Anca Spiridon: Cum ai devenit fotograf? Când și de ce te-ai orientat spre fotografie? Când ți-ai descoperit pasiunea pentru imagine?
Gabriel Șerban: Prin facultate abia am cochetat cu fotografia, dar imaginea m-a atras de când mă știu, artist fiind și desenând de mic copil. Prin urmare, ea a venit destul de natural, ca și cum aș fi schimbat doar o tehnică de desen cu alta. Până la urmă, etimologia fotografiei - phos/photos - graphe este să desenezi cu lumină și, pentru un desenator, asta n-a fost ceva foarte străin față de ceea ce deja făcea de multă vreme. Artele vizuale, nesurprinzător, m-au fascinat - film, fotografie, sculptură, pictură. Sunt puține zone pe care nu le-am explorat. Apoi, sunt o tipologie destul de vizuală, gândesc în imagini. Practic, apariția fotografiei în viața mea era cel mai previzibil lucru într-un fel.
A.S.: Ce a fost prima dată, fotografia sau ilustrația? Când a apărut și scrisul în ecuație?
G.Ș.: Lumea care mă cunoaște mă cunoaște drept ilustrator, fotograf și abia apoi drept autor. Dar asta nu e și ordinea în care au apărut ele neapărat. Scriu de multă vreme dar fără să o fac foarte public. Pe la 8-9 ani am început să țin tot felul de jurnale și să umplu fel și fel de carnete. Am avut o perioadă în copilărie când transcriam cărți cu animale și le ilustram. Mai târziu am scris povestiri scurte, schițe, chiar poezie, am și tradus poezie prin facultate, apoi am început și eu un blog, când credeam că am ceva de spus. Când mi-am luat treaba ceva mai în serios, am început să scriu pentru diverse publicații, printre care și National Geographic.
Desenez cam de pe la 5 ani. Deși nu am studii formale în artă, am recuperat fiind autodidact. Azi sunt grafician de meserie și nu am profesat niciodată nimic altceva în afară de artă. Scrisul și desenul sunt deci lucruri care m-au însoțit aproape toată viața și pe care le-aș practica pentru propria plăcere, indiferent dacă am un public sau nu.
Fotografia a completat ultima zona a vizualului. Să fie cam 7 ani de când m-am apucat mai serios de ea, în sensul că mi-am luat prima cameră ceva mai performantă decât cele compacte de turist. Foarte curând mi-am dat seama ce gen de fotografie îmi doresc - de natură, de viață sălbatică.
A.S.: De ce crezi că are nevoie un fotograf pentru a fi bun în activitatea sa?
G.Ș.: Cred că orice fotograf ar trebui să aibă o anumită educație artistică. Cu cât mai multă, cu atât mai bine. Sigur, el trebuie să aibă și o înzestrare nativă, "un ochi" pentru imagine, altfel va rămâne cel mai probabil un fotograf mediocru, în cel mai bun caz unul bun din punct de vedere tehnic, dar nu neapărat artistic. Cred că, indiferent de ramura acestei arte, ai nevoie de răbdare, simț estetic, imaginație și spirit de observație. Probabil că am început cu răbdarea pentru că sunt fotograf de natură și nu pot controla nici vremea, nici comportamentul animalelor pe care le pozez - drept urmare fie că stau la pândă, ori că aștept răsăritul în frig, răbdarea e o deprindere prețioasă dacă te apuci de așa ceva.
A.S.: E necesar să ai un scop bine definit sau o cauză de susținut în fiecare proiect? Ce părere ai despre impactul și amploarea muncii tale în rândul publicului tău?
G.Ș.: Nu e necesar, dar e de preferat. Însă asta atâta vreme cât nu devine un avânt "heirupist". Natura te învață să-ți cunoști locul, să-ți înțelegi condiția așa că, de cele mai multe ori, realitatea din teren nu e aceeași cu proiecția ta de acasă. Un scop bine definit îți poate structura munca dacă ești haotic. Nu știu care este impactul muncii mele fotografice dar sper că ,atunci când ajunge la cine trebuie, să-i facă pe oameni să se gândească mai mult la natură și să-i scoată din cotidianul repetitiv și plat. Să-i facă să viseze puțin mai mult. Și să le pese mai mult.
A.S.: Pornești cu o idee clară de mesaj înainte de a porni un proiect sau sensul acestuia se modifică și se cristalizează pe durata procesului creativ?
G.Ș.: Cumva ambele. Uneori am o idee foare clară a lucrurilor pe care vreau să le fac. Dar în bucla aceasta de feedback dintre mine și subiect se întâmplă uneori să găsesc sensuri noi la care nu mă gândisem inițial. Întregul proces e unul foarte organic și nu cred să existe un șablon pentru toate.
