Tuburi de celofan

Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte şi aşezat alăturea deschiderii, cu buza abia muşcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. I se părea ciudată şi aşezarea deschiderii, jumătate pe trotuar şi jumătate pe şosea, o bucată de bordură lipsind pentru a permite cercului să se întregească. Oricine ar fi putut scăpa înăuntru într-o clipă de neatenţie şi urma i s-ar fi şters imediat, căci cine ar cătat spre miezul pământului?!

Se apropie şi privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc şi întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poţi apuca. Semăna mai degrabă cu un tub imens din plastic negru, din cele prin care trec cablurile electrice, decât cu o construcţie solidă din beton. Privi împrejur. Nu era nimeni care l-ar fi putut ajuta să astupe poarta ce se căsca. De fapt nu era ţipenie de om.

Aruncă din nou privirea în jos. Şi atunci simţi atingerea, ca două degete împinse între omoplaţi. Încercă să se răsucească, dar era deja prea târziu. Alunecă în canal bălăbănindu-şi mâinile prin aer ca o păpuşă de cârpă şi ferindu-şi capul pentru a nu se lovi de marginea de metal. Simţi brusc stomacul întreg adunându-se sub bărbie, aşa cum simţise când era copil şi zburase în montagne-russe. Căderea era vijelioasă şi părea imposibil de oprit. Senzaţia că alunecă printr-un tub deveni şi mai pregnantă pe măsură ce se adâncea şi mai mult în măruntaiele pământului. Era ciudat că nu simţea atingerea pereţilor. O forţă curioasă îl păstra în mijlocul tubului fără să-l lase să se apropie de pereţi, să se frece de ei. La început se sperie groaznic, apoi teama pieri rapid, ca prin minune. Nu mai simţea alunecarea ca pe o cădere în gol, ci mai degrabă ca pe o deplasare între două puncte printr-un tub vidat, soluţie de care auzise de atâtea ori ca fiind cel mai eficient mod de a călători super-rapid pe pământ. Întunericul acoperea totul şi nu putea vedea absolut nimic dar după o vreme o luminiţă cât un vârf de ac se iţi între tălpi. Luminiţa se apropia din ce în ce mai repede şi în scurt timp descoperi că aceasta venea dintr-un ghem de tuburi fosforescente. Tubul prin care cădea se umplea el însuşi de o lumină gălbuie care urca asemeni mierii lichide sub tălpi. Constată uimit că nu e singur, zeci de tuburi luminoase, poate sute, se adunau din de jur împrejur către ghemul rotund. Erau ca nişte lifturi călătorind fără verticală şi orizontală pe panglici unduinde, dar având aparent aceeaşi ţintă, centrul ghemului.

Brusc, căderea încetă. Rămase înţepenit în tubul gălbui, gravitând în mierea fluidă. Distanţele dintre tuburi se micşoraseră considerabil pe măsură ce coborau spre soarele cu raze multiple şi îi putea zări foarte bine pe bărbatul cu pălărie şi pe roşcovan suspendaţi şi ei în neant nu departe. Nu erau deloc îngrijoraţi, ba mai mult, zâmbeau amândoi.

Bărbatul încercă să deschidă gura bolborosind câteva sunete fără sens. Deşi era copleşit de ceea ce i se întâmpla, deşi tot interiorul îi fierbea, deşi gura îi era plină de cuvinte nedezghiocate, nu putu descleşta nici măcar o vorbă.
- Ce dracu se întâmplă? - slobozi într-un final, scrâşnit şi abia inteligibil.

