Secolul luminilor: Filmul Mondial, global FM

La Mall, în televizor
Cînd spui, azi, „film”, „cinema” spui implicit „televiziune”. Deşi se fac măsurători (simple adunări) de box office, proporţia covîrşitoare a consumului cinematografic se face, totuşi, prin televizor. Masificării virtuale prin televiziune îi corespund, concurenţial, masificarea şi funcţionalizarea comercială tot mai accentuată a sălilor de cinematograf în „multiplexuri”. Şi aici, însă, lucrurile se petrec la fel ca în cazul consumului televizual casnic: la întîmplare, „văzînd-şi-făcînd”. Nu întîmplător: strategia concurenţială de piaţă presupune falsa imitare a adversarului şi contracararea acestuia chiar cu armele şi pe terenul său. Bătălia se poartă întotdeauna „în deplasare”. Multiplexurile – la Bucureşti, exemplul (şi succesul) Mall-ului din Vitan o dovedeşte cu prisosinţă – sînt televizoare arhitecturate. A merge „la Mall” – sîmbăta şi duminica mai cu seamă – înseamnă a intra şi a circula prin interiorul unui televizor devenit spaţiu social. Pluralizarea şi concentrarea sălilor de cinematograf reprezintă o replică mimetică a canalelor de televiziune. Ieşirea la film nu constituie altceva decît o spaţializare existenţială, o trăire a zapping-ului promovat la rangul de stil de viaţă, o mutare a lui în oraş.

Ieşim, deci, din apartamente, plecăm „din faţa” televizorului care constituie pîinea noastră cea de toate zilele de lucru (de luni pînă joi-vineri) şi intrăm în televizor. Deplasarea este doar una pur fizică, fără salt sau denivelare, simplă translare. S-ar zice că ieşitul în căutarea produselor culturale este de preferat, mai bun, oricum, decît consumul pasiv din faţa televizorului. Dar cînd ne ducem „la Mall”, căutăm noi vreun film anume, ne atrage ceva precis? Nici pomeneală, sau foarte rar, în mod cu totul excepţional. Este chiar mai rău decît în cazul televiziunii, care printr-o atentă şi intruzivă producţie şi programare de linii de „promo” şi alţi „aţîţători” (aşa-numitele teaser-e) îşi informează, totuşi, destinatarul (chiar dacă exagerînd, chiar dacă minţindu-l frumos) asupra a ceea ce acesta urmează (să dorească) să vadă. „La Mall” se merge, de cele mai multe ori, orbeşte şi la întîmplare, din simplul reflex al lui „a ieşi pentru a ieşi” din casă. Nu pentru a vedea neapărat un film anume, ci pentru că „găsim noi ceva” de văzut: sălile fiind mai multe, condesînd „piaţa”, ceva, un film, acolo, tot vom apuca să vedem pînă la urmă, nu există vid de film, acesta nu se întrerupe şi nu se termină niciodată, mai mîncăm şi-o şaormă, bem o bere la dozator, ne mai „aţîţăm” şi privirile prin „buticuri”, să avem ce dori în restul săptămînii, mai stăm de vorbă – am ieşit în oraş, gata şi week-end-ul ăsta, n-am stat degeaba, ne-am încărcat niţel bateriile, iepuraşi sociali Duracell (iuţi la producţia indirectă şi la reproducerea simbolică) ce sîntem. În multiplexuri, pluralizarea concentraţionară a sălilor de proiecţie amînă şi chiar suspendă decizia, alegerea, preferinţa: se mai poate vorbi atunci, în cazul consumului cinematografic la film acasă, nu la noi acasă, adică în sală, de receptare activă, de comportament selectiv, prin opoziţie faţă de consumul televizual? Nici pomeneală, sau doar în foarte mică măsură. În timpul liber, ne mutăm, cum spuneam, de la televizor în televizor.

În societatea arhetipurilor
Bun, şi ce vedem, indiferent că ne uităm la televizor aşteptînd să ne ia somnul sau că ne închidem, „social”, împreună cu alţi semeni de-ai noştri în săli climatizate şi bine acustizate, ronţăind – poate deloc întîmplător: bătălia se duce, de fapt, pe tărîmul sonorului – neapărat floricele sau orice presupune ambalaj? Ce căutăm noi, azi, atunci cînd ne uităm la un film? Şi ce primim?

