Cronica unui eşec anunţat

7 octombrie 2005

Atîrnăm de o victorie a Olandei în Cehia mai mult decît e cazul, în primul rînd pentru că ea nu ajunge. Insuccesul în faţa batavilor nu-i elimină pe elevii lui Brukner. Avem nevoie ca aceştia să se împiedice şi în Finlanda, acolo unde noi trebuie să învingem pentru a mai avea în ce să credem. Trăim un imens paradox fotbalistic inter-ţări. De ce să ne aşteptăm ca nordicii să-i încurce pe cehi, după ce noi vom fi tăvălit cu ei pe stadionul Olimpic din Helsinki? Şi, totuşi, sperăm la asta. Fotbalul transformat în această matematică e lipsit de orice emoţie frumoasă. Vrem să ne calificăm pe spatele altora şi avem nevoie de un sac plin cu noroc. Plus că ar trebui să vrea şi adversarii contracandidaţilor noştri să ne calificăm noi. Adică Olanda să vrea să învingă şi Finlanda să nu piardă. În nebunia noastră chiar ne închipuim că Robben n-ar prea avea chef să fugă la fel de tare şi să dribleze la fel de imprevizibil, doar pentru că echipa sa e aproape calificată. Sau că Hyypia o să-l lase pe Poborsky să dea cu capul la vreun corner, doar pentru că Finlanda e definitiv eliminată. Pur şi simplu se va juca pe bune şi pe forma din ziua aia, atîta tot. Cehia e suficient de puternică, indiferent de absenţe, încît să bată cinstit şi Olanda la Praga şi Finlanda între 1.000 de lacuri. Tocmai de asta, ce ne trebuie nouă e o minune. Sau două, dacă e să fim cinstiţi. Şi, plecaţi pe drumul sincerităţii, sînt de trecut în revistă toate cauzele care ne-au adus aici, de la selecţionerul Anghel Iordănescu, anchilozat în secolul trecut şi plimbat în scaunul cu rotile al acestui secol de Mircea Sandu, şeful de federaţie care l-a tot susţinut, pîna la filmele porno pe care, s-a auzit, că le-ar fi vizionat Pancu, Mutu şi alţii la Praga, înainte de înfrîngerea cu 0-1 din faţa cehilor. De egalul din Armenia sînt responsabili şi fotbaliştii, e drept prost aleşi, care au fost pe teren, situaţie identică dacă discutăm de înfrîngerile simetrice cu Olanda. Aşadar ne-a adus în situaţia de a sta acasă doar matematica performanţei pe care n-o stapînim decît întîmplător. N-avem o generaţie de aur ci doar cîţiva fotbalişti capabili de sclipiri în zilele lor bune. Socotite, acestea au fost prea puţine în actualele preliminarii. Ne legăm de victoria contra Cehiei de la Constanţa de parcă, după prima zi cu soare din ianuarie, înseamnă că a venit vara. E iarnă aspră şi se dă rar căldură prin case, în fotbalul românesc. Mergem la Helsinki după puţină căldură şi sperăm să vină vara, dinspre Praga. Sau primăvara? Mai contează? Avem nevoie de ceva să ne încălzim, de oriunde ar veni acest ceva.

13 octombrie 2005

Cehia n-a întîmpinat o rezistenţă prea mare la Helsinki şi a terminat a doua în grupă îngropînd sec toate speranţele noastre. Le-am atîrnat de un singur meci, care nici măcar n-a fost al nostru, deşi era vorba despre o cursă de anduranţă şi, mai ales, de constanţă. În clasament, Cehia are mai multe puncte decît noi şi nu mai contează că i-am bătut cu 2-0. Urmează analizele. Ba că în Armenia am pierdut calificarea, ba că în dubla cu Olanda, şi tot aşa... Ciudat, nu simt tristeţe şi nici frustrare. Văzîndu-i pe cehi jucînd m-am gîndit că-s prea buni să stea acasă, mai închegaţi ca noi, mai stăpîni pe ei, oricum, pîna şi asta, că au bătut cu 3-0 unde noi am cîştigat doar cu 1-0, mă face să cred că meritau. Nu ştiu dacă mai mult ca noi, dar ei, pur şi simplu, meritau. Am fi meritat şi noi o soartă mai bună, o politică mai înţeleaptă atît a selecţiei cît şi a desemnării selecţionerului, în general am fi avut nevoie mai multă minte şi mai multă muncă. Trebuia să fim mai înţelepţi şi mai capabili să ne decidem singuri şansele. Meritam multe altele. Culmea e că nu le-am primit pe toate acestea tocmai pentru că, de fapt, merităm, deocamdată, fotbalistic, exact cît primim. Încă o ratare pe care nu şi-o va asuma nimeni, nici Iordănescu, nici Mircea Sandu, nici oricine altcineva. Nu m-ar mira să dăm şi un chef de consolare. Pînă la urmă se vor mai juca măcar vreo 50 de calificări pînă la Apocalipsă. Şi toate ne vor oferi cîte o şansă şi în toate ne vom scoate la vînzare meritele. Vedem Mondialul la televizor şi nu-mi pare prea rău. Cine zice că e trist e ipocrit, după mine. Ştiam asta mai de mult, de cînd Iordănescu l-a chemat pe Tararache în Armenia şi Mutu a dat toate golurile care au contat în aceste preliminarii. Moş Crăciun există tocmai pentru că ţine cont de cît de cuminţi sîntem atunci cînd distribuie cadourile. Am fost cam obraznici cu fotbalul nostru deşucheat şi anacronic pe care-l dirija Iordănescu, la fel cum am fost un pic cam întîrziaţi cu schimbările făcute de Piţi.

Urmează o iarnă fierbinte pentru echipele de club şi ele ne rămîn, ca mize şi speranţe, ultime bastioane într-o Europă care nu ne mai recunoaşte, cîtă vreme noi nu-i recunoaştem nici o valoare. Exact asta n-avem, simţul europeanului cinstit şi pus pe muncă, lipsit de golănii şi de declaraţii desumflate. Cînd vom fi ca ei, vom putea să-i batem constant, nu cu orgolii explodate şi cu aşteptări de la alţii.