Omul cu pălărie duse două degete la borul lat de-o palmă şi îl salută curtenitor, fără însă să deschidă gura. Părea că nu este la prima călătorie prin tub. Toată întâmplarea îi părea familiară, ba chiar îl amuza. Sau poate îl amuza doar neliniştea străinului speriat de alături. Era un tip înalt, slăbănog şi urât. Avea obrajii supţi şi pomeţii proeminenţi ca nişte creste semeţindu-se brusc din adâncirea câmpiei, pielea zbârcită şi părul lung şi slinos. Doi ochi mari, parcă disproporţionat de mari faţă de fizionomia-i prelungă, îi luminau enigmatic chipul. Purta o vestă veche cu nasturi metalici aurii peste cămaşa de in, totul fiind acoperit de un trenci negru şi lung, de sub care se puteau zări vârfurile ascuţite ale cizmelor cowboy.
- Să-i spunem? - chicoti roşcovanul tremurat în barbă ca un şoricel. Avea o figură de irlandez, bucălat, cu părul roşu şi tenul palid, cu pistrui mari, uniform distribuiţi pe toată faţa. Tot trupul îi era rotunjor, pântecul părând un balon gata de lansare, doar cele două parâme groase legate de sol împiedicându-i desprinderea.
- Încă nu, îl mai fierbem! - replică omul cu pălărie aparent nepăsător şi brusc toţi trei începură să alunece iarăşi prin tuburi.
- Eiii... nu puteţi lăsa treaba asta aşa. Ce dracu se întâmplă aici?! Unde suntem?!
- Eu zic să-i spunem - chicoti roşcovanul în barbă din nou, fără să îl bage în seamă pe străin -altfel tâmpitul ne duce direct la miez fără niciun pic de zăbavă.
- Aici ai dreptate, deşi tare l-aş mai fi perpelit o vreme pe tăntălău - mârâi omul cu pălărie coborându-şi bărbia în piept, ceea ce-i subţie şi mai mult faţa prelungă.

Bărbatul răsuci brusc privirea mânioasă spre cei doi companioni şi tustrei se opriră din nou. Totul părea o poveste fantastică fără nicio explicaţie raţională. Şi canalul şi luminile şi cei doi necunoscuţi. La urma urmei nu făcuse altceva decât să caşte gura peste rotundul de canal rămas deschis în şosea. Atât şi nimic mai mult.
- Cine naiba sunteţi voi? - întrebă el autoritar şi cei doi izbucniră în râs.

Aşteptă o vreme răspunsul şi cum acesta, timid, nu se încumeta să se strecoare printre hohotele de râs, reveni cu o întrebare mai simplă.
- Cum am ajuns aici? Trebuie să-mi explicaţi cum am ajuns aici. Voi doi nu sunteţi prima dată aici, aţi mai fost, deci ştiţi despre ce e vorba.
- Te-ai rupt de lume - răspunse omul cu pălărie scurt şi tranşant, alunecându-şi încet degetul mare şi arătătorul pe borul pălăriei, din stânga până în dreapta privirii.

Bărbatul rămase împietrit. Un răspuns mai tâmpit nu primise niciodată. Nu avea absolut nicio noimă.
- Şi ai alunecat ca dobitocul prin crăpătură - adăugă omul cu pălărie după ce confirmă că nu era nicio problemă privind curbura borului.

Bărbatul privi înainte descumpănit şi tustrei începură să alunece din nou. Căderea îl scutură din visare şi bărbatul îşi reaminti ultima oprire. Părea că poate controla opririle. Cel mai probabil ar fi putut controla şi căderile. O mişcare bruscă, o voce puternică, un ton autoritar influenţau în mod evident alunecarea. Răsuci din nou brusc capul şi aproape că strigă spre cei doi companioni.
- Voi cine sunteţi?

Aşa cum se aştepta alunecarea încetă.
- Eu sunt eu şi el e el - chicoti roşcovanul în barbă. Eu sunt un nod al luminii iar el e o fundă - gâjâi abia stăpânindu-şi râsul pentru a izbucni amândoi în hohote imediat ce eliberă ultima silabă.

Bărbatul se înfurie peste măsură. Îşi răsuci trupul întreg şi întinse mâna spre peretele luminos al tubului în încercarea de a-l sfâşia.
- Hei, hei, hei... ce dracu crezi că faci acolo?! Eşti tâmpit?! Unde te trezeşti?! Vrei să ajungem cu toţii pe lumea cealaltă?! Potoleşte-te!

