Delir în toamnă

În faţa ochilor am o tastatură. Undeva într-o cameră de hotel - hotelul aflat la două minute de mers pe jos din locul în care mă aflu acum - portarul deschide portiera unui Opel, apoi preia cu un gest larg bagajele cuplului care tocmai se pregăteşte să intre în hol. Toamna o să vină mai târziu pentru că a fost un august ploios. Apăs litera Z şi mă gândesc cum ar suna o poezie ale cărei versuri să înceapă doar cu litera Z. Voi cerceta un dicţionar de rime pentru a desăvârşi poemul în Z la început şi în IZE la sfârşit. Undeva în Bucureşti e atât de cald încât cărăbuşii s-ar sufoca pe pereţi. Dar asta are cu adevărat importanţă? Probabil că atunci când ţi se întâmplă un singur lucru în viaţă, un lucru de care eşti sigur nu vei mai da niciodată în următorii şaizeci sau nouăzeci de ani, ai un sentiment de tristeţe pe care nu o poţi măsura cu nici un instrument aflat la îndemână. Păsările continuă să zboare... de pildă văd chiar acum una care s-a aşezat pe oglinda retrovizoare a unui autoturism bej şi îşi curăţă penele, graţios, cu ciocul portocaliu. Nu ştiu ce pasăre este. Poate fi o stăncuţă...

Între a spune lucrurilor pe nume şi a le spune pe poreclă există o mare deosebire. La terasa unde încă se mai bea must şi se mănâncă pastramă stricată de oaie, doi prieteni stau faţă în faţă. Pe unul dintre ei îl cheamă Vasile. Dar prietenul lui, jenat dintotdeauna de acest lucru, îi spune "Potârniche". Porecla asta e mai pe gustul lui decât Vasile. Nu ştie de ce îi spune aşa însă e fericit că a găsit-o şi că în loc de Vasile îl poate striga Potârniche. Cuplului care a intrat în hotelul aflat la două minute de mers pe jos de locul în care mă aflu eu nici că-i pasă de Potârniche. Cei doi au două geamantane maronii. Unul dintre ele e julit într-un colţ. În celălalt se află un portjartier roşu. Portarul le-a aşezat de mult în camera numărul treisutepaişpe, şi-a primit bacşişul cu o modestie pe care o are încă de când cel mai nasol om de pe strada copilăriei lui i-a strigat când avea zece ani "Bă, tu o să ajungi cineva în viaţă!" şi el a plecat ochii în pământ, roşind. În clipa aceea, pasărea de pe oglindă a zburat, mai curată şi mai uscată ca alte păsări, surate de-ale ei. Tastatura pe care o am în faţa ochilor nu e nici mai albă, nici mai galbenă ca alte tastaturi. N-are farmec şi n-are decât personalitatea degetelor mele. Acum, Vasile a cerut şi o bere. Degetul lui mic se va ridica în curând pe halba plină cu lichid înspumat. Nu are ghiul.

Universul este mare sau mic. Uneori poţi întâlni legături pe care nici nu ţi le puteai închipui. Cum ar fi faptul că la Paris există, undeva în Montmartre, o cafenea în care lucrează o tânără de 24 de ani. Ea este sora femeii care a coborât din Opel şi care acum a intrat să facă un duş, după ce l-a sărutat, fugar, pe obrazul neras, pe bărbatul cu care a venit. Poate că dacă le-am cunoaşte mai bine pe cele două surori am şti că cea de la Paris a fost amanta bărbatului. Sora ei nu ştie. Potârniche mai comandă o bere. E un pic cald, pentru că toamna va fi lungă. O poezie cu Z în faţă nu va fi citită niciodată. Tastatura mea e uneori rece, alteori rigidă. Portjartierul roşu a fost cumpărat dintr-un magazin de lenjerie micuţ, în care vânzătoarea avea un tic: de fiecare dată când vindea ceva, scotea dintr-un sertar un creion verde pe care îl ascuţea cu o ascuţitoare în formă de broscuţă.

O frunză a căzut dintr-o dată pe masa celor doi prieteni.