Se spune, cu multă siguranţă de sine, peremptoriu: povestea, story-ul (i-story-e, e-story). Se mai spune: cinematograful a ucis literatura (şi a fost ucis de televiziune) ca sursă socială de ficţiune, de care omul are o nevoie atemporală. Să fie oare adevărat? Ce poveşti spune cinematografia actuală (entitate local-mondializată)? Şi mai ales: cîte? Cîtă ficţiune cuprind acestea?

Răspunsul e foarte simplu şi evident: cinematografia actuală spune puţine şi mereu aceleaşi poveşti, şi o face la fel, otova. Plăcerea, în consumul de film, este, azi, una a gradualităţii infinetizimale. În cazul filmului actual, insolitarea, adică însăşi marca originalităţii şi starter-ul provocator de comunicativitate (vezi însă, de asemenea: catharsis, „neliniştitoarea stranietate”-Freud, dar şi „neliniştitoarea familiaritate”-Anzieu etc.), tinde să se reducă, practic, la mici variaţii ţinînd de încadrare, de transpunere, adică de simularea tehnică. Departe de a fi ciné-vérité, opera cinematografică îşi joacă existenţa în jurul gradului ei zero, spre care este necontenit şi irezistibil atrasă, realizînd paradoxul de a şoca tocmai prin repetiţie şi prin identic. Nu mai există autori, există doar (utopie structuralistă pe deplin realizată în ceea ce, în altă parte, am numit societate destructurat-structuralizată):

- o listă (firesc restrînsă) de teme;
- o listă (artificial limitată, violent şi abuziv îngrădită) de subiecte;
- un set (intensiv dezvoltat, unilateral şi indistinct folosit) de procedee (tehnice);
- şi o listă („societate”, „club” la fel de restrînse) de eroi-actori-personaje (care ne propun un alt paradox împins la extremă: acela al reprezentării mimate, false a diversităţii şi singularităţii umane printr-o tipologie hiper-„clasicizantă”, adică deloc realistă: caractere, nu tipuri. Aceiaşi, cîţiva, actori-„vedetă” joacă în tot felul de filme. Ne identificăm cu mereu aceiaşi purtători de individualitate care trec, sînt purtaţi prin diferite situaţii de viaţă, care ar fi „genurile” cinematografice ale existenţelor noastre...).

Cam acestea ar fi (pe scurt, la fel de restrîns – deci în chiar logica fenomenului – vorbind) paradigmele filmului actual. Prin „traversarea” şi combinarea lor sintagmatică foarte prudent, deloc aventuros, intenţionat limitat combinatorie rezultă unităţile de sens anonime care alcătuiesc discursul monocord al puternicei monodivinităţi indistinct-mondiale care este „cinematografia actuală” (un singur şi mereu acelaşi film pentru o singură şi uniform diversă lume). Cu filmul actual – supăraţi-vă regizori, revoltaţi-vă, „oameni de film”, oricum ceea ce faceţi nu vă aparţine: „dreptul la semnătură” şi „proprietatea intelectuală” sînt, aici, doar simple iluzii şi ficţiuni juridice! – ne aflăm în plin „ev media”, Ev Mediu hipertehnologizat şi ultrastandardizat, oricum într-o pre-modernitate (cu care postmodernitatea flirtează peste gardul volliţional al modernităţii, peste pragul critic al individuaţiei nereuşit-refulate, „depăşite): cinematografia mondială actuală (redundanţă a trei termeni desemnînd un acelaşi semnificat) e pur folclor. Vom vedea în ce sens.

Nimic însă anormal, nelalocul lui, aberant în această (pato)logică a lucrurilor. Mondializarea presupune, dacă nu omogenitate (stare critică spre care se tinde, dar care nu trebuie atinsă), măcar continuitate. De mediu în primul rînd, în toate sensurile (proliferante) ale termenului: diferenţele culturale nu mai pot fi percepute decît, radiofonic, ca modulaţii ale frecvenţei gernerale. Diferenţele sînt insule suprapuse mediului unic, „pete de culoare” pe un fond uniform, insule plutitoare, transferabile, metaforizabile pe un continent omogen, acoperind ca o platoşă de cheratină tehnologică întreaga lume: o lume perfect „acoperită” (în sens mediatic).

