Pălărierul Manfred

Pălărierul Manfred trăia într-un orăşel de la capătul lumii. La hotarele oraşului se înălţau munţii, iar dincolo de ei, cerul. Oamenii care trăiau în orăşelul de la capătul lumii erau tare îngrijoraţi de starea acesteia, căci orice dezechilibru ar fi existat, orice clătinare, i-ar fi putut face, măcar pe o parte dintre ei, să alunece dincolo de marginile lumii şi să se prăbuşească în cer. De aceea, erau un pic mai ursuzi decât ceilalţi care trăiau undeva mai către centrul pământului, în siguranţă, erau mai puţin prietenoşi, mai aspri la vorbă şi la gesturi, cel puţin aparent, căci înlăuntrul lor erau la fel ca restul. Şi poate că tocmai din cauza ursuzeniei, bărbaţii nu-şi scoteau niciodată pălăria atunci când treceau unul pe lângă celălalt, evitând să-şi dea bineţe sau să-şi vorbească. Nu şi-o scoteau nici măcar atunci când se aflau în cârciumă, căci nu prea stăteau la taclale, ci dădeau tăria pe gât, scuturau de două ori din cap şi băteau de trei ori din picior, apoi plecau fiecare la treburile sale.

Zilele, în micul orăşel de la capătul lumii, arătau întocmai ca sticlele de schnapps din cămara lui Tante Marianne, drepte, lungi, transparente, toate asemenea. Şi probabil cel mai mâhnit dintre toţi pentru mersul acesta al lucrurilor era pălărierul Manfred, căci pălăriile făcute de el, din cauză că nu erau atinse decât de două ori pe zi, o dată în zori şi o dată pe înserat, nu se stricau niciodată. Bine, existau cazuri excepţionale, cum fusese cel al lui Norbert, a cărui pălărie fusese luată de vânt şi nu mai fusese găsită niciodată, sau al lui Taburer, a cărui pălărie căzuse sub roata tractorului şi se făcuse una cu pământul. Altfel însă, pălăriile pălărierului Manfred arătau ca noi, chiar şi după treizeci de ani de la confecţionarea lor de către mâinile dibace ale meşterului.

Cu toate acestea, oamenii din micul orăşel de la capătul lumii îşi vedeau în continuare de viaţă, binecuvântând ziua ce va să vie şi mulţumind lui Dumnezeu pentru cea care s-a dus. Şi totuşi, nu toate lucrurile mergeau aşa cum merseseră dintotdeauna, de exemplu treburile de la garajul lui Jansen. Iar aceasta pentru simplul motiv că Jansen dispăruse complet într-o miercuri, fără să spună nimănui unde s-a dus şi de ce. La fel se întâmpla şi cu treburile de la băcănia lui Brenner, căci, asemeni lui Jansen, şi bunul Brenner dispăru într-o zi fără urmă. Sigur, băcănia a continuat să funcţioneze, ţinută de soţia sa şi oamenii putură să-şi cumpere în continuare toate cele de trebuinţă, fără nicio osteneală suplimentară, dar dispariţia bărbatului nu trecuse neobservată de obşte.

Vreme de mai multe luni, nimeni nu putuse să spună câte, căci nimeni nu ştia precis când fusese constatată dispariţia lui Jansen, alţi câţiva bărbaţi dispărură fără să lase vreo urmă. Şi poate că dispariţia bărbaţilor ar fi rămas o regulă clar întipărită, dacă într-o zi nu dispăru şi soţia farmacistului Rainer. Desigur, şi farmacia continuă să funcţioneze fără nicio problemă, dar dispariţia Fredericăi îi făcu pe mulţi să se îngrijoreze de-a binelea. Tocmai de aceea se adunară sâmbătă cu toţii în piaţa din faţa primăriei, în încercarea de a afla cauza pentru care o parte dintre ei nu mai erau de găsit. Cei mai mulţi erau convinşi că se întâmplă ceva cu planeta şi că din motive independente de voinţa şi puterea lor, aceasta se înclinase peste măsură, iar sărmanii oamenii căzuseră în hăul care se căsca dincolo de crestele munţilor. Dar teoria lor fu spulberată de profesorul Dietrich. Acesta scoase degrabă din buzunarul adânc al halatului un compas uriaş, de care erau legate un mănunchi de rotiţe îngemănate între ele într-un mecanism complex, şi vâjâind cu acesta de câteva ori prin aer confirmă că înclinarea pământului nu s-a modificat nici cât o unghie, deci cei dispăruţi nu căzuseră peste bordul său prăbuşindu-se în eter. Nici poliţia nu descoperi vreun fir al dispariţiei lor, nicio scrisoare scrisă pe colţ de masă, niciun bocanc pierdut undeva pe drum, nicio bucată de cârpă agăţată de ramurile ascuţite ale copacilor. Capătul dantelat al lumii arăta neatins, ca şi cum nimeni n-ar fi atentat la integritatea sa. Şi totuşi farmacistul Rainer făcu o descoperire, care pentru mulţi avea să fie considerată un sâmbure ce-ar fi putut duce la dezlegarea poveştii. El constată cu surprindere că, odată cu Frederica, dispăruse şi pălăria ei cea nouă, pălărie pe care o purta toată ziua. Pentru poliţie descoperirea nu se dovedi utilă, dar pentru Erkerd fu un impuls pentru a cerceta mai departe şi acesta află, nu fără mirare, că şi bărbaţii urbei dispăruseră de asemenea cu tot cu pălăriile lor, nu doar Frederica.

