Manu Anghelescu: Lari, care este motivația principală pentru tine în a fi actor și dansator?
Lari Giorgescu: Mă simt motivat de întâlnirile cu oameni care împărtășesc aceeași pasiune cu a mea, de lucrul în echipă, de diversitatea provocărilor pe care le întâmpin atunci când am de-a face cu un rol nou, de întâlnirea cu publicul, de perspectiva de a lucra la proiecte care mă preocupă de multă vreme și lista poate continua.
Parcursul meu de până acum m-a făcut să simt că nu mai pot fără să fac ceea ce fac. M-aș simți handicapat dacă mi s-ar lua posibilitatea de a profesa. Ceea ce fac mi-a dezvoltat un întreg sistem de gândire care a devenit parte din natura mea.
M.A.: Cum e să împaci cele două profesii?
L.G.: De fapt nu sunt două profesii, pentru mine este una singură. Tot așa cum nu se separă actoria de teatru de actoria de film, dacă ești un actor care are capacitatea să își înțeleagă profesia pe deplin.
Am avut șansa de a lucra cu tot felul de regizori din toate cele trei arte și niciodată nu m-am simțit altfel decât actor atunci când am jucat în spectacole de teatru, de dans sau în film. Partea interesantă este că cele trei arte, din perspectiva protagonistului, sunt complementare, presupun o pregătire riguroasă și îi oferă o varietate mai largă de expresie. Presupun un actor foarte bine pregătit.
M.A.: De la 10 pentru FILM la TIFF 2012 au trecut zece ani. Cum au trecut pentru tine acești zece ani?
L.G.: Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri, iar perspectiva profesională s-a consolidat și a căpătat un sens care îmi dă încredere și mă face să fiu optimist cu privire la viitorul în domeniul pe care mi l-am ales. Am fost angajat de Teatrul National I.L. Caragiale din București, unde în acest moment joc în nouă spectacole, sunt colaborator la alte teatre din București, cum este Teatrul Dramaturgilor Români, dar și din zona independentă ca Teatrul Unteatru. Am reușit să generez proiecte care s-au dovedit a fi de succes, am lucrat la piese de teatrul radiofonic, fac dublaje de filme, am lucrat la șase spectacole de teatru TV, am avut două roluri principale în filme de lungmetraj, dar și în filme de scurtmetraj.
M.A.: Ai lucrat cu Gigi Căciuleanu și cu doamna Miriam Răducanu. Cum simți că ai metamorfozat prin dansul / coregrafia ta, cele învățate de la acești maeștri ai dansului românesc?
L.G.: Eu exist în lumea dansului datorită acestor două personalități artistice uriașe și foarte diferite ca modalitate de a gândi asupra artei lor. Aceste două forțe au reușit nu numai să mă facă parte din acest domeniu, ci și să îmi dea mijloacele să mă dezvolt, fără să îmi înăbușe personalitatea. Ba mai mult mi-au dat curaj ca, la rându-mi, să ajung să pot crea în această zonă în care am fost profesionalizat de Gigi Căciuleanu și de Miriam Răducanu.
M.A.: După 10 pentru FILM, cum a fost pentru tine să fii actor de film? Dar de teatru? Cum s-au îmbinat / suprapus? Ce ți-a plăcut / nu ți-a plăcut în munca din teatru vs actoria de film?
L.G.: Sunt sigur că un actor cu adevărat bun în teatru poate să fie cel puțin la fel de bun și în film. Și în această situație diferența este făcută doar de șansa pe care o ai de a lucra și în domeniul cinematografiei, șansă care de cele mai multe ori ține de hazard.
Sunt mai puțin întâlnite însă situațiile când un actor care joacă mai mult în filme să poată juca cel puțin la fel de bine și în teatru, deși avem câteva exemple notabile. Am avut totuși ocazia să lucrez cu camera în toată această perioadă de după ce am fost selectat la 10 pentru TIFF. Am luat și un premiu pentru interpretare cu unul dintre scurtmetrajele în care am jucat, dar nu am avut șansa de a fi în vizorul personalităților din această lume, cu atât mai mult cu cât nu aflu despre castinguri decât după ce au avut loc, iar regizorii de film din România nu obișnuiesc să vină la teatru.
Totuși am încredere că unele lucruri vin la vremea lor, că e doar o chestiune de sincronizare, iar eu trebuie să mai am un pic de răbdare.
M.A.: La ce visezi când visezi cu ochii deschiși?
L.G.: Ar fi o imensă bucurie pentru mine să am ocazia să joc și în altă limbă, atât în film cât și în teatru. Totodată visez ca la rându-mi să am ocazia de a da încredere și de a oferi șansa de a lucra în acest domeniu tinerilor care își doresc asta. Tot așa cum și mie mi s-a dat încredere de către alți artiști care mi-au devenit repere.
M.A.: Cum arată pentru tine o lume ideală?
L.G.: Cred cu tărie că fiecare dintre noi își poate crea lume ideală chiar în felul în care este lumea în acest moment. Simt că avem datoria să luăm ce e mai bun din toate câte ni se întâmplă și să ne concentrăm mai mult pe lucrurile pozitive.
Dar ca să intru în jocul pe care mi-l propui, aș spune că o lume ideală este aceea în care noi, cu toții, putem să facem ceea ce ne aduce bucurie, ne face să ne simțim împliniți și să putem și trăi din asta.
M.A.: Dacă ar fi să schimbi ceva la ce ai trăit în ultimii ani, ce ai schimba?
L.G.: Aș schimba ceva ce mi-aș dori să pot schimba și acum și cred că nu o să reușesc să schimb niciodată, capacitatea de a avea mai multă răbdare, mai ales cu mine. Această urgență permanentă de a face lucruri este parte din mine cu bunele și cu relele ei.