Or, filmul actual realizează, în paralel şi în tandem cu (pe fond) media, tocmai această continuitate şi această acoperire. Miturile şi arhetipurile nu mai sînt universale doar, în mod vetust, modernist jungian, ca structură de adîncime. Ele nu mai constituie doar o langue a întregii umanităţi. Peste nu foarte mulţi ani, o istorie a religiilor şi credinţelor religioase de tipul celei operate, ca disciplină, de un Eliade, de pildă, nu va mai putea fi concepută. Jungiana langue a miturilor şi arhetipurilor trece, astăzi, cu masivitate la suprafaţă, devine direct vorbire, discurs cotidian. Asta e nebunia, şi este o nebunie! Dualismul pe verticală al structurii „metafizice” a omului se telescopează, e scurticircuitat, se „directizează”: sîntem live, permanent „în direct” cu structurile de profunzime ale umanului, şi tocmai aceasta e noutatea, evenimentul actualităţii. Vreme îndelungată – o întreagă, tocmai, istorie –, creaţia, arta, cultura au însemnat lungcircuit, infinită purtare şi călăuzire mîntuitoare a oamenilor prin deşertul limbajelor şi simbolurilor, care, „în sine”, prin însăşi „esenţa” lor condensator-relaţională, nu sînt nimic. Implozia şi nebunia – sîntem cu toţii, de fapt, nebuni, (media)armonizat-dizarmonici, spun unele voci psihanalitice: tocmai comunitatea de delir ne ţine laolaltă! – constau, azi, în imposibila realizare (căci neprecedată, didactic, de nici o „posibilitate” sau măcar „condiţie de posibilitate”), în literal demenţiala efectuare a „adîncimii” la „suprafaţă” (de unde şi infinita capacitate de extensie, repetare şi modulare: sîntem în infinitul pustiitor al lateralităţii): nu mai vorbim limbi şi idiolecte, vorbim, vai, însuşi Limbajul. Limbajul, în sfîrşit, a încetat să mai fie Se-ul, „On”-ul, „Es gibt”-ul donator şi terifiant, Neutrul creator de virtualităţi şi actualizat de utilizatori (reziduu metafizic din preliminariile postmodernităţii): este Însuşi-ul, actualitatea continuu-cronică, program imediat realizat, împlinit.

Şi asta se vede, mai mult decît în televiziune, în cinematografia actuală: modulaţii ale frecvenţei unice (FM generalizat, planetar: „planetarul”, „globalul” şi „mondialul” au înlocuit, de altfel, definitiv universalul), arhetipuri care se dispensează de mediaţia codificant-decodificantă a oricărei (psih)analize, vorbire-decodare în act, simultane: ne scăldăm în propriile „structuri de adîncime”, acestea nu mai metaforizează, ci sînt „straniul”. Nu le mai putem, aşadar, „exprima”, căci ne sînt întoarse, aplicate, impuse din afară, au devenit prescripţii, normative, „cuvinte de ordine”. În seria (restrînsă) a listelor enumerate mai sus mai trebuie inclusă, atunci, una, care de fapt le subîntinde pe toate: Uitaţi-vă la aceleaşi lucruri! Priviţi la fel! Alegeţi-vă reacţiile din cadrul unui evantai dat! Discutaţi, indiferent de latitudine şi meridian, despre aceleaşi aventuri (nu se întîmplă nimic, totul e sub control; sau, mai exact: se întîmplă de fiecare dată absolutul, dăm însă înconjur Apocalipsei înseşi, ocolim cu abilitate, între începutul şi sfîrşitul poveştii, însăşi Apocalipsa) ca să aveţi, tocmai, despre ce să comunicaţi, trebuie să comunicaţi, cine nu participă la lumea-reţea – adică nu-şi spune părerea, nu modulează frecvenţa – este un potenţial terorist, nimeni nu trebuie să stea pe margine, nimeni nu trebuie să rămînă pe dinafară, sîntem în democraţia absolută, ce naiba, imanenţă absolută, democraţie totală (cum vă sună această alăturare de termeni?), vă dăm film, reacţionaţi şi comunicaţi! Situaţia, astfel descrisă, pare a fi una de somn provocat prin administrare forţată de vise, aceleaşi. Mondializarea se face şi astfel, prin onirism programat şi controlat.