Imediat pălărierul Manfred fu chemat la secţia de politie şi chestionat în legătură cu dispariţia pălăriilor, dar bătrânul meşter le explică cu răbdare şi tact, că el nu poate ţine socoteala mersului pălăriilor sale. "Ele se pot duce oriunde vor inimile lor să se ducă. Nimeni nu le poate ţine în loc" le explicase el bărbaţilor îmbrăcaţi în uniformă albastră şi deşi aceştia nu înţeleseră o iotă din explicaţiile sale, îl eliberară, fără să îi pună în cârcă vreo povară.

Şi poate că această întâmplare ar fi rămas o nerezolvată enigmă, transformându-se mai apoi într-o poveste amuzantă, dacă într-o zi n-ar fi apărut în oraş, trecând grăbit prin piaţa centrală, chiar Jansen, purtând pe cap de acum celebra sa pălărie cafenie cu panglică maro.
- Hei, omule, unde ai fost?
- Acolo - aruncă Jansen într-o doară, arătând cu capul undeva în dreapta.

Celălalt îşi rostogoli ochii peste grădina de zarzavat a lui Gerrard, peste acoperişurile roşii, peste copacii înalţi, până hăt departe spre munţi, dar nu descoperi nimic care ar fi putut adăposti, măcar pentru o vreme, dispariţia lui Jansen.
- Unde spui că ai fost? - nu se lăsă individul, vizibil perturbat de strania apariţie.
- Pe Planeta Pălăriilor - răspunse sec Jansen şi dădu să-şi vadă de drum, dar între timp mulţi dintre localnici îl zăriseră pe dispărutul reapărut şi se strânseseră ciorchine în jurul său.
- Planeta Pălăriilooor... - se auzi un murmur ca un ecou lung lovindu-se de zidurile unui labirint înalt fără să găsească ieşirea.
- Ce e aceea Planeta Pălăriilor? - întrebă cineva mai cutezător, curmând drumul fără de capăt al murmurului.
- E o planetă ca orice planetă - replică Jansen oarecum nervos. E o planetă cu case în formă de pălărie, cu arbori-pălărie şi cu multe, multe pălării.
- Şi ce faci acolo?
- Dimineaţa ies pe terasa casei pentru a-mi bea cafeaua. Îl vad pe Brenner cum trece, îmi scot pălăria şi îi spun "bună dimineaţa, domnule Brenner" iar el îmi răspunde, scoţându-şi pălăria, "bună dimineaţa, domnule Jansen", apoi Brenner îşi vede de drum, iar eu de cafea. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria şi îl salut, "bună dimineaţa, domnule Gustave", iar el îmi răspunde, scoţându-şi pălăria, "bună dimineaţa, domnule Jansen", si tot aşa, până reuşesc să îmi termin cafeaua. Apoi ies în oraş pentru o mică plimbare prin parcul în formă de pălărie, pentru a mă opri mai târziu pentru câteva beri la "Pălărierul Vesel". Bineînţeles că acolo mă întâlnesc cu toţi prietenii mei pe care îi salut pe rând, scoţându-mi politicos pălăria. Iar pe seară mă aşez din nou pe terasa casei pentru a servi cina. Primul trece Brenner, care se întoarce către propria-i locuinţă pentru a servi la rândul său cina, iar eu îmi scot pălăria şi îi spun "bună seara, domnule Brenner", iar el îmi răspunde scoţându-şi pălăria "bună seara, domnule Jansen", apoi Brenner îşi vede de drum iar eu de cină. Dar nu pentru mult timp, căci imediat apare Gustave, iar eu îmi scot din nou pălăria şi îl salut, "bună seara, domnule Gustave", iar el îmi răspunde, scoţându-şi pălăria, "bună seara, domnule Jansen", şi tot aşa, până reuşesc să îmi termin cina.
- Pe Frederica ai văzut-o pe acolo? - sări farmacistul Rainer oprindu-l pe Jansen din întâlnirile sale crepusculare.
- O, daaa! Stă câteva case mai încolo. O salut în fiecare zi...
- Ei, asta-i dată dracului - pufni tânărul Hubert. Aşa ceva e clar că nu există.

Jansen îl privi în ochi şi zâmbi larg. Apoi apucă cu două degete vârful pălăriei şi o ridică de-o palmă.
- Vă doresc tot binele din lume. Vă salut - apoi îşi urmă drumul către o ţintă pe care nimeni nu o bănui.
- Heiii... daca e aşa de bine acolo, de ce naiba te-ai întors? Şi unde te duci de-acum?

Jansen se întoarse pe călcâie şi se opri o clipă în mijlocul drumului.
- Mă duc la Manfred pălărierul. Am nevoie de o pălărie fermecată pentru Helga. Vreau s-o iau şi pe ea - apoi îşi ridică iar pălăria de-o palmă şi se făcu nevăzut.

Pălărierul Manfred nu mai era deloc cel mai nefericit om din oraş. Clopoţelul de la uşa atelierului său suna la fel de rar cum sunase în ultimii cincizeci de ani, dar la uşa din spate era o viermuială continuă în fiecare zi.