Gyor. În fine, un cuvânt cunoscut. Se simte apropierea de occident: un muncitor colorat, cu un cleşte din lemn, adună hârtiile dintre şine. Totuşi, nu e chiar occident: pe lângă muncitorul-muncitor, pe peron defilează un muncitor-îndrumător, la fel de colorat, dar, probabil, mai experimentat - el ţine mâinile în buzunare. În rest, pe drumul până în Austria am avut o singură revelaţie: Ungaria e altă ţară! Atmosfera din gări, dimineaţa, este una de război. Cel puţin psihologic. Prin megafoane curg lătrăturile crainicilor, uniform şi total străin. Oameni destul de cenuşii se preling pe străzi destul de cenuşii, ridicându-se şi coborând pe şi de pe pasarele ceţoase în drum spre serviciu. Vocea din megafon pare să le educe voinţa de a păşi cadenţat. În fiecare gară am senzaţia că urmăresc un video-clip năucitor. Pe care îl regizez, adăugându-i pasaje grele, germanice, sau alternând perspectivele.
Austria. Diferenţa de peisaj (cultural) creşte. Într-o gară măruntă, în care trenul pare să fi oprit din întâmplare, nu reuşesc să văd nici măcar o bucăţică de hârtie aruncată pe jos. Heh... cercetând mai aproape, dau de un chiştoc adormit în rostul dintre peron şi bordură - victorie! (O ţară mizerabilă, nu?) Mai încolo îmi dau seama că simbolul mizeriei austriece ar trebui să fie chiştocul. Dacă poţi găsi foarte uşor ceva aruncat pe jos, e un chiştoc. Sunt coşuri pentru sticle - plastic, sticlă, cioburi -, pentru hârtii, pentru nonbiodegradabile etc. Chiştoacele nu pot fi aruncate nicăieri. Înduioşătoare tactica edililor - din care par să se fi inspirat şi "edilii" bucureşteni, deşi e mult mai probabil vorba de cronica lipsă de... de toate - de a convinge oamenii să nu mai fumeze: nu le mai oferă locuri în care să poată arunca un chiştoc. În România n-are nici o importanţă, pentru că mai toate gunoaiele aterizează la propriu, dar în Austria sper că e de vină lipsa coşurilor prevăzute cu loc pentru chiştoace.
Westbahnhof. Nu mai ştiu cum arată. Oricum, spaţiul este inteligent repartizat şi ai acces la o mulţime de servicii, fiind totodată scutit de "binefacerile" unei armate de trepăduşi gata să te vămuiască pentru te miri ce sau de taximetrişti şi hamali ascuţindu-şi ţepele. Cel mai la îndemână exemplu: afişarea trenurilor este făcută pe un panou electronic, actualizat frecvent, aşezat în prelungirea liniilor, astfel încât să nu fii obligat să te deplasezi într-un anumit punct pentru a te putea informa. Cineva din administraţie gândeşte. Interesant.
Stephansdom. (Sau "Domnu’ Ştefan", cum ziceau nişte români care-l fixau prin telefon drept loc de întâlnire.) Te loveşte brusc, de îndată ce pătrunzi în spaţiul îngust în care e încadrat. Despre stiluri, culori şi alte plicticoşenii nu pot spune nimic aici; nu cunosc mare lucru şi, oricum, n-ar avea nici o importanţă. E mare. Mai mult negru. (Încă! E în plină desfăşurare o campanie de albire a tuturor monumentelor.) Ameţitor. Superb. Pe orice bucăţică îţi cad ochii, te lovesc dureros detaliile, rigorile, simbolurile, splendorile, rimele, spaimele, întrebările... Fiecare colţişor cerşeşte o oră pe care, probabil, nu o primeşte niciodată. 5 minute de şedere pe băncuţă. Tras cu urechea la profele calme şi silitoare care îndoapă copilaşii - pui de austrieci de toate culorile - cu istorie. Remarcabil: istoria domului porneşte la 1140; totuşi, doamna nu le bagă pe gât copiilor "o mie de ani de istorie", cum ar face niscai patrioţi de-ai noştri - se mulţumeşte, rotund şi modest, cu 800. Dau să cobor şi... uit de treaptă, aşa că aterizez puţin cam intempestiv pe interval, oarecum în faţa unei bunicuţe. Ridic o mână în semn de ‘schuldigung, dar e destul de târziu: bunicuţa, în pragul unui atac de cord, a sărit într-o parte şi face eforturi să-şi menţină ochii în pupile. Nu înţeleg ce pericol ar putea reprezenta pentru un obiectiv turistic un împiedicat, dar sunt mulţumit că scap fără a fi raportat ca terorist.
