Iulia Grigoriu are 27 de ani şi este regizor de teatru. În octombrie 2021 a oferit publicului Vitrine Imposibile, o instalaţie cu trei performance-uri la care au putut participa mai multe serii a câte patru spectatori care au ascultat la căşti timp de 60 de minute trei episoade ce dau voie slăbiciunilor noastre să se manifeste.
Proiectul, produs de Vanner Collective, a creat spaţiul în care trei fiinţe improbabile vorbesc despre umanitate şi adevăr. Unele dintre aceste fiinţe merită să fie eliberate condiţionat, în timp ce altele îşi merită la fel de bine distanţa.
Despre ce este arta performativă şi cum performance-urile din România sunt la ani-lumină faţă de cele din afară, punerea în vitrine a acestui proiect şi teamă povesteşte Iulia în interviul de mai jos.
Anca Spiridon: Spune-ne puţin despre tine: cum te-ai format ca artist?
Iulia Grigoriu: M-am format ca artist într-o familie de filosofi, deci nu mi-a fost prea greu să contest realitatea încă din primii ani. Ţin minte că avea tata un joc preferat pentru micul dejun, ne arăta un scaun şi ne provoca să îi demonstrăm prin argumente că acela este chiar un scaun. Probabil că din copilărie am prins reflexul de a trece printr-un anumit filtru tot ce mă înconjoară. De asemenea am descoperit lectura destul de devreme.
A.S.: Dintre toate lucrurile pe care le puteai face, de ce tocmai arta performativă?
I.G.: Nu pot localiza în timp şi spaţiu momentul anume în care am decis aşa, dar am senzaţia că niciodată nu mi-am dorit altceva. Cred că mi-a plăcut mult să mă joc şi încă îmi place. Poate am sărit o etapă de maturizare, cine ştie. Acum e destul de târziu să mă apuc de o meserie serioasă.
A.S.: Simţi vreo evoluţie în ceea ce priveşte arta performativă în România, faţă de începuturile tale?
I.G.: Nu îmi amintesc să se fi pus problema de performance în România la începuturile mele, sau cel puţin nu în afara unor cazuri izolate, cum era în Bucureşti Teatrul Luni de la Green Hours. A, mi-am amintit că tata, care e şi poet, a făcut mai demult un performane în care stătea într-o cuşcă, pe un wc şi recita poezii. Eram foarte mică şi tot ce am simţit a fost că nu e prea civilizat ce face. Cam aşa simt şi acum receptivitatea publicului dacă este să vorbim de un performance visceral, cum se face în afară. Că nu e frumos, mamă. Suntem un popor foarte pasional şi prietenos, dar cât timp n-o să dărâmăm câteva - multe - bariere de tabu, nu ştiu ce şansă reală va avea performance-ul (varianta lui în care ce expunem este sinceritate goală şi carne vie).
A.S.: Cum percepi publicul de la noi şi ce relaţie ai cu el?
I.G.: Publicul este cel mai important barometru, asta pe lângă faptul că este indispensabil oricărui act artistic. Un spectacol nu există, pur şi simplu nu există fără public. Dacă actorii se întâlnesc şi joacă pentru o sală goală, chestia aia nu se numeşte spectacol (mereu m-a fascinat asta). Nu poţi să te ascunzi nicăieri şi să faci un spectacol, pentru că ceea ce ai făcut se va numi mereu repetiţie. Totul se schimbă atunci când intervine receptorul. Publicul de la noi mi se pare foarte indulgent câteodată. Şi mai are ceva foarte interesant, puterea de a se programa de la început dacă o să-i placă sau nu. Nu avem răbdare, adesea, să ne formăm o opinie la faţa locului. Iar autoconvingerea este foarte puternică, ea transcende valoarea oricărui act artistic. Iar dacă vorbim despre un performance reticenţa creşte şi mai mult.
A.S.: Cum ai aflat de Vitrine Imposibile şi cum ai ajuns să faci parte din proiect?
I.G.: Am gândit acest proiect împreună cu Liviu Romanescu şi Denisa Nicolae, deci noi trei ne-am cooptat reciproc în ceea ce urma să fie Vitrine Imposibile.
