Stilul Jelinek: revoltător, insuportabil, dar greu de ignorat

E o raritate să fii scriitoare şi să obţii Nobelul. Una dintre puţinele excepţii este austriaca Elfriede Jelinek, o feministă convinsă, recompensată cu acest premiu în 2004 (în locul unui bărbat). Cu o personalitate excentrică, cu profil sobru şi studiat, "pianista" care şi-a terminat studiile la prestigiosul Conservator de la Viena erupe, de ani de zile, în romane puternice, în pasaje şoc, în înlăturarea paradigmelor sociale, în revolta acidă, tăioasă la adresa învelişului convenţional pe care îl purtăm zi de zi. Nu numai că a scandalizat Austria cu sinceritatea-i aproape brutală, dar a devenit, în scurt timp, una dintre figurile emblematice ale literaturii europene. Cînd îi rosteşti numele spui şi Nobel, spui şi sărutări între o fiică şi mama sa, spui sexualitate exacerbată, spui subconştient exploatat pînă în cele mai ascunse cotloane, spui tipare dărîmate.

Elfriede Jelinek era deja puternic angajată în mişcările studenţeşti ale anilor '60, cînd scriitura i-a căpătat, aproape necondiţionat, o orientare profund critică la adresa societăţii. Romanul său satiric din 1970, Wir sind lockvögel Baby!, şi cel apărut doi ani mai tîrziu, Infantilgesellschaf, au scos la iveală o cascadă de revoltă lingvistică împotriva culturii populare, împotriva valorilor eronate şi împotriva felului în care acestea se strecoară, iluzoriu, în ceea ce am putea numi "o viaţă cum trebuie". Prezenţa sa în viaţa publică a Germaniei şi Austriei, convingerile ivite din conturarea sumbră a unui spaţiu social închistat pe care îl declama cu fiecare ocazie au influenţat direct proporţional controversele din jurul său. Cu toate acestea, valoarea literară nu i-a fost pusă la îndoială. Felul în care Jelinek alegea să-şi exprime ideile era, indiscutabil, revoltător, insuportabil, dar şi greu de ignorat.


Ritualul simbolic de autodistrugere

Îmbinarea, în scriitură, a poeziei cu proza, "lăfăirea" în incantaţie sau imn, aglomerarea de scene teatrale sau secvenţe de film s-au contopit, mai puternic ca niciodată, în 1983 în romanul Pianista. O experienţă impregnată de autobiografic, aşa cum o descrie autoarea, cartea i-a fundamentat poziţia pe piaţa literară europeană. Cu vînzări fabuloase, romanul care avea să primească Nobelul în 2004 e poate una dintre cele mai puternice scrieri ale austriecei.

Pianista a şocat prin vocea puternică cu care descria relaţii aparent banale, de tip mamă-fiică – interzis-pătimaş, dorinţă ascunsă-realitate imediată. Pe scurt, destinul unei femei nemăritate, în vîrstă de treizeci şi cinci de ani, care a fost sacrificată de mama sa autoritară pe "altarul" artei. În turnura firească, Jelinek ne dezvăluie că Erika nu este nici într-atît de talentată încît să devină pianistă de concert, nici într-atît de puternică pentru a nu se resemna cu statutul de profesoară la Conservatorul din Viena. Cele două încă locuiesc împreună şi îşi alungă spaimele în iluzia unei proiecţii perfect reciproce. Erika îşi dezvăluie însă latura violentă, perversă: se duce la peep show-uri, frecventează localuri dubioase unde imigranţi turci şi sîrbo-croaţi agaţă femei, totul culminînd cu o scenă de automutilare, în care îşi taie labiile.

Într-un ritual simbolic de autodistrugere, prelungit pe parcursul celor aproape 300 de pagini, dragostea imposibilă o împinge, în cele din urmă, la sinucidere. Iar ceea ce realizează Jelinek este portretul sumbru al unei fiinţe dezumanizate de propriile iluzii şi de idealurile unei mame aproape înţelepte.


Fobie socială şi anxietate

O parte din lumea literară a criticat-o vehement pe scriitoarea austriacă pentru că a lipsit de la decernarea Premiului Nobel. Totuşi, gestul lui Jelinek a fost o primă recunoaştere publică a faptului că suferă de agorafobie, fobie socială şi anxietate. Ea a declarat că toate acestea o împiedică, spre exemplu, să meargă la cinematograf sau să circule cu avionul. Într-un interviu afirma că îşi doreşte să poată zbura la New York ca să vadă live zgîrie-norii înainte să moară. "Mi-aş dori, de asemenea, să fiu la Stockholm, însă, din păcate, nu pot ajunge la fel de departe ca scrisul meu."


Sexualitate violentă în Lust

Elfriede Jelinek s-a născut în 1946 la Murzzuschlag, Austria. A studiat compoziţia la Conservatorul din Viena, urmînd, în paralel, studii de teatru şi istoria artei. A debutat în 1967 cu volumul de versuri Lisas Schatten (Umbra Lizei). Cunoaşte un imens succes cu romanele Die Liebhaberinnen (Îndrăgostitele, 1975), Die Ausgesperrten (Excluşii, 1990) şi, mai ales, cu Die Klavierspielerin (Pianista, 1983), acesta din urmă avînd o puternică încărcătură autobiografică. În 1989, romanul Lust (Dorinţa) declanşează un imens scandal din pricina sexualităţii violente, linie în care se înscrie şi Gier (Lăcomie, 2000). Elfriede Jelinek a tradus din operele lui Thomas Pynchon, Christopher Marlowe, Georges Feydeau şi Eugene Labiche, a scris scenarii de film şi librete de operă.

A fost distinsă cu nenumărate premii naţionale şi internaţionale. În 2001, filmul La pianiste, ecranizarea romanului scriitoarei vieneze, a obţinut cele mai importante premii la Festivalul de la Cannes.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2005)