În jur toate clădirile par noi-nouţe, poate pentru că sunt în deplin contrast cu negreala domului. Totuşi, sunt venerabile. O laterală e ocupată de trăsuri excelent întreţinute, aşteptând amatori de plimbări romantizate. Magazine mici, cu cărţi, bomboane, vinuri, jucării, suveniruri. În faţă este piaţa nebuniei. Pictori rataţi execută portrete la minut(e - 10), tineri îmbrăcaţi în costume de epocă împart invitaţii la concerte, mimi stridenţi stârnesc entuziasmul adulţilor şi al copiilor deopotrivă, un nebun cerşeşte ţigări, cârduri de japonezi se fotografiază cu minunăţia în spate, autocarele vin şi pleacă, porumbeii aterizează şi decolează. Toate se strâng într-o spirală temporală din care este foarte greu să evadezi. Mai jos, pe Graben Strasse, monumentul (victimelor) ciumei contrastează violent cu vitrinele futuriste ale magazinelor de lux. La doi paşi, Curtea Imperială înghite nesăţioasă mii de turişti. (Se prea poate să fiu îndoctrinat, dar n-am văzut în nici un "loc turistic" din Viena mai mult de un cap de caucazian per japonez.) Burgring, un bulevard cu trafic serios, se strecoară delicat şi fad zumzăitor printre palate şi "zona muzeelor".
Dreapta. Parlament, Rathaus, Universitate şi, după colţ, Votiv Kirche. Parlamentul e în renovare. Mai bine spus, accesul primeşte dale proaspete. Rathaus (primăria sau - literal - "Sfatul popular") este după chef. Spaţiul mare din faţă îi permite să organizeze concerte, festivaluri etc. Numărându-le doar pe cele din parc şi pe cele de pe faţadă, Rathaus are mai multe statui decât Bucureştiul. Mai impresionant mi se pare însă că poartă în permanenţă borduri de flori roşii, iar în interior găzduieşte, printre altele, expoziţii. Pare mai degrabă club multifuncţional decât primărie.
Kunsthaus. Despre exterior sau interior nu pot grăi nimic. Spre exemplu, ce rost ar avea să încerc aici să descriu die wellenbode? Absolut nici unul. Cei pe care i-ar interesa ar apăsa "1". Cei pe care nu i-ar interesa ar apăsa "2" (sau "xxx"). Efectul ar fi însă acelaşi, pentru că mesajul "podelei vălurite" nu poate fi transmis decât de tălpi. Într-un soi de "caiet al vizitatorului" poţi răspunde - după cum te taie capul - la trei întrebări: "De unde aţi aflat de...?", "Ce v-a plăcut cel mai mult?" şi "Ce nu v-a...?" Ca premianţi ai zilei, ex-aequo (dar din motive cu totul diferite), aş pune un neamţ şi un american. Mucalitul bavarez (parcă) a scris la (1) şi la (3) acelaşi lucru: "Un nene urât, cu chelie". Americanul suficient şi din California a scris la (2): "My wife". Pff... (Mă gândeam la ce Anschluss ar pregăti Bush dacă s-ar prinde că renaşterea valorilor protestante trece printr-o capitală măruntă din centrul Europei.) Din acest căsoi strâmb şi umilitor (pentru raţionalitatea umană) ţin neapărat să vă prezint un colţişor... inaccesibil doamnelor.
Într-un soi de curte interioară este un restaurant cu terasă în care nu trebuie să bei nimic ca să ameţeşti. Biletul de intrare este o piesă uriaşă dintr-un puzzle cu faţada casei. Etajul III este închis (pentru schimbarea exponatelor) iar IV, povesteşte o angajată, nu poate fi văzut de oricine. Acolo a locuit Hundertwasser. Trebuie să explorezi toate gradele de libertate, pentru că peste tot te aşteaptă surprize: dictonuri "de casă", machete, tablouri, mici instalaţii prin care apa urcă şi coboară, o sală video şi multe... ciudăţienii pe podea. Spre exemplu, la etajul II, podeau de lemn n-a mai suportat umilinţa şi a făcut vărsat de vânt. N-aş putea spune că-i şade rău. În curtea-restaurant, ca şi în balconaşele de la etaje sau pe scările interioare, vegetaţia e la ea acasă, complotând cu mesele strâmb colorate pentru a suci minţile oricărui aventurier.
