Aşteptarea

Aşteptau cuminţi cu pistoalele în poală şi scuipau din când în când cojile negre, după ce adunau cu dexteritate în vârful limbii seminţele crude dintre cele două jumătăţi despicate. Şedeau în spatele casei pe un butuc gros de tei, lipit de zid, pe care bărbatul solid şi grizonant dăduse drumul unui pumn de seminţe de floarea soarelui, scoase din buzunarul drept al pantalonului. În stângul avea cinci gloanţe. Era optimist şi se aştepta să fie de ajuns doar unul, mai ales că celălalt avea şi el unul pe ţeavă, dar a mai luat câteva, nici nu le-a numărat, aşa, ca să fie. Gloanţele se bulbucau rotund pe sub pânza subţire şi bărbatul cel tânăr nu-şi putea lua ochii de la ele. Se gândea că mai bine s-ar fi aşezat pe partea cealaltă, unde sub umflătura buzunarului mormăiau neliniştite seminţele. El nu se gândise să ia niciunul în plus.
- Dacă stăm aici o auzim?
- O auzim, cum dracu să n-o auzim, n-ai văzut cum scârţâie poarta?!

Tânărul dădu din umeri şi scuipă o coajă de sămânţă care zbură chiar pe vârful pantofului. Merseseră mult prin colb, furişând-se de vederea oamenilor şi vârful pantofului negru era aproape alb din cauza prafului adunat, aşa că sămânţa se azvârlea cu vigoare privirii. Scutură de câteva ori din picior fără să ridice călcâiul, dar aceasta nu voi să se dea dusă.
- Şi pe urmă o auzim când intră în casă, e fereastra crăpată! - mai adăugă bărbatul grizonant după o vreme şi făcu din cap în direcţia ferestrei.

Tovarăşul său dădu din nou din umeri şi privi strâmbând-se la sămânţa de pe vârful pantofului. Mai bine ar fi aterizat pe stângul, nu avea atâta colb adunat şi nu i-ar fi sărit în ochi aşa. Pe unul din porumbii din faţa sa se aşezase o cioară. Pasărea fâlfâi de câteva ori din aripi şi începu să croncăne, la început rar, apoi din ce în ce mai des şi mai agresiv. Alte două ciori se adunară degrabă lângă prima şi începură să croncăne împreuna cu ea.
- Huşşş... huşşş... făcu tânărul înspre ele, fără să se ridice de pe buştean, dar ciorile nu se speriară. Tăcură însă. Ia uite ale dracu! Ce v-a găsit şi pe voi acuma?!
- Lasă-le, îşi văd şi ele de viaţă! Ca şi noi... - mormăi tovarăşul său, ca pentru sine.

O vreme tăcură şi bărbaţii şi ciorile. Cel tânăr se aşezase cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme şi cu ochii în pământ, privind atent şi sfredelitor, ca şi cum ar fi încercat să scurme cu privirea în ţărână o gaură în care să se prelingă precum cărăbuşii de mai. Celălalt îşi lipise spatele de zidul casei şi privea în sus, înspre cer, de parcă ar fi căutat ceva acolo, dincolo de pânza de albastru, un chip şi o vorbă. Dintr-o dată bărbatul cel grizonant tresări, îşi îndreptă spinarea şi ridică un deget în aer. Rămase încremenit cu capul într-o parte şi cu buzele întredeschise, ciulind urechile.
- Nu-i a noastră... - mormăi el revenindu-şi din încremenire şi adunând ultimele seminţe de pe buştean. Le aruncă printre buzele abia crăpate, pe urmă băgă mana în buzunarul drept şi răsturnă o grămăjoară nouă peste lemnul rotund.

Tânărul auzise şi el ţâţânii porţii scârţâind, dar sunetul venea de undeva de departe. Gândul îi fugi însă degrabă la femeia care trebuia să sosească. O văzu cum deschide poarta, cum urcă prispa, cum deschide uşa. Îşi lasă geanta pe pat şi sacoşele lângă dulap. Începe să se dezbrace de cămaşa subţire. Tânărul nu o lăsă însă să se dezvelească, ci se izbi cu degetele peste ochi, ceea ce-l făcu pe celălalt să tresară din nou. Nu o putea lăsa să-i intre în ţeastă şi să se plimbe prin înăuntrul ei ca prin propria-i odaie. Trebuia să facă tot ce-i sta în putinţă ca să o ţină afară.
- Cât e ceasul? - îl întrebă pe grizonat, deşi ar fi putut foarte bine să se uite singur la încheietura mâinii sale drepte.
- Şase fără zece.
- Ar cam trebui să sosească...
- Ar cam trebui!

Tânărul începu să numere ciorile strânse în păpuşoi. Erau multe dar unele erau departe şi nu le distingea cu uşurinţă, deşi hainele lor cernite stropeau apăsat galbenul uscat al porumbului ca cerneala dintr-un stilou defect. Douăzeci şi şapte. Ciorile din faţă nu mai croncăneau, dar cele ce încă se mai adunau îndărăt îşi anunţau sosirea prin vociferări scandaloase, apoi tăceau la rândul lor şi ele, pentru a le asculta pe cele proaspăt sosite. Păreau să fi aşteptat o întâmplare anume, un eveniment cioresc, o serbare a tuturor ciorilor la care să se fi dezlănţuit cu toată energia adunată grămadă.

Îl privi pe omul de alături. Nu vorbea deloc. Ştia că şi lui îi era teamă. Deşi, probabil, nu teama era cuvântul potrivit pentru starea pe care o trăia, căci nu îi era efectiv frică, doar simţea în stomac o greutate mare şi încinsă, ca şi cum cineva i-ar fi îndesat între maţe tuciul de mămăligă proaspăt ridicat de pe foc. Până la urmă era ca săpatul unei gropi, ridici cazmaua, apeşi cu bocancul pe marginea ei, răsuceşti şi ridici. Nimic extraordinar în asta. Îşi ridică mâneca şi privi ceasul.
- O să vină?

Bărbatul cu păr cărunt dădu din umeri, îşi privi şi el ceasul, apoi se sprijini iar cu spatele de zid cu braţele împreunate la piept. După o vreme se aplecă, rupse un fir de iarbă uscată, îl trecu de la un capăt la altul printre degetele strânse şi începu să se scobească cu el între dinţi.
- Poate că totuşi n-o să vină...

Grizonatul îl privi încruntat, cu ochi mânioşi şi dădu iar din umeri. Stătură vreme îndelungată unul lângă altul fără să-şi mai spună vreun cuvânt. Seminţele negre alunecaseră toate pe pământ. Ciorile nu se mişcau în păpuşoi.

Brusc bărbatul se ridică în picioare.
- Ajunge! Haidem!
- Ce facem, gata?!
- Da... n-a venit!

Celălalt se ridică şi el de pe buşteanul de tei. Pistolul îi alunecă din poală în colb.
- Şi cu astea ce facem? - întrebă ridicând-l cu un deget.

Câteva minute se aşternu între ei tăcerea. Niciunul nu se gândise la asta.
- Le îngropăm!

Cerul prinsese a se întuneca. Doar înspre apus o vâlvătaie roşie ardea porumbii uscaţi. Două umbre se strecurară printre ei şi dispărură în întuneric. Pâlcul de ciori rămas în urmă începu să croncăne amarnic.