. Din punctul meu de vedere, format în virtutea mărturisirilor, studiilor, documentarelor şi experienţelor de viaţă, cel mai rău şi mai răspândit tabu misogin este împotriva pulsiunii, dorinţei şi nevoilor sexuale ale femeilor. Sunt încurajate să aibă "sentimente abstracte", pur emoţionale, dar nu să tânjească după dragoste fizică. Nu le este recunoscut dreptul la dorinţe şi legitimitatea de a avea cerinţe erotice, aşteptări sau exigenţe din partea bărbaţilor. Dreptul lor la o sexualitate satisfăcătoare este interzis. Şi acest lucru se întâmplă în aproape toate culturile lumii, în prezent, chiar şi în aşa-numita Europă "libertariană". Multe femei pe care le cunosc trăiesc în relaţii abuzive. Se pare că bărbaţilor nu le pasă de drepturile şi nevoile lor sexuale. Nu doar agresarea, ci şi neglijarea partenerei este abuz. Cultura hook-up a distrus multe femei. Nu este menită să le servească lor libertăţile sexuale şi demnitatea, ci să elibereze prădătorii masculini. Femeile sunt expuse la violuri, umilinţe, la experienţe degradante în situaţii în acest fel. Ele trebuie să se simtă în siguranţă ca să se poate destinde şi de aceea majoritatea preferă un partener stabil. Aş numi chestiunea o falsă eliberare sexuală. Bărbaţii le tratează iresponsabil în condiţii de hook-up. Sunt curioasă dacă lucrările expuse în cadrul acestei expoziţii sunt legate în vreun fel de oricare dintre aceste probleme.
D.A.: Ideea expoziţiei şi tot ceea ce ţine de pregătirile sale a fost opera actorului Roisin O'Loughlin. Tema female lust are în prim plan evocarea poeziilor concepute de poetele arabe care au scris despre pasiune carnală şi corp şi transpunerea acestor poeme în lucrări plastice (dazeddigital.com/women-artists-respond-to-ancient-arabic-poems-in-new-show). Ideea a fost de a combina poezia şi pictura într-un subiect care să vizeze condiţia de femeie. E o temă obscurizată cultural, în special în istoria islamică. În prezent se refuză orice recunoaştere a nevoilor sexuale femeieşti, în culturile islamice. Printre poete se numărau unele care aveau un înalt rang social, cum ar fi Wallada bint al-Mustakfi, fiica lui Muhammad al III-lea din Córdoba, unul dintre ultimii conducători omayyadi cordobani sau Nazhūn bint al-Qulā'iya al-Gharnātiya, tatăl ei fiind judecător. Dar altele erau sclave.
I.B.: Am un vis recurent în care sunt odaliscă. Bineînţeles şi poetă şi dansatoare. Ca şi acum, de altfel. Subconştientul meu aşa mă proiectează. Aşa mă simt. Asta e viaţa mea.
D.A.: Ca şi gheişele japoneze, acestea erau cântăreţe, muziciene, dansatoare şi poete. Relaţia dintre expoziţie şi cultura hook-up poate fi concepută din următoarea perspectivă: în filmul Memoriile unei gheişe există o scenă cu o gheişă care se laudă că are mulţi clienţi în timp ce este luată pe sus de un soldat care vrea ceva rapid, sex rapace, fără artă. În tradiţiile care vizau condiţia de gheişă sau sclavă, femeile nu îşi meritau statutul decât dacă erau iniţiate deopotrivă în diverse arte şi în cea erotică. Stilul lor trebuia să fie un seducător, jucăuş, trebuiau să ştie să suscite simţurile şi să le ducă pe culmi. Principala problemă la acea vreme era că toate acestea erau puse în slujba proprietarului lor şi a nevoilor sale. Ar fi ridicol să credem că lucrurile sunt diferite acum şi că femeile, în special cele care lucrează în domeniul distracţiilor, cum ar fi dansul, artele de scenă, muzica şi actoria, nu sunt supuse aceleiaşi legi vechi, într-o formă nouă. Companiile de producţie şi proprietarii lor dispun cum vor de ele. Am ridicat această problemă pentru a arăta că generaţii întregi de bărbaţi au fost educaţi în spiritul acestei culturi sexuale a violului şi nu ştiu nimic altceva. Vulgaritatea generală în care trăim nu poate produce un sex satisfăcător şi sănătos şi, aşa cum femeile suportă cea mai mare povară a dezavantajelor acestei civilizaţii, cum ar fi degradarea mediului şi războaiele, ele au de pătimit şi în plan sexual. Aceasta nu înseamnă că un bărbat este imun la dezavantajele acestei vieţi mizere, pentru că el este şi cel care moare în războaie şi, de asemenea, moare fără să cunoască înflorirea şi împlinirea prin sex.
