De-a lungul timpului, alături de echipa Vanner, a abordat în piesele produse subiecte ca bullying-ul, dar din perspectiva agresorului, controlul statului asupra cetăţeanului şi, în ultimul proiect derulat, instalaţia performativă Vitrine Imposibile, dorinţe, regrete şi proiecţii ale oricăruia dintre noi.
Despre lucrul cu echipa proiectului, temeri şi provocările de a pune o piesă în vitrină pe timp de pandemie spune mai multe Liviu, în interviul de mai jos.
Anca Spiridon: Povesteşte-ne puţin despre tine: cum te-ai format ca artist?
Liviu Romanescu: Sunt crescut şi cu 7 ani de acasă din educatul şi tradiţionalistul târg al Iaşiului, apoi m-am relocat în bazarul bucureştean unde am absolvit actoria la UNATC. După asta, am avut şansa de a hoinări la o fermă din Oxford, unde am trăit experienţa The Oxford School of Drama. Sunt un iubitor de oameni şi apărător al bunului simţ şi al respectului între artişti. În 2015 am pus bazele companiei artistice Vanner Collective.
A.S.: Dintre toate lucrurile pe care le puteai face, de ce tocmai arta performativă?
L.R.: Am crescut într-un mediu aşezat, cuminte, cu temeri mari. Cel mai bun remediu se pare că a fost mediul performativ - dinamic, obraznic şi cu temeri şi mai mari, cât timp nu eşti sincer cu tine. Am simţit că aici e loc pentru autenticitate în ceea ce mă priveşte.
A.S.: Simţi vreo evoluţie în ceea ce priveşte arta performativă în România, faţă de începuturile tale?
L.R.: S-a dezvoltat de când am absolvit în 2006, în tinereţile mele. Aş zice că s-a dezvoltat prea puţin, însă direcţia performativă nu cunoaşte o tradiţie pe meleagurile noastre. Aşa că nu mă miră că e foarte puţin dezvoltată în atâţia ani de zile. Dar, sigur, ca la orice proces de creştere, necesită resurse, investiţii, iar domeniul cultural este... nu mai zic.
A.S.: Cum ai aflat de Vitrine Imposibile şi cum ai ajuns să faci parte din proiect?
L.R.: Vitrinele Imposibile sunt un concept cu care regizoarea Iulia Grigoriu a venit către noi din luna aprilie 2020, din proaspăta pandemie. A durat însă timp până am putut aduna resursele ca să dăm formă ideilor, apropo de ce ziceam mai sus. Am ştiut că este un concept puternic, extrem de valabil în aceste timpuri, aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi am decis să îl facem (mă refer la Vanner Collective).
A.S.: Cum ţi se par cele trei personaje şi care crezi că e misiunea proiectului?
L.R.: Proiectul îşi propune să reflecte realitatea imediată a trecătorilor, a oamenilor în acest punct al existenţei umane. Avem de-a face cu dorinţe, regrete şi proiecţii, în timp ce ne reflectăm în vitrina în care stă expus Copilul Nenăscut, Răul Necurat sau Omul Complet Complet Fericit
A.S.: Care a fost cea mai grea şi care cea mai faină parte a performance-ului?
L.R.: În rolul meu de producător, şi nu de actor, în cazul Vitrinelor, prin prisma faptului că este un proiect gândit în 3 galerii diferite, cu grupuri de spectatori care se deplasează şi logistici variate, aş zice că partea organizatorică a fost cea mai provocatoare pentru mine. Un mare avantaj a fost acordarea extrem de bună dintre actori şi regizoarea Iulia Grigoriu, fapt ce a condus la o linişte că, din punct de vedere artistic, totul este "aşezat dinainte", iar echipa trebuie doar să implementeze logistica eficient la faţa locului (timpul de pregătire în vitrine a fost extrem de scurt, cel puţin comparativ cu ce eşti obişnuit într-un teatru atunci când montezi).
Rewarding a fost să vezi grupurile de spectatori plimbându-se agale şi organizat pe Calea Victoriei cu căşti luminate în jurul gâtului, relaxaţi şi liniştiţi. Căci erau la spectacol.
A.S.: Cum e să lucrezi cu toată echipa din faţa şi din spatele Vitrinelor?
L.R.: Cum am spus şi mai sus, actorii profesionişti au dat o mare linişte echipei de producţie din spate. Munca din spate mereu e mai mare decât ce se vede, dar lecţia asta o ştim deja. Echipa din faţa Vitrinelor a fost una tânără, plină de voluntari (tineri, fresh). Cred că am adus o gură de aer proaspăt în traficul nebun după îngheţată de pe Calea Victoriei.
A.S.: Te-ai temut de ceva când te-ai implicat în acest proiect?
L.R.: M-am temut să nu o ia razna autorităţile cu neclaritatea măsurilor legate de rata de infectare. Lucru care, din păcate, s-a întâmplat la începutul lunii octombrie. Au creat foarte mult haos. Dar am avut parteneri de încredere şi o echipă cu forţă mare de adaptare.
A.S.: Cum ţi se par reacţiile la Vitrine Imposibile şi ce aşteptări ai avut? A venit acest proiect cu surprize?
L.R.: Am ştiut că va fi un proiect cu succes, ca formă, ca impact în spaţiul străzii. Şi a fost un lucru confirmat de feedback-ul primit direct din partea spectatorilor.
A.S.: Cu ce ai vrea să plece privitorii acasă după acest performance?
L.R.: Cu o linişte legată de vremurile pe care le trăim.
A.S.: Ce mai pregăteşti în viitorul apropiat?
L.R.: Lucrăm cu avânt în acest moment la un nou proiect Vanner Collective centrat pe tema vulnerabilităţii privită ca super-putere. Captain Amazing îşi va face apariţia curând pe ecrane şi apoi în sala de spectacol a unteatru.