A.S.: De ce te-ai orientat către fotografia de natură în special și ce îți propui să transmiți prin munca ta? Câtă libertate de creație simți că ai?
G.Ș.: Nicăieri nu m-am simțit mai acasă decât în natură. Încă de când eram copil. Și asta fără a fi crescut la țară, deși mi-aș fi dorit. Petrec încă mult timp în natură și nu doar ca o relaxare - m-a interesat dintotdeauna cum funcționează lucrurile acolo, care sunt relațiile dintre organisme, s-o ascult și s-o privesc cu orele. Am vrut să mă fac biolog și deși, n-a fost să fie și viața m-a dus în alte zone profesionale până la urmă, interesul meu pentru ce e viu a rămas nestins. Nu știu ce alt gen de fotografie aș fi putut face afară de acesta.
Cât despre libertatea de creație, aș crede că limita imaginației este și limita ei. E drept, nu ai aproape niciun control asupra lucrurilor pe care le surprinzi în acest gen de fotografie. Cum spuneam, nu poți dirija nici starea vremii și nici animalele dar, cu toate astea, am impresia că nu se poate face un gen de fotografie mai real și mai sincer decât cea de natură.
A.S.: Nevoia de a explora și alte spații și culturi a venit când ai simțit că ai epuizat subiectele din România?
G.Ș.: Absolut deloc. De fapt, mă simt puțin cu musca pe căciulă câteodată că am umblat prin Amazonia dar că nu am văzut încă Maramureșul, de exemplu. Exoticul mi-a aprins însă imaginația de când eram copil - citeam pe atunci jurnale de călătorie din secolele trecute și visam cu ochii deschiși spre mările calde pe care am ajuns ani mai târziu. Sunt munți pe care nici măcar nu i-am văzut de la noi, ce să mai zic de urcat, dar toate la timpul lor. De obicei călătoresc spre locurile care mă cheamă. Iar la marginile civilizației supraviețuiește câte un ecou al lumii de ieri, cred că această penumbră a trecutului îndepărtat, a ancestralului mă atrage la culturile de departe.
A.S.: Ce ți-ai propus cu acest jurnal de călătorie și ce se va întâmpla cu proiectul mai departe?
G.Ș.: Frumusețea acestui jurnal de călătorie e că nu și-a propus să fie unul. Sau cel puțin nu unul publicat. Prin urmare nu mi-am propus nimic decât să consemnez experiențele pentru mine însumi la început. M-am lăsat cu greu convins să-l împărtășesc cu cineva și să-l șlefuiesc cât să-l fac inteligibil și interesant unui cititor care nu a hoinărit la pas cu mine. Dar, la un moment dat, a prins un fel de viață proprie și a început să devină o carte în toată regula, nu doar un exercițiu de memorie pe hârtie. Abia atunci cred că am început să-mi propun ceva - și anume să aduc o frântură din acea lume acasă și pentru altcineva. Să inspir nu neapărat la călătorie (deși mă bucur enorm dacă am făcut-o), dar măcar la a cunoaște și lucruri atât de îndepărtate de realitatea noastră zilnică imediată, și totuși atât de relevante. Ce se va întâmpla cu el mai departe? Nu știu exact, însă pot spune ce sper - să ajungă fix la cine trebuie. În fond e dorința oricărui scriitor să își găsească publicul.
A.S.: Cine face parte din publicul pentru jurnale de călătorie?
G.Ș.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o și eu. Oricine vrea să știe cum trăiesc oamenii de pe cealaltă parte a globului, care le sunt poveștile, cum sunt stelele văzute din Anzi, cum se aude noaptea pe Amazon, cum sună un cântec de leagăn de pe Titicaca. Oricine s-a aplecat asupra unui șir de furnici să le vadă mai de aproape sau care a urcat o creastă doar ca să privească ce se află dincolo de ea. Oricine a ascultat ca vrăjit litanii străine în limbi pe care nu le știe, aceia care se opresc în fața ruinelor și se întreabă ce au fost odinioară ele. Eu am scris ce mi-ar fi plăcut să citesc, dar cred că publicul jurnalului nu e doar călătorul, ci oricine visează departe.
A.S.: Care sunt următoarele idei pe care ți-ai propus să le dezvolți?
G.Ș.: Se întrevăd câteva proiecte editoriale despre care nu pot vorbi prea mult pentru că-mi sunt neclare și mie încă. Idei sunt multe, dar îmi lipsește disciplina de a nu le începe pe toate odată, așa că, cel mai probabil, va învinge cea mai potrivită printr-un fel de selecție naturală. Până atunci, voi scrie, poza și desena orice simt că spune o poveste demnă de a fi zisă mai departe. Mi s-a făcut foarte dor de selvă și cred că foarte curând o s-o revăd.
