Despre teatru, publicul din România şi acest performance atipic povesteşte Nicoleta Hâncu, actriţă în proiectul Vitrine Imposibile.
Anca Spiridon: Spune-ne puţin despre tine: cum te-ai format ca artist?
Nicoleta Hâncu: Cred că bucuria de a descoperi ceva nou, de a mă descoperi cu fiecare rol, m-a ajutat şi m-a motivat cel mai mult. Am învăţat să am răbdare, să pun câte o cărămidă, deşi vizualizam întreg ansamblul şi-mi doream să-l construiesc pe tot odată. Nu ştiu dacă m-am format ca artist, cred, mai degrabă, că sunt într-o formare continuă.
A.S.: Dintre toate lucrurile pe care le puteai face, de ce tocmai arta performativă?
N.H.: Cred că este locul în care am învăţat să fiu liberă.
A.S.: Simţi vreo evoluţie în ceea ce priveşte arta performativă în România, faţă de începuturile tale?
N.H.: Cred că arta este nevoită să evolueze odată cu vremurile, implicit şi artiştii care o practică. Cât despre sprijinul pe care îl primeşte în demersul său, aş vrea să dau un răspuns pozitiv, dar momentan nu e cazul. Simt că suntem daţi deoparte de ceva timp, ignoraţi chiar, iar senzaţia de inutilitate este mai acută ca oricând.
A.S.: Cum percepi publicul de la noi şi ce relaţie ai cu el?
N.H.: Am avut norocul să întâlnesc mulţi iubitori de teatru, aşa cum rar întâlneşti. Cred că teatrul nu e privit ca ceva esenţial în societatea noastră şi asta mă întristează, dar responsabilitatea nu este neapărat a spectatorului ci, mai degrabă, a celor care ne conduc. Şi, cu toate astea, există oameni care au văzut spectacolele în care joc de mai multe ori, ştiu replici pe de rost, aduc flori şi bomboane, vin la premierele de film. Sunt nişte relaţii speciale. Şi le mulţumesc pe această cale. Ştiu ei care sunt.
A.S.: Cum ai aflat de Vitrine Imposibile şi cum ai ajuns să faci parte din proiect?
N.H.: M-a sunat Iulia. Ne-am văzut, ne-am plăcut şi am început.
A.S.: Cum ţi se par cele trei personaje şi care crezi că e misiunea proiectului?
N.H.: M-am îndrăgostit iremediabil de personaj. Poate şi pentru că se potriveşte ca o mănuşă cu trauma colectivă pe care o trăim. Cred că este o viziune pe care o avem cu toţii, dar încercăm s-o domolim. În vremurile pe care le trăim este şi mai evidentă. Iar faptul că ne ridicăm întrebări şi căutăm răspunsuri mi se pare o modalitate sănătoasă de a traversa această perioadă. Merită să trăieşti într-o lume în care oamenii, din dorinţa de a fi iubiţi şi acceptaţi, ajung să se judece între ei, să se urască, să-şi facă rău sau să facă rău în jur?
A.S.: Care a fost cea mai grea şi care cea mai faină parte a performance-ului?
N.H.: Greu mi-a fost să joc într-o vitrină, pe o stradă plină de maşini, ambulanţe, claxoane şi muzică, fain a fost să văd publicul atât de aproape, să văd cum ajunge la ei ce spun, cum dau din cap afirmativ sau mă dezaprobă, cum îmi vorbesc sau doar mă salută, unii cu lacrimi în ochi, alţii, aparent, indiferenţi.
A.S.: Cum e să lucrezi cu toate echipa din faţa şi din spatele Vitrinelor?
N.H.: Am simţit că înţeleg contextul şi că investesc toată energia de care dispun pentru ca noi, actorii, să putem oferi, la rândul nostru, ce avem mai bun.
A.S.: Te-ai temut de ceva când te-ai implicat în acest proiect?
N.H.: Mă tem de fiecare dată când încep un proiect că n-o să pot face rolul. Este felul meu de a învăţa să o iau de la zero. A crede că ştii cum se face meseria poate deveni o capcană. Şi ăsta e felul meu de a evita asta.
A.S.: Cum ţi se par reacţiile de până acum la Vitrine Imposibile şi ce aşteptări ai avut? A venit acest proiect cu surprize?
N.H.: Mult mai bune decât mă aşteptam. M-am bucurat să văd că oamenii sunt atenţi, în ciuda faptului că stau pe o stradă aglomerată, că ascultă şi empatizează.
A.S.: Cu ce ai vrea să plece privitorii acasă după acest performance?
N.H.: Cu orice, doar să plece cu ceva. Asta, în sine, e un câştig.
A.S.: Ce mai pregăteşti în viitorul apropiat?
N.H.: Mă pregătesc să traversez cât mai sănătos, atât psihic, cât şi fizic, perioada asta. Cât despre meserie, o premieră la Unteatru şi un lungmetraj în 2022.
Instalaţia performativă Vitrine Imposibile a fost produsă de Vanner Collective în parteneriat cu Galeria Galateea Contemporary Art, Galeria Nemţoi, Galeria 1001 Arte, Teatrul Nottara şi Centrul de Tineret al Municipiului Bucureşti. Cele trei personaje nemaivăzute au purtat semnătura actorilor Nicoleta Hâncu, Ionuţ Grama şi Codrin Boldea. Textele din proiect sunt Super gagiul de Cleopatra Constantinescu la Galeria Galateea, Cel care a inventat opţiunea de Sever Bârsan la Galeria Nemţoi, Hepinass după Radu Iacoban la Galeria 1001 Arte.
Scenografia spectacolului a fost semnată de Alexandra Lupeş, costumele şi machiajul de Sofia Iorga Miric, universul sonor a fost creat de Adrian Piciorea, iar light design-ul aparţin e lui Daniel Buglea.