Pe stradă. Nu se aude nici un claxon. Este rezervat pentru cazurile de urgenţă ale salvării. S-a întâmplat totuşi ca, o dată, la un stop, o maşină să demareze cu nervi, ţipurind din cauciucuri. Am întors privirea, gândind că voi vedea un manelist. No - au şi ei ungurii lor. Am auzit un singur lătrat. Un câine de la etajul II critica panorama stâlcită de apus. Câini vagabonzi nu există. Cei cu stăpân sunt relativ rari. Ergo: vienezii nu numai să sunt mai săraci - sunt şi mai înapoiaţi decât, bunăoară, bucureştenii. Este destul de greu să fii agresat de "întinzători de bilete". Am reuşit, totuşi, să capăt un pliant: 22 September - Autofreier Europe. Nu e vorba de nici un fraier - pur şi simplu se pregăteşte o zi în care să nu se mai circule cu maşinile. Există două feluri de "pietoni", împărţiţi în mod rezonabil: unii cu două picioare, alţii cu două roţi. Bineînţeles, marketingul şi werbung-ul şi-au pus amprenta: în vreo câteva zeci de locuri din oraş (cel puţin în innere stadt - "buricul târgului") există staţii de biciclete. Apeşi câteva butoane în calculatorul central şi îţi scoţi din rastel o bicicletă cu care poţi împuşca timpul mai eficient. O oră nu costă nimic. Două ore costă ceva mărunt. Prea multe ore (ca, spre exemplu, cele din cazul în care uiţi să mai parchezi) costă 600 de euro. (Cum se prind ei că eşti uituc n-am înţeles, iar să întreb - la aspectul meu - n-am avut tupeu.) Tot la capitolul velo ar trebui menţionat că pistele pentru biciclete sunt omniprezente în centru. În plus, sunt şi funcţionale. Şi folosite pentru mersul cu bicicleta, nu pentru cabine telefonice, afişarea cursului de schimb sau cine mai ştie ce le mai trece prin cap celor de pe Kogălniceanu. Dacă mergi - din greşeală sau altfel - pe pista bicicliştilor ai foarte slabe speranţe să fii atenţionat şi absolut nici una să fii accidentat. Idem, la semafor, ca pieton, poţi trece liniştit pe verde - nu se găseşte nici un jeep-patru-clase (nici măcar model "parlamentar") care să ambaleze motorul ameninţător, să claxoneze sau să... treacă, pur şi simplu, obligându-te să te refugiezi unde poţi. Dacă te apucă roşul nu este nici o problemă. Dacă treci pe roşu - tot nici o problemă. (Cele două persoane pe care le-am văzut trecând pe roşu păreau prea inteligente ca să nu fie din România sau, oricum, de undeva din Europa inteligentă.) În general nimeni nu dă semne că s-ar grăbi să ajungă undeva. Poate şi de asta ajung repede. Absolut altă ţară.
Hundertwasserhaus. No comment. Ce ar fi de spus despre o stradă strâmbă (pe orizontală şi pe verticală), cu o casă strâmbă, din care răsar copaci strâmbi de pe acoperişuri strâmbe care tronează pe etaje strâmbe... ("Die gerade linie ist Gottlos", zice Hundertwasser - adică: "Linia dreaptă e fără Dumnezeu")
Poate ar trebui menţionat totuşi că această casă nu este muzeu, aşa cum este KunstHausWien. Toată vina ei este că poartă numele artistului arhitect, care a şi moşit-o. Poate ca să demonstreze că e mereu tânără, bijuteria austriacă face loc noilor tendinţe artistice. Toată zona centrală suferă de ondulaţii hundertwasseriene. Chiar şi în curtea Institutului Francez pluteşte acestă modă. Un gărduleţ de nuiele cu ochi de sticlă colorată încearcă şi el să reprezinte o piesă grea. Reuşeşte destul de bine. O pizzerie de cartier nu se lasă nici ea mai prejos. Intrări de garaj, mici faţade şi chiar trotuarele o iau razna când te-ai aştepta mai puţin. Încântător şi cu totul funcţional.