O altă chestiune vizată de expoziţia în cauză este diferenţa dintre societăţile care au trecut prin revoluţia sexuală şi societăţile care nu au făcut-o încă. George Tarabishi menţionează că lumea arabă are nevoie de cele trei revoluţii pe care le-a experimentat lumea occidentală, inclusiv revoluţia sexuală. Dacă femeile din Occident suferă de decadenţa şi experienţele traumatizante aduse de cultura hook-up, în alte părţi ale lumii, sunt femei mutilate genital sau care sunt măritate copii fiind, şi care nu ştiu nici măcar ce e un sărut, nici ce înseamnă împlinire sexuală pe tot parcursul vieţii lor, şi sunt mulţi cei care laudă sclavia şi îşi pedepsesc fiicele tinere pentru orice curiozitate sexuală, există de asemenea crime din onoare şi alte nenorociri. Chiar şi în cadrul clasei intelectuale, există o nedreptate provocată femeilor: sunt desconsiderate de bărbaţii clasei tradiţionale pentru că sunt liberale şi sunt exploatate de intelectuali care trăiesc într-o schizofrenie intratabilă. Aceştia îşi exercită libertatea religioasă şi sexuală în cercurile lor culturale, dar când se căsătoresc se întorc la religie şi tradiţiile familiale.
I.B.: Darin, spune-mi te rog câte ceva despre poezia ta. Cum ai încadra-o sau descrie? Ştiu că este greu să-ţi categoriseşti propriile scrieri, dar totuşi cum ţi-ai descrie stilul?
D.A.: Experienţa mea artistică este o continuare a experienţei poetice, nu există nicio diferenţă între cele două, cu excepţia diferenţei dintre imaginea vizuală şi cuvinte. Sunt destul de impersonală, după cum poţi vedea, iar poeziile mele, ca şi picturile, nu se referă la detaliile vieţii mele şi la evenimentele sale, cu excepţia nivelului cognitiv şi simbolic, ci la relaţia dintre mine şi lume. Poezia pentru mine este mai personală decât pictura, iar în ea eul conştient sau inconştient, aşa cum înţeleg acest ego, este prezent mai mult decât este în pictură. Trebuie să subliniez un detaliu important referitor la poezia scrisă în arabă. E impregnată de toate problemele literare, intelectuale, filozofice şi religioase ale lumii arabe, deoarece din punct de vedere istoric a fost singura ieşire creativă care şi-a permis să le exprime. Prin urmare, dimensiunea personală a fost doar un mic detaliu. Acest lucru nu s-a schimbat decât la mijlocul secolului trecut odată cu apariţia poemului în proză şi a formei libere, unde sensul e configurat creativ şi îşi recapătă greutatea alături de construcţia poetică. Apropo, odată cu această schimbare, femeile au devenit poete şi au jucat un rol important în conturarea acestui pas.
Poeziile mele sunt complexe şi conduc spre interpretări multiple, unele dintre ele se învârt în jurul experienţei psihologice, înţeleasă în special în cheia concepţiilor jungiene, iar altele vorbesc despre lume, război şi umanitate şi natură. Îmi construiesc poemul cu atenţie şi fiecare cuvânt are un sens deschis pentru ceea ce vine mai târziu şi ceea ce a fost înainte. Mi-aş dori ca poezia pe care o scriu să poată pătrunde cititorul nu prin logică, ci prin trezirea unui sentiment ciudat familiar ca sunetul vântului într-o noapte întunecată.
I.B.: Care este genul de carte care îţi place cel mai mult?
D.A.: Prefer cărţile filosofice cu caracter literar, precum: Sensul tragic al vieţii de Miguel de Unamuno, Apa şi visele de Gaston Bachelard şi Filosofie şi Poezie de María Zambrano...
I.B.: Ce fel de filme urmăreşti?
D.A.: În ultimii ani mai ales desene animate şi filme de aventuri. Când am mai mult timp urmăresc filme clasice, precum cele ale lui Ingmar Bergman.
