Am reuşit să surprindem câteva dintre ele. Iată un interviu de aici şi acum, din lumi paralele, după zece ani, conectaţi în digital... Întâlnindu-l pe Vlad.
Manu Anghelescu: Pornind de la povestea ta de viaţă de până acum (teatru de liceeni înainte de 2012, apoi UNATC - finalizat cu doctorat, serialul HBO Valea Mută, roluri în teatre diverse, în special în teatrul Nottara, unde eşti angajat din 2017, profesor de actorie, dramaturg şi scriitor de nuvele (ai chiar un - să-i zicem în lipsa unui termen mai bun - aproape-roman făcut din mai multe poveşti ce au un aer şi un univers comun aici, pe LiterNet), regizor prezent de la prima încercare în selecţia Festivalului Naţional de Teatru, FNT 2021, experienţa de aproape părinte - în curând vei avea un copil), cum vezi cei zece ani care au trecut de la 10 pentru Film la TIFF (2012)?
Vlad Bălan: Încă nu îmi vine să cred că au trecut 10 ani de atunci. Pentru mine cel de atunci TIFF-ul a fost ca un fel de Narnia. Eu eram în clasa a XII-a, mă pregăteam de Bac şi de admitere la actorie, la UNATC. Tot ce s-a întâmplat în zilele alea a fost magie. De la şedinţa foto şi filmarea unui video de prezentare, la conferinţele de presă, la afişele cu noi din Cluj, la întâlnirile cu oameni din industrie. Cred că m-am bucurat de tot ca nimeni altul. Nu trăisem niciun fel de deziluzie în actorie până la acel moment. Marile mele dezamăgiri erau că nu am luat premiu la festivalul de adolescenţi X.
Între timp am intrat la facultate, m-am deprimat, am crezut că nu o să fac niciodată teatru după facultate, am făcut dintr-un noroc şi acum sunt actor la Teatrul Nottara. S-au întâmplat foarte multe în aceşti 10 ani, pe toate planurile. Mai ales că vorbim de o perioadă din viaţă în care te maturizezi, maturizare care vine inevitabil la pachet cu spulberarea unor vise din adolescenţă.
M.A.: Ţi-ai propus să ţi se întâmple ceva anume în aceşti zece ani, să o iei pe un anume drum?
V.B.: Nu mi-am propus nimic. Întotdeauna m-a enervat întrebarea: Cum te vezi în zece ani?, mi se pare că te limitează. Nu îţi dă ocazia să descoperi toate lucrurile mişto care ţi s-ar putea întâmpla accidental. Spre exemplu, nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să ajung să lucrez cu copii, să scriu piese pentru ei, să îmi găsesc un sens ani buni în asta. Actorii la început de drum visează în general la chestii mult mai grandioase. În perioada în care eram student, nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să ajung să lucrez cu studenţii. Toate astea şi multe altele, mi s-au întâmplat. Nu mi le-am propus.
M.A.: Care e motivul pentru care faci ceea ce faci în viaţă dar şi în teatru?
V.B.: Înainte căutam cu disperare să îmi găsesc o casă, un loc în care să contez. De asemenea, încercam să mă fac iubit, cu orice preţ. Cred că de-asta am şi dat la teatru, dintr-o nevoie disperată de iubire. Am avut noroc şi întâmplător am descoperit o meserie care mă pasionează. Acum caut să construiesc şi să descopăr. Încerc să găsesc insule în care să fiu înconjurat de oameni de la care să învăţ, construiesc o familie împreună cu logodnica mea şi viitoarea noastră fiică, experimentez (cum a fost încercarea de a regiza un spectacol - se cheamă Efecte secundare şi se va mai juca atunci când ne va permite pandemia, dar va fi arătat şi online ca parte din selecţia Festivalului Naţional de Teatru, 2021), lucrez cu studenţii şi încerc să mă întorc constant la poziţia în care eram în urmă cu zece ani, când am dat la teatru.
M.A.: Ce te susţine atunci când lucrurile par să se destrame?
V.B.: E o poveste cu regele Solomon care i-a cerut unui bijutier să îi facă un inel care să îl facă să plângă în momentele vesele şi să râdă în cele triste. Bijutierul i-a făcut un inel pe care a scris "Şi asta o să treacă". Am un presentiment că orice s-ar întâmpla, până la urmă va trece.
M.A.: În care rol ai simţit că te joci pe tine însuţi?/ Care rol (teatru sau film) a fost opusul a ceea ce eşti?
