Ploaie de flori
Când am urcat nu am văzut bine numărul autobuzului așa că am întrebat-o pe ea. Stătea cu ochii pe geam, dar s-a întors binevoitoare să-mi explice. Da, era 126, mergea spre Academia Militară deci totul era în regulă. M-am liniștit. Mi-a zâmbit larg și a rămas întoarsă spre mine cu chef evident de vorbă.
Părea să aibă în jur de 50 de ani și arăta puțin ciudat, dar doar dacă te uitai mai atent. Avea părul vopsit roșu strident, pleoapele verzi, câțiva dinți lipsă. În rest, totul ok.
În timp ce vorbea și-a scos un ruj din geantă și l-a plimbat repede peste buze fără să se privească. Mi-a explicat și de ce:
- Nu e bine să te uiți în oglindă. Oglinzile îți fură chipul puțin câte puțin. Rămâne un strat subțire lipit de ele și apoi dispare imediat, absorbit. Nu mai ai cum să iei nimic înapoi. Așa poți să-ți pierzi frumusețea de tot.
În timp ce înghițeam în sec și încercam să zâmbesc, a trecut la alt subiect:
- Ați fost vreodată într-o livadă cu pomi înfloriți? E una la Curtea de Argeș. N-am fost acolo niciodată dar o să mă duc la primăvară în concediu și știu deja cum o să fie. Mi-am imaginat de multe ori. Poți să stai întinsă în iarbă și vântul să te acopere cu petale de flori până nu se mai vede nimic, nimic din tine. Nici tu nu mai vezi nimic, nici nu mai auzi, simți doar mirosul florilor. E ca și cum ai muri, dar mai bine.
Tăcem amândouă câteva secunde în timp ce eu îmi imaginez că zac acoperită de flori. Ea continuă:
- La Curtea de Argeș e și o mânăstire. Am vrut și eu să intru la o mânâstire mai demult dar nu m-au primit. Ziceau că trebuie să fii pregătită să-ți dedici viața lui Dumnezeu și alte chestii din astea. Dar eu cred că nu de asta nu m-au primit. Sunt sigură că Dumnezeu nu a avut nici o legătură. Mi-a spus chiar El după aia: Să știi că pe mine nici nu m-au întrebat! Eh, asta e, în ziua de azi trebuie să dai șpagă pentru orice. Dar eu n-am de unde, n-am de unde...
Se oprește ușor întristată și se uită un timp pe geam. Autobuzul oprește într-o stație. Revine brusc, înveselită:
- Ați văzut studentele care au urcat? Sunt de la Medicină, se vede. Dumneavoastră ce meserie aveți? Eu am fost sculer-matrițer. Am lucrat în fabrică să știți. M-am pensionat de boală mai demult. Acum lucrez într-o cafenea. Fac curat. E afacerea unei prietene care a rămas văduvă și îi e urât singură. S-a gândit să mă ajute și m-a luat să stau cu ea, mi-a dat și ceva de lucru. Am și servit o vreme, mai vorbeam cu clienții, mai glumeam... dar acum fac doar curat. Prietena mea a zis că e mai bine. Știți, eu (se apleacă mult spre mine și coboară vocea) sufăr cu capul.
- Și eu - mi-a venit să-i spun - și noi toți. Nu vă faceți probleme.
Dar am tăcut și nu am mai zis nimic.
Copil de trupă
Băiețelul nu avea mai mult de 6 ani și maică-sa vreo 30 și ceva. Când au urcat în autobuz, continuau o ceartă începută în stradă. Era ușor de ghicit motivul: băiețelul era murdar peste tot, se jucase și căzuse probabil în noroiul din parc. Încruntat și cu pumnii strânși, s-a așezat pe un scaun din față ignorând-o pe maică-sa care s-a așezat singură pe un scaun, mai în spate. Mama l-a strigat de două ori să vină lângă ea, dar văzând că nu răspunde l-a lăsat până la urmă în pace. La stația următoare s-au urcat doi soldați. Râzând și împingându-se au ajuns lângă scaunul băiatului ciufulit și murdar. S-au oprit din râs și l-au măsurat compătimitori:
- Ce faci copile? Ești singur?
Băiatul a deschis gura să zică ceva, dar amintindu-și probabil că e certat cu maică-sa, a dat din cap îmbufnat că "Da". Soldatul care intrase în vorbă cu el l-a mângâiat pe cap oftând.
- Băi Nelule, ia dă biscuiții ăia încoace. Ia copile și mănâncă că poate ți-e foame. Ia zi, câți ani ai tu?
- 6 ani și 2 luni.
- Bravo, mulți înainte. Nu vrei să te luam noi la cazarmă? Să te faci copil de trupă?
- Ce-ai măi Grigore, că nu mai există așa ceva!? Asta e din cărți, bă! De unde ai scos-o?
- Taci bă prostule, că mai e și acum. Am citit eu în ziar. Se ia copiii orfani la cazarmă și se face soldați. Zi măi piticule, vrei să te faci soldat? Să ai pistol, să tragi cu el?
Băiatul dă din nou fericit din cap că da. Maică-sa urmărește scena din spate, dar nu zice nimic.
- Așa măi băiete, să știi că nu e greu să tragi cu pistolul. Înveți. Și cu pușca și cu mitraliera, cu ce vrei tu. Și avem și mâncare bună, cât poți tu să mănânci! Nelu, napolitane de alea nu mai ai, bă? Ia-le copile și pe astea. Ia, ia, că la noi la cazarmă nu faci foamea, să știi!
Copilul strânge pachetele primite în brațe și zâmbește încântat.
- Și la ziua națională ieșim la defilare. Noi asta facem acu: ne pregătim pentru mâine. Facem repetiții. Vii și tu mâine la defilare să vezi? Hai, vino cu noi, să vezi ce frumos e să fii soldat.
Înainte să apuce copilul să confirme, mama se ridică de pe scaun și-l trage de mânecă.
- Hai Andrei, că la prima coborâm.
Soldații rămân descumpăniți în timp ce copilul de trupă ratat se agață de sacoșele maică-si încărcate cu mâncare scumpă de la Mall.
În timp ce coboară, i se aude vocea rugătoare:
- Mami, mami, mergem și noi mâine la defilare?
(va urma)