Două amintiri

Cred că aveam 10 ani. Plecasem într-o tabără departe tare de casă, la Bozovici, între dealurile Severinului, dincolo de Herculane. Un fel de castel cu dormitoare mari, într-o curte imensa, la marginea padurii şi la capătul unui drum forestier. În curte, un teren pietruit de fotbal. În tabără... vreo 200 de copii din toată ţara. Fiecare cu talentul lui la fotbal. Fotbalul acela în care toţi vroiam să fim atacanţi, să dăm multe goluri, să driblăm tot ce ne ieşea în cale. Numai unuia îi reuşeau toate astea, mereu. Nu doar în tabără, ci şi între blocuri la noi, la Topoloveni. Giani a fost primul meu idol fotbalistic, reuşind să-mi alunge cu naturaleţea talentului său orice urmă de invidie pe care copilăria o naşte firesc. N-am vrut niciodată să fiu la fel de bun ca el, să driblez asemenea lui, să ştiu atîtea trucuri, să mă asculte mingea cum îl asculta pe el. Mi-a ajuns că îl priveam făcînd toate astea. Iar cînd jucam în aceeaşi echipă şi-mi dădea o pasă, era ca şi cum aş fi marcat trei goluri. Evident că nu dădea pase oricui. La Bozovici, datorită lui am jucat în finala campionatului taberei şi tot datorită lui am cîştigat-o. De fapt a cîştigat el singur toate meciurile, pentru că reuşea să marcheze mereu mai multe goluri decît adversarii. Giani joacă azi, la 20 de ani de la întîmplările acestea, într-o anonimă echipă din judeţ. Driblează la fel de îndrăzneţ, şi dă pase doar cui are el chef. Fotbalul i-a rămas tot o joacă, iar mie mi-a rămas întrebarea care mă roade de multă vreme: ar fi putut oare să ajungă fotbalist adevărat? Dacă s-ar fi născut la momentul potrivit şi în locul potrivit, aş fi scris oare azi despre el cronici şi m-aş fi minunat de execuţiile sale? Lipsa unui răspuns îmi lasă vii amintirile şi bucuria lor.

Cît despre cronici, am avut prilejuri nenumărate să scriu despre talentaţi fotbalişti şi norocul să-i văd vrăjindu-mă cu talentul ăsta. În general meseria asta de cronicar de fotbal are nevoie de mult noroc. Pentru că trăieşte din momentele de graţie ale altora, din sincerităţile lor şi din inspiraţii neanunţate. Plus că la toate astea se adaugă toate călătoriile, toate oraşele şi toţi oamenii pe care poţi să-i cunoşti. O lume descoperită în lumea noastră, a tuturor, la care însă puţini se uită.

La Lyon, pe peronul gării, după Croaţia – Germania, la Cupa Mondială. Nemţii pierduseră cu 3-0 şi fuseseră eliminaţi în sferturi. Lyon e un orăşel minuscul şi de la stadion la gară sînt trei străzi şi-un părculeţ. Peste tot suporteri, germani şi croaţi. La gară, împărţiţi. În stînga, germanii, cu drapele negreu cu roşu şI cu galben. În dreapta, croaţii cu tricourile lor ca o tablă de şah alb cu roşu. Între cele două grupuri, absolut întîmplător, un violonist, un contrabasist, un saxofonist şi un toboşar. Cîntă ceva vesel şi dansant. Instrumentişti stăpîneau ţara nimănui, dintre cele două grupuri de suporteri. Şi minunea se întîmplă neanunţată: un neamţ şi o croată se desprind dintre ei lor, se întîlnesc în faţa micii orchestre şi încep să danseze îmbrăţişaţi. Totul durează cîteva minute. Apoi vine trenul spre Paris şi frumoasa dansatoare se desprinde de partenerul ei şi se urcă în tren, pentru că echipa Croaţiei urma să joace pe St. Denis, o semifinală, peste trei zile.