V.B.: M-am simţit foarte apropiat de rolul Louie din Yonkers, regizat de Andreea Vulpe la Unteatru. Joc acolo un unchi excentric care se pune deseori la mintea nepoţilor săi. Probabil că faptul că Andreea m-a rugat să inventez jocuri pe care să le joc cu copiii din piesă m-a sedus, nu ştiu. În rest, în toate rolurile am senzaţia că trebuie să mă apropii de cineva extrem de diferit de mine. Sunt rare ocaziile în care zic "asta aş zice şi eu" sau "asta aş face şi eu".
M.A.: Eşti unul dintre cei care ai avut şansa să faci şi teatru şi film. Înclini să preferi unul sau altul dintre cele două? Ce te surprinde la tine însuţi mai mult: rolurile din teatru sau cele din film?
V.B.: Nu cred că marea majoritate a actorilor din România au în general de ales. Filmul sau televiziunea de bună calitate vin ca ocazii rare de care trebuie să profiţi. Teatrul e locul în care merg şi performez mai des, fiind angajat într-un teatru de stat, la Nottara, în Bucureşti. Mi-a plăcut foarte mult când am lucrat în film, mi-a plăcut enorm când am lucrat cu cei de la HBO la serialul Valea Mută, regizat de Marian Crişan, la fel cum îmi place atunci când am parte de o întâlnire cu cineva care mă face să descopăr lucruri altfel în teatru.
M.A.: De la blocurile gri din copilărie la mediul academic. Cum te-a ajutat mediul din copilărie să vrei să excelezi într-un mediu select sau selectiv sau cum vrei să-l defineşti?
V.B.: Înainte să ajung din Pantelimon la facultate am trecut prin Titan, unde ne-am mutat când aveam 9 ani. Nu aş vrea să dau impresia că am crescut într-un mediu în care nu am avut condiţii materiale sau emoţionale să mă dezvolt. Părinţii mei m-au crescut cu multă iubire iar casa noastră nu a dus niciodată lipsă de cele necesare creşterii unui copil, nici măcar în anii în care ei erau mai tineri şi câştigau mai puţini bani. Îmi amintesc cu drag de apartamentul nostru din Pantelimon, de paturile noastre suprapuse (am un frate mai mare) şi de cutiile cu jucării de sub pat. Nu am simţit niciodată că îmi lipseşte ceva. Mai mult decât atât, ca tânăr adult, am avut întotdeauna senzaţia că sunt susţinut, că am un acasă la care să mă întorc. Şi asta mi-a dat o linişte aparte. Nu am muncit mult din dorinţa de a ieşi dintr-un mediu vitregit. Chiar aş putea spune că a fost pe dos. În facultate, mi-era ruşine de colegii care nu aveau bani şi erau obligaţi să stea în cămin câte 4 în cameră şi să mănânce pe apucatelea. Multă vreme am crezut că motivaţia lor, experienţa lor de viaţă e mai puternică decât a mea. Sunt interesante mecanismele prin care un om vrea să facă ceva, să devină ceva. Eu nu am avut o presiune materială, o teamă că voi sfârşi într-un loc oribil sau ceva de genul ăsta. Totuşi, am simţit încă din facultate un fel de datorie să onorez tot ce mi s-a dat, toată iubirea şi încrederea cu care am fost învestit. E o discuţie interesantă despre cum educi un om, cu frică sau cu multă încredere şi iubire necondiţionată.
M.A.: Şi în aceeaşi idee: de la teatru la Les Macaques, un proiect muzical realizat împreună cu colega ta Cristina Juncu, unde simţi că trebuie pusă o graniţă pentru a evita dispersarea în prea multe profesii?/ Simţi că faci prea multe lucruri câteodată? Ţi-ar plăcea să te concentrezi mai degrabă pe ceva anume în loc să intri în mai multe proiecte deodată?
V.B.: Am avut multe perioade în care m-am risipit în prea multe direcţii, în care alergam non-stop dintr-o parte într-alta, eram mereu nervos şi frustrat şi aveam senzaţia că ar trebui să primesc mai multă înţelegere din partea tuturor oamenilor pentru care lucram. Nu cred că e rău să încerci să faci cât mai multe lucruri, dacă simţi o chemare pentru mai multe domenii. Te poate îmbogăţi enorm. În schimb, poate fi dăunător să nu ştii să îţi manageriezi timpul. Şi cred că trăim într-o cultură care recompensează workaholicii care se identifică total cu meseria lor. După capul meu, nu e niciun titlu de glorie să ai o relaţie de doi lei cu partenerul de viaţă, să munceşti non-stop şi să nu ştii să legi relaţii de prietenie dincolo de contextul muncii, indiferent de cât de performant ai ajunge în domeniul în care activezi.