A.S.: Cum ţi se par cele trei personaje şi care crezi că e misiunea proiectului?
I.G.: Misiunea proiectului este tocmai aceea de a mijloci întâlnirea dintre spectatori şi aceste trei personaje care conţin sămânţa imposibilităţii. Cu un om care a ales să nu se nască niciodată este extrem de improbabil să te întâlneşti vreodată şi să îi afli motivele. Cu diavolul, iarăşi, poate doar dacă se adeveresc previziunile din apocalipsă. Cu un om complet complet fericit? Cine ştie. Oricum ar fi, aceste creaturi inventate tot despre umanitate vorbesc.
A.S.: Care a fost cea mai grea şi care cea mai faină parte a performance-ului?
I.G.: Pentru mine cea mai grea parte a fost să nu ştiu nimic sigur în timpul procesului. Cum va arăta, cum se vor lega cele trei momente, cum va reacţiona publicul, etc. Totul s-a întâmplat pentru prima dată în faţa noastră la prima reprezentaţie. Nesiguranţa aceasta pentru mine nu este deloc plăcută. Cea mai faină parte, pe lângă implicarea şi riscul pe care şi l-a asumat toată lumea lucrând la acest proiect, a fost, recunosc, să captez vibe-ul străzii. Când am văzut că ceea ce mi-am imaginat se şi întâmplă, atunci am respirat uşurată.
A.S.: Cum e să lucrezi cu toate echipa din faţa şi din spatele Vitrinelor?
I.G.: Într-o echipă destul de numeroasă cum am avut noi e imposibil să nu existe divergenţe. Au fost întâlniri artistice care s-au împlinit şi s-au sudat mai bine pentru proiecte viitoare, aşa cum s-au întâmplat şi despărţiri artistice, dar este absolut normal. În faţa vitrinei, cei trei actori s-au supus unui adevărat maraton şi au fost super profi, lucru pentru care le mulţumesc. În spate, am încercat cu toţii să tragem la aceeaşi căruţă. Dacă ne referim, mai în mare, la echipa Vanner Collective, ei vin cu un stil şi o rigoare de a face lucrurile şi am încredere că proiectele lor, indiferent de gustul artistic al fiecăruia, vor avea mereu la bază un mare profesionalism.
A.S.: Te-ai temut de ceva când te-ai implicat în acest proiect?
I.G.: Eu mă tem. În general zic, sunt un om temător. Este un motiv foarte puternic pentru care cu multe lucruri stau pe loc, pentru că mă tem să le fac. Fiecare proiect reuşit îmi mai dă un mic avânt, apoi iar mă tem şi mă ascund în bârlog. Este ceva ce n-am avut dintotdeauna şi lucrez să redevin mai curajoasă. M-am temut, deci, de tot ce se putea teme un om. De la drobul de sare tehnic, la drobul de sare artistic. Am în jurul meu totuşi oameni care tot îmi dau şuturi în fund, ceea ce mă ajută enorm.
A.S.: Cum ţi se par reacţiile la Vitrine Imposibile şi ce aşteptări ai avut? A venit acest proiect cu surprize?
I.G.: Reacţiile au fost neaşteptat de bune, şi nu, nu mă aşteptam la asta. După calculele mele noi făcuserăm ceva interesant spre plăcut de urmărit, dar mă temeam să nu fie puţin plictisitor. Oamenii nu au văzut aşa, iar cel puţin în ultimul weekend de reprezentaţii m-am simţit uşor copleşită de feedback-urile entuziaste.
A.S.: Cu ai vrut să plece privitorii acasă după acest performance?
I.G.: Cu ideea că în fiecare dintre ei, adânc, este un adevăr propriu şi acela trebuie urmat. Sigur că e greu, e acoperit cu multe straturi de adevăruri ale celorlalţi, e uşor de confundat. Dar căutarea lui merită.
A.S.: Ce mai pregăteşti în viitorul apropiat?
I.G.: Vreau să fac un spectacol, tot pe firul de imposibil, după Dicţionarul imposibilului de Didier Van Cauwlaert. Şi multe altele, sper să se poată.