I.B.: Dacă te gândeşti acum la muzică care este prima piesă care îţi vine în minte?
D.A.: Muzica lui Ravel, cu Celibidache dirijor.
I.B.: Spune-mi câteva cuvinte despre articolul tău Nevoia de a fi central.
D.A.: Ideea principală a articolului este o critică a polarizării care predomină în cultură şi politică şi necesitatea de a lucra din răsputeri pentru a le apropia şi pentru a ajunge la deschiderea unui dialog între ele, în privinţa problemelor pe care le au în vedere. M-am prevalat de importanţa reţelelor sociale, cum e Facebook, de exemplu, pentru a da posibilitatea de a realiza un dialog de un nivel acceptabil între părţi aflate în conflict, în pofida stilului conflictual care mizează fie pe trădarea fie pe defăimarea oponentului şi a perspectivelor sale. În cazul sirian, după toate dezastrele care au avut loc, există încă un discurs de excludere, similar în esenţă şi diferit doar în titlurile sale, între două părţi incapabile să se întâlnească. Am vrut să elogiez cea de-a treia opţiune, care ar fi dialogul real, atunci când suntem prinşi între două aparente perspective opuse, dar care diferă între ele doar printr-o mască.
I.B.: În final aş dori să prezint publicului un calup din versurile tale, traduse de mine în română.
Ochi
şi tu?!
Îmi imaginez că, altundeva, altcândva,
am fost împreună;
Eu eram leoaica şi tu erai căprioara mamei speriată
Îmi imaginez că ţi-am gustat carnea
iar în inima mea era bucuria învingătorului şi sfâşierea învinsului.
Uneori aproape că vedeam ultima sclipire din privirea ta larg deschisă
un firicel de soare îţi traversa genele lungi
îndreptându-se spre iarba
acoperită cu rouă şi sânge.
*
Eroii din tablouri,
chit că ochii le sunt deschişi,
sunt adormiţi.
Ei - cu ochii lor deschişi, închişi, stinşi, perforaţi, curbaţi
se trezesc când şi când
să bântuie imaginaţia lumii
alergând, frumos, însoţiţi de o aţă întinsă care îmi taie degetele şi le pune înapoi ori de câte ori vrea
sau vor ei.
*
Mă gândesc să vă ard pe amândoi
dar un simplu foc nu este suficient
Vreau focul aprins
în suflet
în inimă
în cap
focul ascuns
omul răsuflă greu în faţa apei, încercând să o stingă.
Bea şi focul nu se stinge
Se îneacă în apă
Şi focul nu se stinge
*
Iată-ne acum - oh Omule -
rătăcind în orbire,
iar orbirea este cale şi umbră
panică şi frânghie.
Dar ai schimba direcţia către dragoste oricând
chiar dacă în buzunare îţi zornăie pietricele strălucitoare de ură.
*
O, poezie
fii mai aproape
în privirea noastră se derulează spectacolul ierbii zdrobite sub corpuri care se rostogolesc,
iar mâine în zori
roua va străluci peste capetele verzi care au supravieţuit.
Timpul curge,
misterios,
în noi - suntem cei care iubim morţii
şi le ridicăm durerea ca un gard în jurul durerii proprii
"Îndepărtează-te de acest lemn,
vopseaua este încă umedă,
iar ochiul morţilor nu s-a stins încă".
*
In această dimineaţă
în timp ce oamenii traversează străzi largi
iar pe mici ecrane se pot citi ştirile zilei
Răsfoiesc imagini cu corpuri dezbrăcate
şi îmi spun: astăzi voi picta un corp cu coada unui şarpe
şi gingiile unui copil.
*
Şi dacă poezia este doar o revărsare de cuvinte de duh,
O plimbare care te ascunde după un zid
ca să poţi privi în tihnă lumea sau să o înjuri,
Sau dacă poezia este ochiul spaţiului;
în care timpul aleargă
neclar şi alburiu;
Sunt aici
rezemându-mă de un lemn uscat
cu ochii strălucitori...
D.A.: La sfârşitul acestui dialog, care m-a inspirat, trebuie să îţi mulţumesc foarte mult, Ilinca, pentru aceste întrebări care m-au făcut să formulez idei care de obicei îmi tot vin şi revin în minte, dar nu îmi venise să le scriu până acum. Mulţumesc şi pentru comunicarea profundă, care m-a făcut să simt că te cunosc de mult timp.
I.B.: Şi eu îţi mulţumesc, Darin!