Din nou pe stradă. Oraşul e construit cu cap(ete). Inele rutiere au grijă ca, oricât de tont ai fi, să nu te rătăceşti (prea tare). Liniile de tramvai şi de metrou (când greu, când uşor) abundă şi dansează pe fantezii mozartiene, fără să se încalece una pe alta şi fără să încurce nimic altceva. Fiecare colţ este folosit. Soluţii arhitectonice simple şi totuşi uluitoare îmbină toate perioadele şi funcţiile într-un tot plăcut, liniştitor. La tot pasul întâlneşti şantiere, dar nu şi praf sau nămol. După o plimbare de o zi, pe ploaie, pantofii capătă aspect de nou. Un june american se plimbă prin faţa Stephansdom-ului. Dă cu ochii de zidurile negre şi rămâne cu gura căscată: "Hoooly shit! It has been burned!" N-am putut spune că n-are spirit de observaţie. E greu, foarte greu să hotărăşti pe ce stradă s-o apuci. Dacă îţi fixezi o ţintă, ea va fi dureroasă. O iei la stânga şi în dreapta laşi străduţe pline de farmec. Dacă te uiţi în sus, prin fiece deschidere de perspectivă găseşti turnuri care-ţi fac cu ochiul. Pe hartă e chiar mai rău. Oriunde ai fi, în zona centrală, eşti înconjurat de monumente. Dacă nu ai la dispoziţie luni sau ani, trebuie să decizi repede încotro să o apuci. Când e vorba de muzee este simplu: există un ghid complet cu datele şi locurile expoziţiilor. Informaţie completă, bine sistematizată. Totuşi, trebuie să alegi. Şi, slavă Domnului, ai de unde.
Spittelau. N-am priceput care e semnificaţia numelui. Important este însă că, pe lângă faptul că este nod de linii de metrou, găzduieşte cea mai ciudată construcţie industrială pe care am văzut-o: incineratorul de gunoi. "Îmbrăcat" de Hundertwasser. Uzina e dotată chiar şi cu o şapcă, aşezată însă într-un loc vizibil doar dinspre autostradă. Am văzut-o doar pe macheta de la Kunsthaus.
Belvedere. Austria jubilează (1955-2005), aşa că ocupă o parte bună din Obere Belvedere (sau "Belvedere de sus"; din faţa palatului se vede bine o bucată din Viena, iar de la etaje obţii chiar mai mult). Risipă de imaginaţie, puţină îngâmfare, multă memorie a victimelor NSP şi ceva istorie recentă. Înconjurat de toate aceste mărunţişuri, "Sărutul" lui Klimt face victime serioase. Alături, "luminile nordice" în pictură. Verner Thome, un pictor (finlandez, cred) de care n-am mai auzit, reuşeşte să mă uimească. O caleaşcă încropită din pete de culoare se scurge pe o alee umbrită, lăsând în urmă nişte raze filtrate de frunziş ce îşi modifică intensitate în funcţie de unghiul din care le priveşti. Grădinile sunt feerice. Cea din faţă este cuminte, verde şi are o freză impecabilă. Cea din spate este imensă, cu o freză la fel de impecabilă ca şi cealaltă, odihnitoare şi... mai jucăuşă. Fântânile, labirinturile, arbuştii geometrizaţi şi statuile se împletesc într-un ansamblu pur şi simplu grandios. Pe aleile cu pietriş alb oamenii din vecinătate aleargă, ca în orice parc de duzină.
În Untere Belvedere (sau "Belvedere de jos") expoziţia de artă medievală şi barocă îmi produce o nouă revelaţie: Franz Xaver Messerschmidt (1736-1786). Din câte îmi dau seama, un Artist năstruşnic, pe care toată curtea îl plictisea cerându-i să producă busturi, dar îl mai lăsa să-şi facă şi de cap. O făcea cu foarte mult har. O să vă arăt doar un "cap de oaie". Mai are şi cap de rândunică, de nobil supărăcios sau de farsor. Toate reuşite până la cel mai mic detaliu sau uluitoare prin îndrăzneala şi fantezia cu care zboară de lângă model.
Clădirea, modestă în comparaţie cu alte palate vieneze, adăposteşte câteva săli speciale. Una dintre ele adăposteşte sculpturi în marmură neagră de o stranietate fermecătoare. Par să fi fost concepute ca un ansamblu de fântâni de grădină, dar nu văd cum ar fi putut fi introduse sau scoase din sală. În plus, pereţii şi tavanul au o "îmbrăcăminte" consistentă. Ultima sală este... "Salonul aurit". N-aş putea spune decât că e... orbitor.
