Vecinul de dincolo

I-am spus lui Muriel că am să plec pentru câteva zile şi că am să o las să se gândească în linişte la ce are de făcut. Am tras la Pension Mozart, pe Theobaldgasse 15, un stabiliment de mâna a şaptea destul de aproape de casă, pentru a putea ajunge pe jos fără să fiu băgat în seamă de poliţişti, dar îndeajuns de departe ca să nu-mi treacă prin cap să mă răzgândesc. Miroase a tutun greu şi a colonie de proastă calitate şi e locuit în principal de imigranţi din Asia. Tutunul pare îmbâcsit în toate, în fotoliile din holul principal, prin al căror roşu cărămiziu se văd arcurile ca nişte dinţi rânjiţi, în pereţii capitonaţi cu un plastic descărnat ai liftului, în mocheta galbenă de la etajul trei, în cearceafurile curate dar uzate, în perne, în perdelele ale căror modele s-au îmbogăţit cu mici floricele de chiştoace fierbinţi, asta deşi pe măsuţa rotundă de lângă geam este un cartonaş mic, alb, pe care scrie cu litere mari, roşii, cât hârtia de înalte, "Fumatul Interzis".

Bărbatul de la tejghea nu m-a întrebat nimic. I-am spus că vreau camera pentru două săptămâni şi apoi mai vedem, iar el mi-a făcut semn din bărbie să-mi trec singur numele şi adresa în registru, fără să-mi ceară niciun act. El însuşi este imigrant, pare să fie filipinez, iar accentul meu probabil că l-a convins că nu are să aibă nicio problemă cu autorităţile sau cu şefii din cauza mea, un localnic, în comparaţie cu zecile, sau poate sutele de imigranţi clandestini care trecuseră pragul stabilimentului. Mi-a atras atenţia însă, când eram gata să plec, că nu am voie să fumez în cameră. Datele mi le-am trecut corect, nu am de ce să mă ascund...

Am avut o zi proastă. Dimineaţă l-am sunat pe Emil şi i-am povestit toată tărăşenia de-a fir a păr. I-am promis că am să continui să lucrez de la hotel, semnalul fiind acceptabil, dar că probabil nu am să pot răspunde la toate solicitările, având în vedere datele problemei. Mi-a răspuns că îi pare grozav de rău de cele întâmplate şi că am întregul său suport. După aceea am deschis laptopul şi am verificat mailurile primite. Numai tâmpenii, sute de cuvinte aruncate în vânt doar de dragul de a le auzi cum se rostogolesc în eter. L-am închis la loc şi mi-am aprins o ţigară. Am scrumat peste ghiveciul mic în care cuibăreşte o floare de plastic de un kitsch grotesc. Am aprins alta, apoi m-am suit pe masă ca să verific detectorul de fum din tavan. Nu doar că nu avea baterie, dar cineva îi smulsese firele cu totul. Somnul a fost în schimb adânc. M-au răpus în sfârşit emoţiile...

Un alt filipinez, care semăna grozav de bine cu primul, mi-a adus micul dejun. Avea masca de protecţie aşezată regulamentar, însă era atât de mare faţă de rotundul delicat al figurii, încât o acoperea aproape în întregime, de la bărbie până la ochi, aceştia chinuindu-se din greu să-şi slobozească săgeţile de lumină peste marginea de sus a cârpei. O cutiuţă rotundă de gem, o chiflă, un iaurt şi două felii de caşcaval cam cât o carte de vizită. Plicuri de ceai erau în cameră. Am mâncat şi am deschis din nou laptopul. De data aceasta aveam două mailuri importante, unul de la domnul Bruchhausen pe care n-aş fi vrut să-l dezamăgesc şi altul de la Jakob în legătură cu proiectul Karawanken. Muncisem prea mult la hârtiile acelea, ca să dau cu piciorul la tot tocmai acum, la sfârşit. Le-am răspuns amândurora, apoi am aprins o nouă ţigară. Nu ştiu de unde am să-mi mai cumpăr altele după ce voi termina pachetul acesta. Mai am numai patru şi trebuie să găsesc rapid o soluţie. La dracu cu rahatul ăsta de pandemie. Nu ai voie să ieşi pe străzi decât pentru urgenţe şi doar cu hârtie semnată de autorităţi, magazinele de cartier sunt toate închise, trebuie să stăm izolaţi în casele noastre cu săptămânile. E o nebunie planetară! De data asta nu am mai reuşit să dorm aproape deloc. Vecinul din dreapta a vorbit toată noaptea cu cineva. Bănuiesc că la telefon, pentru că nu se auzea nicio altă voce în încăpere. La început nici n-am ştiut care dintre ei vorbeşte, cel de deasupra, sau cel din dreapta, dar după ce mi-am lipit urechea de perete m-am convins că din dreapta vin sunetele. Nesimţitul...