Ajuns la acest capăt al raţionamentului meu, al istoriei şi poveştii mele, singura concluzie pe care-aş putea-o emite ar fi următoarea: cinematografia actuală mondială este profund retrogradă (din altă epocă, oricum) şi controlat regresivă. De ce? Pentru că regresiile şi disocierile psihice, în acest moment cotidian-traumatizant al istoriei (privită astfel, opera postmodernităţii, sau datul cu care ea are a lupta nu va fi fiind altceva decît o efectivă „banalizare a răului”, o cotidianizare a ceea ce, pînă în modernitate şi în cadrul acesteia, era eveniment traumatic rar), ar putea crea linii divergente, individuaţii periculoase, neaşteptate, a(ltfel)sociale de comportament şi gîndire. Filmul contemporan ne administrează şi coşmarurile, dar şi reveriile. Ca nu cumva să ajunge să le producem pe ale noastre. Home-video, dar cu aceleaşi aparate, cu aceleaşi camere, produse de aceleaşi firme. Pentru pacea umanităţii, trebuie, cu toţii, să vorbim arhetipurile. Şi astfel traumatizantul devine tranchilizant (nouă rezolvare prin telescopare), iar creativitatea înghite creaţia. Darkness at Noon: în sensul lui Huxley însă, nu în al lui Orwell.

Asta văd eu privind zilnic, cu nesaţ, la ceea ce arată filmele cinematografiei actuale.

Lumea-gag (cîteva strigăte de revoltă)
Şi totuşi, în acest continuum creator, la limită, de omogenitate comunicaţională (pentru care Lucien Sfez a creat termenul, extrem de inspirat, de tautism – tautologie plus autism) şi generator de lume-bulă, în sensul lui Sloterdijk, în acest continuum creativ, pe această scală, creaţia să nu mai fie posibilă? Creaţia rămîne oricînd măcar posibilă, chiar şi atunci cînd însăşi ideea ei este dizolvată prin generalizare, aşa cum se întîmplă în cazul omni-creativităţii contemporane.

Mi se pare, însă, că ea nu poate interveni, deocamdată – şi, de aici încolo totul e pură speculaţie, ficţiune tributară, adică, tocmai schemelor prezent dominante, care sînt unele care susţin blocajul, nu eliberarea –, decît printr-un fel de scurtcircuitare a scurtcircuitării devenite structurală, printr-o regresie pînă la regresia-lege, printr-o intempestivă onirizare a onirismului planetar şi, probabil, prin imaginarea a tot felul de „noi alianţe” împotriva conjuraţiilor actuale: printr-o hiperaccidentalizare a accidentului. Mai curînd în sens minimalist însă, regresiv, cu minus individual adăugat minusului social şi socializant decît prin mereu aceeaşi hiperbolizare mecanică. À la Duchamp? À la Brecht? Doi mari înaintaşi! Prin lucru la margine, pe bordură, pe „cadru” mai curînd decît în centrul „tabloului”. Prin periferializări şi tactilizări. Prin re-cadraje şi dezîcadrări. Şi, mai ales, prin preluarea divergentă a ofertei intens programante a tehnologiilor virtualizante. În visele comune în sfîrşit să visăm: reintroducere a simbolurilor şi a straturilor infinit epidermice de mediatori-mandale. Prin dez-imediatizare. Prin combinări „sintagmatice” neconforme – nevorbitoare, mute: strigăte după semnificaţie – ale „paradigmelor” (listelor, inventarelor).

Nu credeam s-ajung să spun asta vreodată, dar faţă de filmul actual, şi împotriva lucrării lui, aproape că încep să îmi pun speranţele în „filmul” televiziunii, marele ecran de propagare şi de consum al filmelor. În mare măsură, televiziunea, azi, nu doar transmite filme, ci inclusiv în producţiile proprii (se) face film: platourile de televiziune au preluat, atunci cînd se face treabă de calitate, toate tehnicile şi procedeele filmului. Televiziunea încă mai poate, uneori, să ne trezească din filmul mondial. Aproape că mi se face, uneori, dor de planul, stupid, mediu al televiziunii fără imaginaţie: căci în cazul filmului tocmai imaginaţia a fost ucisă prin „structuralizare” şi standardizare, chiar şi în cazul filmelor „sărace” în ambiţii planetare. M-am cam săturat de „travuri” şi „transtravuri”, de macarale şi plonjee, de camere din mînă etc.: vorbesc, toate, aceeaşi limbă universală, au devenit simple comenzi hipnotice, într-un continuum care cuprinde clipul, spotul publicitar şi întreaga mitologie a gladiatorilor titanici. De la televiziune, hoţeşte, filmul mondial actual a preluat principiul serialului, şi l-a generalizat. Toate, dar absolut toate filmele prezentului sînt episoade ale unuia şi acelaşi Film Mondial, rulat „în buclă”. În aceste condiţii, salvarea nu poate veni decît de jos şi pe jos, adică la pas: nu poate fi grăbită.