- Băi, Potârniche, hai să-ţi povestesc cum a fost când m-am întâlnit cu frate-miu, după ce a venit el din Germania!
- Lasă-mă, vere, în pace, că mi-ai mai zis de cinşpe ori! N-avea nas, ştiu. Nu mai avea omul nas. Şi l-a pierdut pe şantier, mama ei de viaţă, că te duci la alţii să faci un bani şi să le faci şi lor şi mai mulţi bani şi când vii acasă vii fără nas.
- Da, măi, nene. I-a căzut placajul ăla exact pe nas de i l-a retezat. I-au făcut operaţie, da de unde zgârci de nas nou? Arată de se sperie femeile şi avortează...

Vasile ar vrea să mai comande o halbă. Ospătăriţa cea blondă, căreia prietenul lui Vasile i-a remarcat călcâiele, nu şi-a făcut apariţia. Cei doi au lăsat nişte bani pe masă şi au plecat. La telefonul public din colţul străzii, un copil se joacă încercând să introducă o cartelă în fanta îngustă. Peste numai zece ani, lui îi va spune un amic - solist într-o trupă rock - bancul cu fanta. "Domnişoară, aveţi Fanta rece?". Atunci va râde şi va învăţa să rostească bancul cu intonaţie. Acum are pantaloni treisferturi, o cartelă folosită şi o mulţime de timp. Bărbatul din camera de hotel s-a aşezat pe pat şi ascultă duşul ale cărui picături biciuiesc pielea bronzată a femeii. Pe femeia cu care a venit o cheamă Eva. Numele lui are reflexe de lumânărică parfumată şi arsă într-o noapte târzie, la etajul 13 al unui bloc de pe Iancului. A deschis geamantanul zgâriat. A scos, pe rând, o lanternă, o chiflă şi un şoricel de pluş. Apoi a închis-o. E abia ora patru. Doi bătrânei stau de vorbă în faţa unui bloc dintr-un parc aflat în apropierea hotelului. Unul dintre ei are o maşină de spălat veche de 27 de ani. Celălalt e albit complet, dar are o sprânceană neagră. Vorbesc despre ţevile de la subsol, pe care administratorul cel nou şi tânăr nu se îndeletniceşte să le schimbe dracului odată. Ar mai vorbi despre vreme şi despre femei, însă ei nu au timp. Timp are băiatul în pantaloni treisferturi care se încăpăţânează să bage cartela în telefon deşi în spatele lui o studentă la Horticultură arde de nerăbdare să dea un telefon acasă, într-un oraş de provincie cu nume scurt, ca să-şi anunţe tatăl că la ea în cămin va fi frig şi că dacă nu vine să-i repare geamurile va răci la ovare şi-şi va pune în pericol viitoarele odrasle - implicit viitorii lui nepoţi. Un pic mai bine pentru tastele mele. Z-ul ar vrea să se transforme în Y. Doar temporar. QWERTZUIOP nu-i acelaşi lucru cu QWERTYUIOP, aşa cum balconul doamnei Grigorescu, plin de bălării, nu-i la fel de frumos precum balconul doamnei Grigoresco (da, cu "o"), care-i plin de ardei iuţi. Iuţi şi roşii. Tramvaiele huruie undeva în depărtare. Un vatman nenorocit de soartă pe când avea 14 ani, vârstă la care ambii părinţi i-au murit într-un accident de motocicletă pe când se aflau în Munţii Apuseni, înjură de mama focului o femeie care s-a postat pe şină. La terasa unde se vinde pastramă stricată şi-a făcut apariţia ospătăriţa cu călcâie frumoase. A luat banii lăsaţi pe masă de către cei doi prieteni, a numărat rapid bacşişul - trei mii de lei, "ce zgârciobi!" - şi se grăbeşte să servească trei noi clienţi, îmbrăcaţi în costume. Unul dintre ei nu are cravată.