În apropiere, un monument impozant a rămas să cânte faptele de vitejie ale... Armatei Roşii. Bine ascuns între arbuştii bogaţi şi o arteziană, nu contrastează cu peisajul înconjurător. În multe locuri în care nu te-ai aştepta poţi descoperi monumente. Bunăoară, statuia lui Gutenberg este plasată într-o piaţetă minusculă, pierdută într-un hăţiş de străduţe şi pasaje din spatele Domului.
Anzinger. Magazine cu ciocolată nefabricată. Sau manufacturată, cum preferaţi. Chiar şi Mozart (taler sau kugel) are reţetă proprie. Marţipanele, nucile, ciocolatele, fructele, cremele şi lichiorurile formează un front care şochează papilele gustative. Pe lângă Anzinger, cofetăriile Aida sunt modeste, iar bomboneria Lipizzaner, de lângă Dom, este de-a dreptul ridicolă, cu toată băţoşenia ei. Totuşi, este năucitor ritmul în care capitaliştii de tradiţie socialistă din Austria profită de orice moştenire, asezonând-o cu puţină artă şi multă trudă, pentru a da la iveală cele mai rafinate produse.
Albertina. Înghesuit undeva între spatele Operei şi dosul Curţii Imperiale, Albertina este un muzeu pur şi simplu neserios. În baie îţi cântă Mozart, peste balcon poartă o şapcă metalică de ultimă generaţie, în faţă întinde o limbă cu magnifice sculpturi uitate parţial în blocuri misterioase iar în interior şi-a infiltrat un lift sticlos şi scări rulante. Prin nenumăratele încăperi din aripi se întind galerii. Capul de afiş al toamnei 2005 îl ţine Rudolf von Alt, care e magnific, dar a reuşit să mă vrăjească perfect doar cu o schiţă în creion cu vegetaţia completată în acuarelă - o piesă micuţă, pe lângă care poţi trece fără s-o iei în calcul, dar de care nu-ţi vine a-ţi dezlipi ochii după ce ai descoperit-o. În spate, oarecum ferită de privirile trecătorilor, este ascunsă o mică bijuterie: "Patru linii oblice", o construcţie metalică, simplă şi ingenioasă, pe care vântul o redefineşte cu fiecare adiere.
Din apropiere, de la Operă, poţi urca spre Dom pe Kaertner Strasse (oarecum raritate în peisaj acest "Strasse", majoritare fiind... uliţele - "Gasse"), bulevard de promenadă pavat cu stele în care sunt înscrise numele marilor compozitori. Seara devine o scenă de concert(e). Oamenii se preumblă cu sau fără ţintă. Cei ai casei pot fi recunoscuţi uşor, după siguranţa cu care îşi aleg cârnaţii în imbiss-uri. În ambientul bătrân-cenuşiu oamenii aduc cele mai neverosimile culori, reuşind totuşi să nu obosească privitorul. Cafenelele omniprezente, cu goliciuni de toamnă, încearcă să-i atragă fără a le sta în cale. În Viena noaptea cade uşor, parcă temându-se că şi-ar putea rupe giulgiul în forfota mută.
De spus mai sunt multe, dar oricâte aş spune nu s-ar termina. Pe de altă parte, orice aş spune n-ar ajunge pentru a vă aduce în faţă un tablou fidel. Tot locul e înţesat de case şi monumente cu poveşti, de străduţe neverosimile şi de grădini plăcute. Oamenii sunt altfel, cel puţin în sensul că, deşi nu par să bage de seamă că exişti, sunt foarte politicoşi. Pe deasupra, sunt foarte ordonaţi. Circulă pe unde trebuie, aşteaptă calmi la semafor - se comportă civilizat. Pretutindeni ai senzaţia că totul s-a "aşezat" normal. Nimic nu blochează traficul, maşinile şi tramvaiele alunecă în linişte, timpul, chiar dacă nu are prea multă răbdare, pare să nu stâlcească nervii nimănui. Oameni de toate culorile şi condiţiile se intersectează într-un firesc deplin.
Viena curge, ca un râu nebun, din miezul evului mediu până în pragul secolului XXI, fără teamă şi fără clipe de răgaz. Apucă tot în cale - fie ploaie, fie soare - şi duce cu ea, în plasele unei memorii decente, din străfundurile căreia ies întruna la iveală heruvimi estetici, cu seve hrănitoare prelingându-se pe aripi. Ridicând cu simplitate degete sacre într-un cer semi-profan, viu şi curat, cetatea muzeu soarbe în tăcere minţi, ca o scamatorie a unui demiurg ludic. Greu de văzut, este imposibil de uitat. Mai mult ca sigur, cineva, acolo sus, o iubeşte.