Şi astfel mă întorc la „poveste”, adică la script. De aici poate veni o posibilitate de nou. Sau dinspre teatru. Căci tocmai asta înseamnă regresie: în istoria artelor. Povestiţi, dar nu ne mai spuneţi poveşti, altfel spus basme, care sînt puţine la număr, unul singur de fapt, mereu acelaşi. Încetaţi să mai „culturalizaţi” „intertextual” publicul. Măriţi la scară, dar jocuri de cuvinte. Sau ecranizaţi, dar nu romane (şi romanul este tot un gen captat şi hiperstandardizat), ci poeme sau eseuri filosofice. Pentru moment, istoria filmului este închisă, şi singura poveste pe care ne-o mai – tot – spune Filmul Mondial este unica versiune imaginată pînă acum a unei postmodernităţi trăite ca actualizare fără de virtual.

Lăsaţi televiziunea să (se) facă şi să fie, în felul ei, cinema, căci „tocmai asta constituie televiziunea, momentul cînd lumea începe să facă un cinema oarecare” (G. Deleuze). Cu adevărat artă epuizată, hegelian artă moartă, cinematograful este de reinventat. A totalizat totul şi, tot hegelian, a depăşit totul. A atins perfecţiunea. Şi se zvîrcoleşte, acum, de o banală indigestie. E o babă care spune poveşti prin gura sobei televizorului. De fapt s-a închis, domneşte imperial, fiind tocmai una dintre strategiile de realizare a Imperiului imanenţei.

Cinematografia ne-ar face mult bine dacă ar înceta să mai psihanalizeze umanitatea, controlîndu-i visele şi determinîndu-i fantasmele. Ştiam că în vis trăim ce n-am trăit efectiv, dar ne-a afectat cu atît mai teribil. Dar prefer să visez singur, să-mi stabilesc singur, chiar şi inconştient, repertoriul, să rămîn mai curînd mut, orb şi surd, la stadiul de strigăt şi de indiciu, decît să mi se pună vorbe în gură, imagini pe retină şi sonorităţi pe timpan şi să fiu înecat în marele discurs al unei umanităţi în sfîrşit unificate. Vreau să rămînem semeni şi „colectivi” în adînc, apa celuilalt s-o scot din fîntînă dacă mi-e sete, nu să înot la nesfîrşit în acvariul cinematografic, să mă trezesc lac de sudoare de la propriile coşmaruri, pe care să nu le povestesc, mai ales, nimănui. Ce face filmul cu noi toţi, de-a valma, este cel mult o treabă de doi, între două fiinţe umane, fie şi din mulţimea aceluiaşi individ.

Ut pictura poesis. Fiecare artă, cînd este autentică şi şi-a căpătat autonomia, face (şi) altceva, realizează efecte proprii altor arte, trimite intens la ele. Filmul Mondial a sintetizat imperial artele – preluînd, în acest sens, visul wagnerian al Operei ca spectacol total –, care în cadrul lui fac, acum, însă, doar film. Devenind totul, continuum imaginal al lumii întregi, Filmul Mondial şi-a pierdut însă, prin generalizare şi omogenizare, nu numai autonomia, ci şi distincţia. Nu-i mai rămîne decît, din cadru şi mediu (acvatic, tactil) de viaţă ce-a devenit, de la stadiul canceros, monstruos de „operă totală”, să se restrîngă, să se decidă şi să se repropună pe sine în mod cinstit şi frontal.

Detest puterea şi urăsc dominaţia. Cum m-aş putea simţi bine în Filmul Mondial, sufocant nu doar pentru că mi-ar reda, zice-se, realitatea, ci pentru că mă închide în propriul inconştient, devenit cămaşă de forţă.

Din păcate, filmul nu mai are nimic de cucerit, nici un suflet, este Biserică universală. Îi recomand erezia şi sectarismul. Pe pereţii catacombelor, filmele credinţelor în ascensiune sunt întotdeauna mult mai sărace, dar mult mai intense: ard privirile, nu li se substituie. În cazul filmului, absolut toate excesele – mai toate prin surplus, adăugare, „sinteză”, prin hiperbolă, mult mai rar prin litotă – au fost comise şi, mai rău, sînt astăzi clasificate, codificate şi instrumentalizate pavlovian.