M.A.: Apropo de schimbare / transformare, cum este să trăiești cu cineva care creează costume? Pot aceste costume transforma felul în care te privești / privești lumea?
L.G.: În afara perspectivei profesionale, această perspectivă legată de cum privesc lumea este strâns legată și de cea personală. Așa se face că echilibrul mi-l dă și soția mea, Corina Boboc, care este designer vestimentar și scenograf. Întâlnirea pe care am avut-o cu ea a produs și cea mai mare schimbare din viața mea și datorită ei îmi este mult mai clar care sunt lucrurile pe care merită să mă concentrez.
În ceea ce privește conceptul de costum pot să vorbesc doar din perspectiva actorului care atunci când îmbracă o haină, aceasta îl poate influența decisiv în lucrul la un personaj. Am o sensibilitate foarte mare în raport cu ce fel de comportament și atitudine îmi dictează haina pe care o port. Iar Corina mă surprinde foarte des cu propuneri creative și îndrăznețe atât în momentele în care lucrăm împreună la un spectacol, dar și în viața de zi cu zi.
Ea este un exemplu pentru mine și de bună organizare cu atât mai mult cu cât conduce deja de ceva vreme un atelier propriu de creație vestimentară și cred că nu întâmplător i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza mai bine de un an și jumătate.
M.A.: Care este mesajul tău de transmis celor te citesc acum?
L.G.: Le-aș transmite să îndrăznească să facă ceea ce își doresc să facă.
M.A.: Apropo de wishlist, în ce filme ai visat să joci când erai copil? Dar acum: în ce producții, fie de teatru, dans sau film, ai vrea să performezi?
L.G.: Când eram copil îmi doream să fiu Captain Planet din desenele cu același nume, mă vedeam Superman și eram convins că am o super putere și că am datoria să mi-o descopăr. Acesta este și principalul motiv pentru care, încă de mic, mi-am dorit să devin actor. Și cred că am devenit actor pentru că încă refuz să cred că nu am super puteri. Știu sigur că nu mă interesează să joc într-un anume film sau într-o anume producție de teatru și nici nu am avut sentimentul acesta când am văzut producții care mi-au plăcut. Pur și simplu m-am bucurat de ele, de reușita lor și atât.
Ce mi-aș dori însă ar fi să am întâlniri cu regizori de teatru și de film pe care îi apreciez atât din România cât și din afara țării, chiar dacă am mai lucrat cu o parte dintre ei.
M.A.: Ce lipsește din peisajul românesc în materie de teatru / dans / film?
L.G.: În momentul de față principala problemă a celor mai multe instituții de cultură este lipsa banilor. Dacă până nu de mult ne plângeam că pentru zona teatrală fondurile sunt insuficiente, acum putem spune că, în mare parte, nu mai sunt deloc. Multe teatre nu lucrează la producții noi pentru că nu au cu ce. Bineînțeles că acest lucru are și alte repercusiuni, actorii colaboratori ajung să nu mai aibă nici o sursă de venit și se deprofesionalizează pentru că teatrele programează tot mai rar spectacole cu colaboratori.
M.A.: Ce ne împiedică în aceste industrii (de teatru și film) să excelăm în România?
L.G.: Eu cred că România are un potențial uriaș de a excela atât în teatru cât și în film și avem multe exemple de astfel de reușite. Cele mai răsunătoare sunt în domeniul cinematografic, asta și datorită faptului că filmul dispune de o mai mare vizibilitate în plan internațional. Adevărata piedică este însă lipsa de resurse, de susținere a acestei zone culturale. Lipsa unor programe coerente și care să ofere șansa mai multor persoane talentate de a se exprima. Teatrele angajează actori extrem de greu, spațiile independente sunt pe cale de dispariție din cauza condițiilor dictate de pandemie și încet-încet riscăm să rămânem fără această zonă atât de importantă.
Există o mare lipsă de interes, din partea celor care ne conduc, pentru domeniul cultural. Este adevărat că această pandemie parcă a adâncit prăpastia, dar ea a venit pe un fond propice. Cred că s-ar putea profita de această situație pentru a da naștere unor programe care să ajute la încurajarea tinerilor creatori din aceste domenii pentru a avea ocazia să profeseze și să se dezvolte.
M.A.: Ce putem face la nivel de educație în sectoarele în care activezi?
L.G.: Dacă tinerii ajung la teatru este deja un lucru foarte important pentru educația lor. Teatrul, făcut responsabil, este un manifest prin el însuși. Ca și filmul. Este foarte interesantă inițiativa UNATC-ului de implementare a cursurilor de teatru în școli. În cele mai multe țări europene acest lucru este deja o normalitate, sper să devină cât de curând la fel și în România.
M.A.: Ce regrete ai legate de mersul tău profesional?
L.G.: Sunt momente pe care le-aș face diferit, dar de fiecare dată mi s-a demonstrat că toate lucrurile pe care le-am trăit, au fost așa cum au fost cu un motiv și aveam să îl înțeleg mai târziu.
M.A.: Cum "te joci pe tine" când se întâmplă asta? Este observabil din public?
L.G.: Tot timpul se întâmplă lucruri neprevăzute pe scenă, teatrul este o artă vie, dar actorii au de profitat din aceste momente. Atunci când îți înțelegi personajul și situația pe care o ai de jucat, "accidentele", așa cum se numesc în teatru, sunt momente care ajută pentru că ele te forțează să fii prezent și să reacționezi organic. Toți actorii care au terminat o școală de teatru cunosc asta și cu cât au șansa de a juca mai des cu atât le este mai ușor să se adapteze la astfel de situații.
Foto: Adrian Danciu (site)