M.A.: Cum integrezi viaţa personală şi viaţa de familie în cariera de actor, muzician, scriitor şi asistent al UNATC? Te depăşeşte câteodată sau nu? Dacă da ce faci să mergi mai departe şi dacă nu, cum de reuşeşti?:)
V.B.: În primul rând, nu sunt muzician. Nu am cunoştinţe în acest domeniu şi nu am făcut mai mult decât să cânt (nu foarte bine) în vreo două spectacole şi să fac nişte filmuleţe cu prietenii de la Les Macaques în pandemie. Deci rămân doar actor şi asistent la UNATC. Deşi, începând de anul ăsta, nu mai lucrez ca asistent la UNATC, ci ca profesor asociat la Universitatea Ovidius din Constanţa. În 2021, am şi regizat spectacolul Efecte secundare la unteatru dar a fost primul pas în direcţia asta. În paralel, fac cursuri cu copii. În ceea ce priveşte scrisul, e un fel de spaţiu liber din interiorul meu în care mă manifest fără niciun fel de pretenţii. Vine ca o necesitate de a scrie anumite cuvinte în detrimentul altora, atât. Probabil că tocmai această formă de amatorism îmi dă o libertate aparte. În acelaşi timp, mă face şi să fiu comod. Seria Pe când ele plângeau (primul episod e aici) am scris-o în aproape 2 ani. Dar, ca să îţi răspund la întrebare, au fost perioade în care am jonglat mult cu diverse programe şi în care am simţit deseori anxietate, teamă că voi sfârşi prin a face totul prost. Şi uneori se întâmplă să fie doar o perioadă. Dar a fost un punct în care am simţit că ăsta a devenit un mod de viaţă şi a trebuit să prioritizez, să aleg, să pierd ceva. În ceea ce priveşte viaţa de familie, am norocul de a avea o relaţie cu cineva care lucrează în acelaşi domeniu, cu care mă pot sfătui de fiecare dată când am senzaţia că lucrurile o iau razna.
M.A.: Ai un filosof preferat sau o filosofie de viaţă după care te ghidezi?
V.B.: "Moartea nu e cea mai mare pierdere în viaţă. Cea mai mare pierdere e ceea ce moare în noi cât încă suntem în viaţă." - Tupac Shakur
M.A.: Simţi că ai o misiune făcând ceea ce faci?
V.B.: Nu mai mult decât sper că simte un instalator atunci când îmi repară chiuveta. Simt că am ales, fără să îmi pună nimeni un pistol la tâmplă să fac o meserie şi cred că e datoria oricărui om să nu îşi bată joc de el însuşi făcându-şi prost meseria. Cred că teatrul are un rol în orice societate, cred în cultură la fel cum cred şi în educaţie şi în forţa ei de a schimba. Dar cred că ar fi o presiune prea mare pentru un biet om să meargă la locul de muncă în fiecare zi cu gândul: am misiunea de a... Fiecare meserie îşi are rostul dar şi limitele ei. Oamenii care o practică, pot să o facă să însemne mai mult. Şi dacă le place ce fac, întotdeauna vor încerca să facă asta.
M.A.: De ce ai rămas în ţară (mai ales când ai un frate care a reuşit într-o ţară străină)?
V.B.: Cu siguranţă nu dintr-un patriotism ieşit din comun. Discutând cu diverşi oameni care au încercat să facă actorie în altă parte, am tras la 18 ani concluzia că s-ar putea să mă limiteze, să ajung să joc o bună parte din viaţă roluri de imigrant şi să fiu forţat să mă preocup mai degrabă de chestii externe cum ar fi accentul decât de a învăţa să joc efectiv. Pe parcursul vieţii adulte, mi s-au dezvoltat multe sentimente în legătură cu România. E acasă, şi acasă înseamnă multe lucruri. E ca relaţia cu părinţii, cu care poate nu eşti de acord, de care poate eşti dezamăgit sau pe care eşti furios, dar la sfârşitul zilei, tot părinţii tăi rămân.
M.A.: Ce ai vrea să schimbi în România prin artă?