Când m-am furişat afară să îmi caut ţigări, i-am spus băiatului de la recepţie că am un bărbat în baie, să facă bine să-l scoată de acolo. "Desigur domnule, am să verific!" mi-a răspuns el, fără ca vreun muşchi de pe faţa sa să îşi schimbe poziţia. Când am urcat, bărbatul era tot acolo. Am desfăcut pachetul de ţigări şi am tras cu sete din prima. Am deschis apoi larg ferestrele. Aerul este rece şi tare, ca iarna, deşi ar fi trebuit să se dezmorţească deja, e târziu de mai. Vecinul meu cred că este indian, mi s-a părut cunoscută vorba. Am lucrat cu câţiva la Bapco Modernization Program şi le-am auzit graiul. Sau poate că e thailandez, nu ştiu sigur. Nu înţeleg însă ce naiba se întâmplă. Ziua nu se aude nimic dinspre camera aceea, dar noaptea, de pe la zece, unşpe, încep să îi aud vocea. Nu vorbeşte foarte tare, doar uneori mai ridică tonul, ca şi cum ar vrea să puncteze ceva, iar alteori râde, fie în hohote, fie scurt şi energic. Şi nici nu vorbeşte continuu, câteodată sunt pauze lungi între fraze, de minute bune, sau zeci de minute, ca şi cum mare parte din timp ar asculta ce îi spune cel de la celălalt capăt. Din când în când pare a fi pauză şi între convorbiri. Dimineaţa însă, începând de pe la opt, nu neapărat opt fix, vocea tace şi nu se mai aude absolut nimic, nici măcar un oftat, până în seara următoare.

Astăzi, când m-am trezit, bărbatul din baie era tot acolo. M-a îngrozit. Uscat, nebărbierit, cu ochii înfundaţi în adâncul sufletului, cu părul vâlvoi. Dezgustător. M-am întors în cameră şi am luat din portofel o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi, apoi am revenit în baie, am scos cele patru căpăcele din colţurile oglinzii şi introducând moneda în şanţurile şuruburilor dinapoia lor, le-am desfăcut şi am coborât oglinda de la locul ei. Am pus-o lipită de perete, sub chiuvetă, cu faţa neagră înspre mine şi cea strălucitoare înspre faianţă. Indianul mă intrigă din ce în ce mai mult. Nu înţeleg cum de vorbeşte toată noaptea, iar ziua tace. Cu ce se ocupă, ce naiba se întâmplă cu el?! În noaptea asta am apucat să aţipesc de câteva ori, dar de fiecare dată m-a trezit fie râsul său energic, fie vocea autoritară. Am bătut cu pumnul în perete de vreo cinci ori, apoi am strigat tare "linişteee". Nici strigătul şi nici pumnul în perete nu cred că au trecut până dincolo, căci nu s-a sinchisit câtuşi de puţin, a continuat să sporovăiască nestingherit. Peste zi am trântit de mai multe ori capacul de la WC, am dat drumul tare la televizor, mi-am făcut de lucru prin clădire şi am trântit uşa de la cameră de fiecare dată când am ieşit şi am intrat, l-am sunat pe Luca şi am ţipat la el cât am putut de tare, sperând că indianul n-are să poată să se odihnească niciun pic ziua şi deci va trebui să doarmă noaptea.

Imbecilul! Azi noapte iar n-am putut să pun geană pe geană. Parcă o face dinadins. O vreme m-am gândit că lucrează şi el de acasă, doar că e în tură de noapte, dar de ce ar vorbi în hindi şi ar locui într-un hotel în Viena?! De altfel, de câteva zile îi urmăresc atent uşa. Nu cred că a ieşit niciodată din casă. Semnul albastru "Nicht stören" este atârnat de clanţă şi cineva a lăsat în urmă cu ceva vreme, jos lângă uşă, o pungă. E şi acum acolo. M-am uitat curios în pungă. Sunt două prosoape curate, unul de faţă şi altul pentru corp. Astăzi am lipit o bucată de scotch pe uşă şi pe toc, mâine am să ştiu cu siguranţă dacă iese sau nu. Peste noapte iar nu am putut de dorm ca lumea. Mi-am făcut dopuri pentru urechi din hârtie de şerveţel pe care am umezit-o pentru a o face mai densă şi am aţipit câteva ore, apoi l-am auzit iar. Fiindcă nu mai aveam somn am luat un pahar şi l-am lipit de perete, interiorul lui creează o cameră de rezonanţă şi sunetul se amplifică. Am ascultat vreme îndelungată. Cioi, troi, moi, nor, cor, poi. Dracu ştie ce zice. Totuşi am avut senzaţia că aud adesea pronunţat numele meu. Pot să jur că aşa este. De unde mă ştie oare?! Să mă fi urmărit mai demult?! Să-l fi pus Muriel să mă spioneze?! Tot ce se poate, însă nu o cred în stare de aşa ceva. Cum de l-ar fi găsit pe străinul acesta şi ce i-ar putea spune tocmai el despre mine?!