M-am săturat de acelaşi „Eu Însumi” şi de proiecţiile lui. Vreau altceva, singularul, infinitezimalul, accidentalul, pauza din emisia continuă şi, acolo, poate o respiraţie, prostia, fără cuvînt, ireprezentabilă, dîră necaptată de nici un limbaj. Artă socială, filmul nu va putea decît să se epuizeze glorios, dacă nu va prelua nimic din energia dialecticilor (morţilor) celorlalte arte. Deşi pare etern şi mai viu ca oricînd, eonul lui, în forma de sine pe care o privilegiază, este deja încheiat.

Poezia şi pictura, de pildă, s-au hrănit din activitatea propriilor nebuni, care, dînd foc, asemeni lui Nero, propriilor Cetăţi Eterne, le-au îmbogăţit nu doar patrimoniul, ci mai cu seamă posibilul. Filmul nu are nebunii lui, afazicii lui furioşi, orbii lui clarvăzători, sau i-a distrus prin instituţionalizare şi prin reduceri la „procedee”. Motorul lui dialectic e slab, n-a ştiut să-şi funcţionalizeze decesurile, sincopele şi rateurile, şi nici nu are nevoie, din moment ce filmul îşi duce viaţa în intimitatea intestinală a societăţii.

Dar poate că este mai bine aşa. Artă oficial-planetară, ajunsă la un grad înalt de academizare şi anchilozare, poate că filmul nici nu trebuie şi nici nu poate să facă altceva decît ceea ce face. Garguile şi frescele de pe exterioarele lăcaşurilor creştine de cult au trecut, ieri frontal, azi ambiental, pe ecran. Mai mult decît se vede, filmul, azi, se aude perfect. Reper omniprezent, de neocolit, filmul oferă, poate, o şansă istorică nesperată celorlalte arte şi celor ce vor mai veni, nu atît de individualizare, cît de singularizare. Sătui de filme, vom căuta efemerul şi reperul acolo unde-i e locul, dincoace şi dincolo de Limbaj. Şi vom fi mai bogaţi, printr-o diversitate pe care filmul, artă totalizantă, nu poate decît s-o rateze, simulînd-o. Şi însuşi filmul va putea avea, atunci, de cîştigat. Procesele istorice nu pot fi însă grăbite. Filmul ne-a făcut revoluţia lui şi a instaurat propriul lui stat, propria lui dominaţie, sub care încet, încet vom învăţa să exercităm presiunile altor dorinţe. Deocamdată, avem de ce rîde, şi asta este ceva vital: Filmul Mondial este o imensă comedie, acelaşi gag originar hipertehnologizat însă acum, dus, vai, la perfecţiune: lumea-gag. Mai trebuie doar ca şi noi să-i rîdem pe măsură, şi abia atunci, da, filmul va fi Marea Artă, arta Lumii, atingîndu-şi homerismul de care este capabil. Ca stare şi comportament de consum, sîntem încă mult în urma filmelor pe care le vedem, în care trăim. Din acest punct de vedere, Filmul Mondial este în totalitate o avangardă.

The End
Discurs universal, monolog fără partener posibil de dialog, Neutru întrupat, filmul contemporan realizează, mai mult decît literatura sau ştiinţa de pildă, în care ne puseserăm atîtea speranţe, idealul murmurului anonim care-l terifia pe Blanchot şi-l fascina pe Foucault. După o scurtă perioadă/sforţare/pauză pur convenţională, simplă concesie istorică, de „modernitate”, cînd a cunoscut opere, capodopere şi autori, cînd, altfel spus, s-a comportat ca o artă oarecare, filmul a decolat, s-a desprins, e, astăzi, stihie impersonală deşi creată de om, artistică dat fiind că suprem tehnologică, folclor cosmic mai apropiat de tăcerile şi abisurile întrevăzute de filosofie vorbindu-ne despre o lume (a noastră) care poate nici nu există – ca şi cum nu ar exista, dar pentru a ne convinge de utilitatea socială a iluziei de lume. Hiperrealismul a fost dintotdeauna apanajul maniacal al onirismului şi delirului. Prin filmul actual, noi ne hrănim din iluzia de noi înşine ca lume: trans-artă, deci. Inerent tragicomică, însă.

