De ce nu se prea fac filme despre fotbal

Fie pentru că actorii habar n-au să joace fotbal, fie pentru că fotbaliştii nu se pricep să fie actori...

Goal! a stîrnit ceva curiozităţi în România pentru că printre protagonişti se numără şi Marcel Iureş. El a recunoscut că pînă la filmul acesta habar n-avea de fotbal. Eu depun mărturie că nici după el.

Aşadar, un film american despre fotbalul european, căruia, dincolo de ocean, i se spune soccer. Strict tehnic, exceptînd imaginile din meciurile reale jucate de Newcastle, nici o legătură cu sportul despre care e vorba în film. Mai degrabă legături cu Alchimistul lui Coelho. Aceeaşi poveste, diluată, despre urmarea unui vis şi despre trăirea lui, plus coincidenţa strict hispanică: şi pe eroul din filmul despre fotbal îl cheamă Santiago.

Adidas e marele finanţator şi se vede asta peste tot: echipamentele jucătorilor, din Los Angeles sau din Newcastle, sunt Adidas şi ni se arată asta obsedant. United e cea mai renumită formaţie din prima ligă engleză pe care firma de echipament sportiv o îmbracă. Raul, Zidane şi Beckham, care apar în film şi au chiar replici, sunt obligaţi prin contract să participe la promovarea mărcii germane. Aşadar, un film despre Adidas. Nu plictisitor, ci doar plin de inexactităţi şi uneori un pic penibil faţă de ceea ce înseamnă de fapt fotbalul.

Santiago fuge printr-o gaură de gard din Mexic în Statele Unite. După zece ani e vedeta unui maidan unde joacă echipe de imigranţi, într-un campionat al nimănui. E astmatic, driblează - vor realizatorii să ne convingă - uluitor şi marchează cînd are chef. Ei bine, de aici încep problemele filmului. Driblingurile lui Santiago sînt, pe lîngă ceea ce fotbalul cunoaşte în materie, reproduceri ameţite şi incorecte tehnic. Şuturile, de asemenea. Balans zero, corpul prea pe spate, laba piciorului rigidă, mîinile căutînd cu disperare un sprijin şi bătînd aerul ca aripile de pelican. Aşa se vede nefirescul fiecărei execuţii. Oricine a privit o singură dată un fotbalist adevărat driblînd sau trăgînd la poartă va sesiza diferenţa şi se va amuza. Măcar puteau să-l înveţe să tragă la poartă. Sau să folosească un calculator ca să simuleze chestiile astea tehnice.

Apoi intră în discuţie capacitatea poveştii de a ne face să o credem reală. Ea e povestea Visului American, posibil oricînd şi oriunde, mutată într-o lume guvernată de alte reguli şi cel mai puţin de regulile egalităţii şanselor. Pur şi simplu filmul sfidează aritmetica oricărui club mare, căruia puţin îi pasă că te-ai urcat în avion la New Mexico, pentru a da o probă de joc la Newcastle. Nu se dau probe de joc în Premier League şi în general niciunde la echipe de top ca şi cum ar fi vorba de ieşiri la iarbă verde. Sigur, discutăm despre un film, adică despre o ficţiune, dar e prea mult de suportat, chiar şi aşa, cît de denaturant apare fotbalul în Goal!.

Noroc că în general nu prea se fac filme despre fotbal şi am citit că a doua parte la acesta va fi produsă în Europa. Poate îşi iau şi un consultant de specialitate. Nu de alta, dar mi-am adus aminte de o vorbă pe care un hîtru antrenor român o spunea jucătorilor săi: “Bă, fotbalul e mai greu ca ciorba de burtă!” Chestiune valabilă şi pentru cineaştii care se gîndesc să facă filme despre fotbal.