Am verificat scotchul. E nedezlipit, deci nu a ieşit douăzeci şi patru de ore din casă. Ceea ce nu înseamnă neapărat mare lucru. Azi noapte mi-am tras patul în mijlocul camerei şi mi-am mutat perna la celălalt capăt, ca să nu mai dorm lângă peretele dintre noi. Mă tot gândesc la peretele ăsta care ne desparte. E doar o chestie de percepţie. La prima vedere pare ceva solid, impenetrabil. E evident că n-aş putea trece dincolo prin el şi totuşi nimic nu mă opreşte să chem poliţia de exemplu şi să le spun că de partea cealaltă a lui locuieşte un nebun care face scandal. L-ar soma să deschidă imediat şi dacă n-ar face-o, ar sparge uşa cu siguranţă. Sau aş putea-o sparge chiar eu, desigur însă că pe urmă filipinezii ar chema ei înşişi poliţia şi aş intra eu în belea. De altfel, m-am gândit să cobor până la recepţie şi să le spun că e un cretin dincolo care nu mă lasă să dorm. Dar cum nu s-a rezolvat nimic cu primul, nu cred că ar fi în stare să rezolve nimic nici cu acesta. În schimb mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa lui. Aşa cum mă aşteptam, nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am lipit urechea de uşă, dar absolut niciun zgomot nu a răzbătut din interior. Astăzi m-a sunat Emil. De vreo cinci ori, la diverse intervale de timp. Telefonul e pe mute, deci nu l-am auzit. Din păcate nu am timp pentru Emil, o să îl sun înapoi altă dată. Nici laptopul nu l-am mai deschis de vreo săptămână, sunt complet rupt de lume. Fie ce-o fi...

Dorm din ce în ce mai puţin, în unele nopţi deloc, nici nu ştiu dacă din cauză că vecinul de dincolo vorbeşte prea tare, sau pentru că mă enervează ideea de a fi captiv în interiorul unor vorbe, dar sunt din ce în ce mai decis să rup pisica cu misteriosul meu indian, sau ce o fi el. Am ascultat iarăşi cu paharul lipit de perete şi sunt sută la sută convins că vorbeşte cu cineva despre mine. Ba chiar vorbeşte cu mai multe persoane, nu doar cu una şi în fiecare discuţie pomeneşte numele meu, căci este evident uneori cum închide telefonul şi tăcerea se aşterne pentru o vreme, pentru ca apoi iar să înceapă să vorbească. Cu toate acestea nu se aude niciodată ţârâitul telefonului, ceea ce mă intrigă. Poate că are o cască în ureche ca să poată răspunde imediat la orice apel, chiar şi atunci când stă pe WC şi de aceea nu se aude nimic. Astăzi m-am gândit că poate totuşi nu este nimeni dincolo, este doar o voce înregistrată şi cineva face asta doar ca să mă aducă pe mine cu nervii la pământ. Dar iar nu o văd pe Muriel făcând aşa ceva. Sigur că ar avea de câştigat dintr-un eu dărâmat, dar ea nu ar acţiona în felul acesta. Şi atunci cine?

Astăzi m-am hotărât să sparg uşa. Punga era tot acolo, pe jos, cu prosoapele în ea, iar semnul albastru cu "Nicht stören" era agăţat pe clanţă. Am încercat întâi să văd dacă nu cumva se descuie cu cheia de la camera mea, dar nu s-a potrivit. Apoi mi-am luat avânt şi am izbit puternic cu talpa în dreptul broaştei. A cedat imediat. Uşi vechi, încuietori slabe, nu ca la hotelurile moderne cu încuietori electronice. Camera arăta ca şi cum nu ar fi fost locuită. Singurul lucru care atrăgea atenţia era un telefon în mijlocul patului, un punct negru într-o mare de alb. M-am aplecat şi l-am luat în palmă. Imediat a sunat. "Alo, Paul?! Doamna Muriel Saar s-a hotărât şi a depus astăzi actele de divorţ. Trebuie să treci pe la mine să discutăm. Îmi pare rău Paul, ai grijă de tine." Am căzut pe pat. Primul gând a fost că trebuie să vorbesc cu filipinezii să îmi prelungească şederea...