Bărbatul înţepeni. Întinsese mâna sub impulsul furiei. Împins de cuvintele omului cu pălărie îşi temperă palmele şi privi atent împrejur. După ce la începutul călătoriei i se păruse că alunecă prin miezul întunecat şi dens al pământului, acum de jur împrejurul i se arăta mai degrabă ca o bucată de Cosmos. Un spaţiu rarefiat, lipsit de orice materie, străbătut dintr-un capăt în altul de culoare luminoase de-a lungul cărora alunecau trupuri. Şi totul gravitând în jurul miezului de lumină, care părea să adune toate panglicile strălucitoare într-un ghem uriaş. Privind înţelept nu mai considera că sfâşierea peretelui transparent ar fi fost un gest cugetat. Era singura sa protecţie în faţa spaţiului şi timpului nesfârşit, fără borduri, fără cărări, fără ţel.
- Hei! Auzi?! Ştii cine sunt eu? - strivi omul cu pălărie distanţa, călcând cu glas apăsat.

Bărbatul îl privi circumspect.
- Eu sunt tu şi tu eşti eu - spuse el grav ca şi cum vorbele sale ar fi fost ultima treaptă pe marginea zării, apoi împreună cu roşcovanul izbucniră din nou în râs, hohotind adânc.
- Eu sunt tu şi tu eşti eu - repetă cel din urmă cu ochii în lacrimi abia reuşind să răsufle printre hohotele nestăvilite. E grozavă asta, diliule. Eşti măiestru.

Bărbatul înţelese că nu poate scoate mai mult din discuţia cu nebunii, dar pricepu că întâmplarea nu era chiar o joacă, o fantezie absurdă. Începea să-i cuprindă capetele subţiri ale înţelesurilor. Putea controla alunecarea, asta era cel mai important. O putea opri şi o putea porni. Deci gândul avea efect asupra faptelor. Dacă alunecarea era demersul propriului gând, atunci şi intrarea în hău ar fi putut fi un efect al aceluiaşi gând. Ceea ce era iarăşi extrem de important. Căderea nu ar fi fost urmarea unei atingeri fizice, ci al uneia imaginare. Propriul gând îl împinsese în hău. Iar nebunii... nebunii aveau dreptate, oricât de absurd ar fi părut, el era ei, iar ei erau el. Nebunii erau piatra de moară legată de gleznă pentru ca adâncirea să fie sigură.
- Hei, străine, ce te-ai cufundat aşa în gânduri?! - întrebă roşcovanul cu o mină serioasă, pentru ca după doar câteva secunde să înceapă iar să râdă din tot preaplinul. Ţi-a plăcut asta, diliule?! Hai spune că ţi-a plăcut! Nu se poate să nu-ţi fi plăcut! Ce te-ai adâncit aşa în gânduri, străinule?! - clipi roşcovanul entuziasmat, cu pleoapele umede.

Bărbatul îi privi cu alţi ochii pe nebuni. Cei doi vorbeau în dodii, dar privit de aproape nimic nu era nelalocul lui în spusele lor. Alunecarea prin tub nu era altceva decât o adâncire în gânduri, iar vidul cosmic care-l înconjura nu era altceva decât nesfârşitul gândirii. Sensurile îi apăreau tot mai clare. Şi totuşi! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt tubul şi ar fi evadat din drumul stabilit?! Cugetă atent. Un gând având ţelul în celălalt capăt al tubului era unul palpabil, cu substanţă, controlabil, era un tub luminat, pe când unul slobod ar fi fost ca un cosmonaut care îşi pierde legătura cu nava spaţială ce îl ţine încă legat de realitate. Sau poate...
- Hei străinule, lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ţi toceşti dinţii. Lasă-te în voia lor, pluteşte şi bucură-te - îl scutură omul cu pălărie.

De data aceasta cei doi nu mai râseră. Îl priveau atent ca şi cum orice mişcare a sa le-ar fi influenţat vital viitorul imediat.