V.B.: Visez la o lume în care oamenii au parte de profesori care le dau încredere, în care procesul de educaţie nu e doar un lung şir de date şi momente, o lume în care toate informaţiile pe care le învăţăm sunt predate într-un mod în care ne seduc, ne fac să vrem mai mult. Şi arta are capacitatea asta extraordinară. Eu am vrut să învăţ mai multe despre istoria României după ce am auzit nişte cântece de Surorile Osoianu. Înainte să fac reforme în arta teatrală, eu simt nevoia de a mă preocupa de educaţia, de regândirea felului în care eu am fost învăţat, de a reînvăţa ce nu am putut la momentele la care aş fi putut să o fac. Cred că educaţia şi cultura merg mână în mână. Sunt forme prin care omul îşi măreşte experienţa de viaţă.
M.A.: Care crezi că e rolul tău în viaţa asta? Marele rol...
V.B.: Sper să nu am doar unul. Sper să fiu un tată bun pentru copilul meu, sper să fiu un profesor bun pentru studenţii şi copiii cu care lucrez, sper să fiu un actor bun pentru spectatorii din fiecare seară, sper că dacă voi mai face regie să coordonez bine proiectele în care îmi voi investi energia. Şi sper ca viaţa să îmi dea cât mai multe roluri bune.
M.A.: Ai iniţiative activiste prin teatru?
V.B.: Nu neapărat. Mă interesează poveştile bune. Dacă se întâmplă să aibă şi o atitudine sau să conţină un îndemn la un anumit fel de reacţie faţă de lumea contemporană, foarte bine. Dar nu urmăresc niciodată nici măcar ca spectator mesajul. Un mesaj are o singură dimensiune. O poveste are un număr nelimitat de dimensiuni.
M.A.: Dacă ai putea schimba lumea, cum ai face-o?
V.B.: Aş investi major în educaţie. Mi se pare că pendulăm undeva între două tipologii: omul cult înapoiat emoţional care se dă deştept cu cărţile citite / filmele văzute şi revoltatul aproape analfabet care nu înţelege utilitatea şcolii. Aceste tipuri de personalităţi şi multe altele derivă dintr-o neînţelegere adâncă şi sistemică a conceptului de educaţie. Nu cred că ideea de cultură sau de educaţie ar trebui să fie ceva elitist. Şi nu cred că educaţia se referă doar la numărul de cărţi citite, respectiv de date istorice reţinute. Cred că educaţia trebuie să seducă, să aibă un pachet frumos ambalat cu fundiţă, să fie cool, relatable. Să îţi deschidă lumi, să fie ca un câmp magic.
M.A.: Care crezi că e viitorul filmului?
V.B.: Cred că o să se dezvolte tot mai multe tehnologii imersive şi că ruptura dintre filmul de artă/ filmul de autor şi filmele comerciale va fi tot mai mare.
M.A.: Ce poate fi profund greşit vs profund inovativ la filmele care rulează pe marile ecrane în format 4D (adică 3D + scaune mobile + soluţii ambientale ce includ miros, stropi, vânt etc)?
V.B.: Eu cred că la un moment dat, o să se dezvolte suficient de mult tehnologia ca să poţi face un produs artistic cu mijloacele astea (scaun mobil, vânt pe la picioare şi tot restul). Momentan e la nivel de bâlci, clar. Dar şi filmele erau la începutul lor ceva rudă cu atracţia de bâlci. Te uitai prin kinetoscop la nişte imagini. Eu nu văd în schimbările produse (fie ele şi de formă) un tip de desacralizare a artei sau ceva de genul ăsta. Sigur la un moment dat va veni un nou Tarantino care va face un film în care ni se suflă vânt în freză care ne va da pe spate.
(Între timp Vlad a devenit tată. Iată continuarea interviului, după o săptămână de întâlnire în virtual)
M.A.: Ai devenit tată de câteva zile. S-a schimbat ceva legat de percepţia asupra celor spuse mai sus?
V.B.: E o senzaţie de parcă eşti în aer. Nu prea ştiu cum a trecut săptămâna asta. Momentan, până la externare, mă hrănesc cu poze şi filmuleţe cu un bebeluş de care mă mir constant, de care mă ataşez prin whats app. E aşa ciudat că e fata mea. Nimeni nu îţi povesteşte cât de stranie e toată povestea asta cu a fi părinte. E frumos şi violent în acelaşi timp. Un râu care îţi sfâşie sufletul. În momentul ăsta, nu am voie să intru nici măcar în curtea spitalului în care sunt iubita şi fiica mea. Dar azi, după externare, o să pot să le duc acasă şi să am grijă de ele. Sau ele de mine. Luând lucrurile pe rând, pas cu pas, momentan, sunt liber pentru câteva zile. Şi am să profit din plin. După asta, mai vedem...
Foto: Adrian Danciu (site)