Eva a ieşit din duş. E goală şi prosopul a rămas în baie, plin de zâmbetele ei false. Pe pat, bărbatul zace cu o privire tâmpă. E abia după-amiază. Ce facem diseară? A fost un drum lung. Plictiseala poate începe cu o declaraţie de dragoste şi se poate sfârşi cu o crimă. Studenta a reuşit să-l scoată pe copil din cabină, nu înainte ca acesta să-i spună că i-ar "trage-o". E bine şi-aşa. Receptorul are un miros subţire, de transpiraţie. Tata nu aude prea bine dar desluşeşte. O să vină. Viitorii lui nepoţi sunt mai importanţi ca orice. Portarul de la hotel se pregăteşte să întâmpine o delegaţie de japonezi. Bacşişuri grase. În schimbul unei amabilităţi excesive. Femeia lui de acasă este gravidă. Dar nu se poate mişca din pat pentru că, altfel, pierde sarcina. El are grijă să-i cumpere mereu, când iese din schimb, un borcănel cu iaurt. Şi, din două în două săptămâni, unul cu castraveciori muraţi, cel mai ieftin din cele trei tipuri de borcănele cu castraveciori muraţi pe care le are buticarul de la parterul blocului. Uniforma lui este aparent impecabilă. Dar cracul stâng al pantalonului bleumarin are un mic defect de fabricaţie, pe care portarul îl acoperă lesne cu haina lungă. Totuşi, nimic nu e perfect. Eva ar mânca nişte icre negre. Are fundul un pic cam mare dar suficient de bombat pentru ca bărbatul cu care a venit să se ridice de pe pat şi, în trecere spre şifonier, să i-l atingă discret. Vor ieşi la un restaurant. Nu la cel din hotel. Unul dintre cei trei clienţi a cerut pastramă. Şi a remarcat să e stricată. A chemat-o pe ospătăriţa cea blondă şi a strigat la ea că el nu plăteşte "porcăria asta". Va vorbi cu şeful ei. Dar tata nu poate să vină decât spre sfârşitul săptămânii viitoare, pentru că are de făcut un drum la bunica. E bolnavă şi crizele de astm s-au înteţit. Aoleu! Să vin? Nu.

Domnul Grigorescu şi cu domnul Grigoresco (da, cu "o") au căzut de acord că noul administrator nu este bun. Ei l-au votat la ultima şedinţă de bloc, dar acum nu le mai place. Nevastă-sa e prea grasă şi, în general, ţevile de la subsol curg. Diseară, la televizor, e un meci. Dar "doamnele" vor să vadă cea mai la modă telenovelă. Ar putea ca doamna Grigorescu să meargă la doamna Grigoresco şi să vadă împreună telenovela, în vreme ce domnul Grigoresco să meargă la domnul Grigorescu şi să vadă împreună meciul. Dar nu se poate. Pentru că doamna Grigorescu e certată cu doamna Grigoresco. Pentru că doamna Grigoresco are ardei iuţi pe balcon iar doamna Grigorescu are bălării. Şi asta nu se poate admite! Ne cerem scuze, nu vă vom trece pastrama pe nota de plată. Aşa, da! Plescăie mulţumit. Şi mai ia o gură din pastramă, înainte ca ospătăriţa blondă cu călcâie frumoase să ridice farfuria. El nu are cravată. Şi îl cheamă Rotterdam. Cândva, tatăl lui, fost marinar, a acostat în portul olandez şi i-a plăcut atât de mult negresa din Surinam pe care a "babardit-o" acolo, încât a jurat că pe copilul lui o să-l cheme Rotterdam. Prietenii lui Rotterdam l-au poreclit Bască. Rotterdam era un nume prea complicat. Eva s-a îmbrăcat cu o rochie mov care-i vine bine. Bărbatul a luat peria din şifonier şi şi-a lustruit pantofii. A pus şoricelul de pluş pe noptiera patului. Şoricelul e mov şi are trei mustăţi pe o parte şi patru pe cealaltă. Dar n-are baterii. O cam doare capul. O plimbare "la şosea" îi va face bine. După cină. La etajul 13 al unui bloc de pe Iancului, un adolescent timid ascultă Manfred Mann în timp ce priveşte panorama oraşului. Vede Intercontinentalul în depărtare şi tare bine i-ar fi să se îndrăgostească un pic cineva de el şi să simtă în palmă sânul colegei sale pe care o iubeşte încă din clasa a noua. Manfred Mann a fost o trupă mişto la vremea ei. Dar, apropo, de ce s-a sinucis Joplin? De la celălalt balcon ar putea să vadă şi Casa Poporului.

Ce s-ar întâmpla dacă pentru trei secunde tastele tuturor tastaturilor din lume s-ar învălmăşi, s-ar dezordona, ar lua-o razna? Vieţile unora o iau razna. Se învălmăşesc. Se dezordonează brusc... Şi tac. Eva tace. Bărbatul tace. Domnul Grigorescu, împreună cu domnul Grigoresco, tac. Portarul tace. Studenta tace. Cei trei oameni de la terasă tac. Ospătăriţa blondă tace. Manfred Mann cântă.