Bărbatul îşi lăsă gândurile să curgă şi începură din nou să alunece. Apoi zâmbi scurt. Toată povestea era până la urmă un labirint, un labirint a cărui ieşire era îndemnat s-o găsească. Şi dacă n-ar fi găsit-o?! Era simplu, dacă n-ar fi găsit-o ar fi rămas prizonierul propriului gând. Zâmbi din nou. Era provocatoare intriga. Încercă din nou să se concentreze asupra semnelor primite. "Lasă dracului rumegarea asta a gândurilor. O să-ţi toceşti dinţii. Lasă-te în voia lor, pluteşte şi bucură-te". Erau cuvintele venite dinspre piatra de moară. Deci pentru a scăpa de greutatea ei ar fi trebuit să facă exact contrariul. Bărbatul zâmbi iarăşi larg. De data aceasta însă toate simţurile rămaseră încordate. Nu avea nicio îndoială. De fiecare dată când zâmbea exista un şoc al căderii, ca şi cum cablul care susţinea liftul ar fi trecut peste o piatră, ca şi cum s-ar fi lovit de o masă densă care să-i încetinească alunecarea. La primele zâmbete crezuse că e doar o impresie, dar după al treilea putea să jure că exact aşa se întâmplă. Era deci pe direcţia bună. Dacă gândul acela lung îl ţinea captiv în tub, atunci singura opţiune să împiedice căderea şi să revină în celălalt capăt al tubului, în gaura din asfalt, ar fi fost... Dar dacă.... Sau dacă... Erau prea multe dacă!

Bărbatul întinse mâna iute în lateral şi braţul său ieşi neaşteptat prin peretele transparent ca printr-o cascadă de apă. Nu era niciun plastic dens, niciun perete inexpugnabil, nicio cuşcă cu gratii de fier. Peretele părea din celofan subţire. Braţul întins îi amortiza căderea şi mai mult, până se opri de tot. Se răsuci şi îşi scoase întregul trup prin peretele de celofan. Simţea spaţiul de dincolo ca pe un pământ grunjos, dens, apăsător, învăluitor. Era aproape întuneric. Cu greu putu să vadă feţele schimonosite ale nebunilor şi abia auzi strigătele lor stinse. Roşcovanul se dezumflase ca un balon şi arăta ca o cârpă de bucătărie după ce gospodina a terminat toate treburile, în timp ce omul cu pălărie arăta exact ca un baton de scorţişoară, stafidit şi uscat. Doar pălăria se bălăbănea în vârf, ca o cioară pe un băţ de papură. Feţele amândurora se chirciseră amarnic, iar părul le devenise verde-uscat ca o felie de iarbă în prag de primăvară. Instinctiv, duse mâna la creştet. În păr, exact în mijlocul creştetului avea o umflătură. Se sperie, apoi îşi aminti că nimic nu este ceea ce pare, că fiecare semn are un înţeles ascuns, lăuntric. Continuă să-şi pipăie creştetul şi constată că umflătura tot creşte. Îi privi pe netoţi atent şi observă că şi ei au în creştet un fel de mugure, un fir de iarbă mai gros îndoit ca un inel. Părea însă un inel vechi, uzat, înţepenit, ruginit. Îşi cercetă încurcat gândurile. Apoi chicoti mulţumit. Îşi atinse din nou creştetul. Inelul său creştea. Al celorlalţi se usca. Zâmbi larg. Totul era limpede. Urca. Urca înapoi spre pământ chiar dacă deocamdată nu se înălţase cu nici măcar un centimetru. Pe mugurele din creştet avea deja frunzuliţe. El însuşi era o sămânţă. O sămânţă ce avea să crească...

Văzuse canalul deschis din depărtare. Avea capacul dat la o parte şi aşezat alături deschiderii, cu buza abia muşcând din hăul căscând, dar fără niciun semn, nicio împrejmuire care să prevină trecătorii asupra pericolului. Se apropie şi privi în jos. Nu i se vedea fundul. Doar un canal adânc şi întunecos, fără nicio scară, fără nicio margine de care să te poţi apuca. Doar într-o parte, înspre trotuar, un vrej verde viguros venind parcă dinspre niciunde. O floare albă cât un bănuţ îi împodobea nestarea. Era o floare pe care nu o cunoştea....