Căci filmul actual nu propune tipuri, ci caractere, şi un hiper-cronotop, unitatea-de-timp-de-loc-şi-de-acţiune a Lumii, ca ficţiune supremă. El nu este un biet, banal, omenesc, istoric realism, ci un imens clasicism – de salon mondial. Tocmai în acest sens vorbeam, la îndeput, de pre-modernitatea filmului. El a ieşit de mult din cadrele lumii, nici nu o mai bagă în seamă, îi culege cel mult, cu o curiozitate de explorator spaţial, poveştile (la infinit, de parcă nu i-ar veni să creadă ce vede, de parcă, suprem idiot, n-ar înţelege nimic din stupida, dar înduioşătoarea umanitate), şi tocmai de aceea o şi poate concepe global, ceea ce politica abia dacă îndrăzneşte, timid, să viseze. Mania grandorii Lui ne face, peste noi şi cu forţa, Lume.

Filmul actual este tehnica ajunsă la stadiul religios. Ar fi, de aceea, cu totul nepotrivit să-l judecăm, omeneşte, din punct de vedere estetic sau etic. Prin el, oricum, se înfăptuieşte miracolul tehnologiei ce devine tehnică existenţială: printr-o simplă mişcare a camerei în cel mai nedramatic cadru, filmul iscă adevărate tsunami de emoţie planetară.

Şi tocmai de aceea, din cînd în cînd, insolitant, depeizant, omeneşte, în cadrul murmurului său anonim, cîte-o operă individualizantă mai este posibilă, trecînd imediat drept capodoperă deşi nefiind, la drept vorbind, decît luxul deja-autoreglat al unui accident sau rateu de sistem.

Din cînd în cînd, ca prin miracol sau dintr-o eroare, în sistemul de perfectă imanenţă al Filmului Mondial mai apar oameni, mai este întruchipată şi ficţiunea omului, trecînd repede prin cadru.

Încolo, Filmul Mondial nu cred că, de fapt, ne mai priveşte. Se adresează altcuiva, sau nimănui. Iar noi îl consumăm fascinaţi pentru că ne propune, prin iluzia reprezentării şi a mimesisului, utopia existenţei unui „referent”, a unei realităţi preexistente şi consistente care am fi noi înşine ca indivizi şi ca lume, de realitatea cărora ne îndoim, azi, tot mai mult. Filmul Mondial este o terapie ontologică.

Nu-mi pot îngădui să mă întrerup (nu să închei cu adevărat) mai înainte de a-mi pune, totuşi, o întrebare: vor fi fiind „oamenii de film” conştienţi de mutaţia alternativă, mai mult filosofică decît artistic-ştiinţifică, la care participă, şi la care sînt ei înşişi supuşi?

Requiem (molto vivace)
Dispozitiv final, Filmul Mondial riscă să rămînă foarte curînd, cu puterea lui imensă, automatizată, de mitologizare, o scenă goală: istoriceşte, tragedia n-a durat deloc mult, fiind o blocare a reprezentării în sublim. Filmul va trebui, vai, să „decadă” aducînd pe această scenă pe care acum se joacă aproape numai pe sine adevăratele drame umane ale lumii contemporane. Să repopuleze, altfel spus, după ce-a cucerit-o, planeta cu oameni, şi să li se adreseze particularizant, demasificîndu-se.

„Omul” nu poate fi reprezentat (de-săvîrşit, omorît), aşa cum face filmul actual, decît din afară. Astfel „vizionat”, Filmul Mondial realizează Exteriorul perfect.

Dar ar fi păcat – şi imposibil – să încercăm să umanizăm filmul. Ne-am pierde astfel şi ultima imagine glorificatoare – chiar dacă falsă, simulată – de sine. Şi am rămîne iremediabil trişti, deprimaţi, lipsiţi de ultimul mare limbaj self-mitologizant pe care ni l-am creat pentru a funcţiona parcă de la sine, cu puterea creatoare de bine şi de frumos a Naturii, şi faţă de care toate artele şi ştiinţele trecute par simple schiţe stîngace. Imaginea despre noi înşine cu care ne dopează subcutanat filmul contemporan ne încurajează să visăm că vom ajunge, într-o bună zi, să jucăm în Marele Film despre noi înşine şi al propriei noastre lumi, chiar dacă ar fi să nici nu mai fim. Prin el, documentul, „mărturia” precedă, magic, incantatoriu, existenţa. Ce ne-am putea dori mai mult decît să ne lăsăm astfel traşi, cotidian, tot înainte, prin simulacru, spre fiinţă?