19.11.2021
Eram la Porto când Adrian Danciu mi-a trimis din Bucureşti pozele de la sesiunea foto cu Lari Giorgescu. Cu umezeala Atlanticului pe piele, aştept o reacţie. Din partea mea. Cum să-l intuiesc pe acest actor-dansator din nişte poze şi câteva filmuleţe? Oare va spune ce gândeşte sau se va ascunde în spatele unor poveşti prescrise? Şi scot un uau! interiorizat. Ori cadrele, ori expresia lui îmi spun ceva. Pare un tip profund. El spune că era puţin "cam obosit şi cam slab" în poze. Mie mi-a părut fascinant. Dar poate aşa e când te vezi în fiecare zi. Te obişnuieşti cu tine, oricât de impresionant ai fi. După interviul scris cu Lari mi-am dat seama unde era conexiunea. Amândoi am vrut să salvăm lumea şi să deţinem supraputeri. Generaţia Captain Planet. Zâmbesc. Student al lui Gigi Căciuleanu şi a doamnei Miriam Răducanu, Lari nu putea fi altfel decât el însuşi. Aici şi acum, după zece ani. Căutându-l pe Lari. Nu-mi dau seama dacă l-am găsit. To be continued...



Manu Anghelescu: Lari, care este motivaţia principală pentru tine în a fi actor şi dansator?
Lari Giorgescu: Mă simt motivat de întâlnirile cu oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune cu a mea, de lucrul în echipă, de diversitatea provocărilor pe care le întâmpin atunci când am de-a face cu un rol nou, de întâlnirea cu publicul, de perspectiva de a lucra la proiecte care mă preocupă de multă vreme şi lista poate continua.

Parcursul meu de până acum m-a făcut să simt că nu mai pot fără să fac ceea ce fac. M-aş simţi handicapat dacă mi s-ar lua posibilitatea de a profesa. Ceea ce fac mi-a dezvoltat un întreg sistem de gândire care a devenit parte din natura mea.

M.A.: Cum e să împaci cele două profesii?
L.G.: De fapt nu sunt două profesii, pentru mine este una singură. Tot aşa cum nu se separă actoria de teatru de actoria de film, dacă eşti un actor care are capacitatea să îşi înţeleagă profesia pe deplin.

Am avut şansa de a lucra cu tot felul de regizori din toate cele trei arte şi niciodată nu m-am simţit altfel decât actor atunci când am jucat în spectacole de teatru, de dans sau în film. Partea interesantă este că cele trei arte, din perspectiva protagonistului, sunt complementare, presupun o pregătire riguroasă şi îi oferă o varietate mai largă de expresie. Presupun un actor foarte bine pregătit.


M.A.: De la 10 pentru FILM la TIFF 2012 au trecut zece ani. Cum au trecut pentru tine aceşti zece ani?
L.G.: Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri, iar perspectiva profesională s-a consolidat şi a căpătat un sens care îmi dă încredere şi mă face să fiu optimist cu privire la viitorul în domeniul pe care mi l-am ales. Am fost angajat de Teatrul National I.L. Caragiale din Bucureşti, unde în acest moment joc în nouă spectacole, sunt colaborator la alte teatre din Bucureşti, cum este Teatrul Dramaturgilor Români, dar şi din zona independentă ca Teatrul Unteatru. Am reuşit să generez proiecte care s-au dovedit a fi de succes, am lucrat la piese de teatrul radiofonic, fac dublaje de filme, am lucrat la şase spectacole de teatru TV, am avut două roluri principale în filme de lungmetraj, dar şi în filme de scurtmetraj.


M.A.: Ai lucrat cu Gigi Căciuleanu şi cu doamna Miriam Răducanu. Cum simţi că ai metamorfozat prin dansul / coregrafia ta, cele învăţate de la aceşti maeştri ai dansului românesc?
L.G.: Eu exist în lumea dansului datorită acestor două personalităţi artistice uriaşe şi foarte diferite ca modalitate de a gândi asupra artei lor. Aceste două forţe au reuşit nu numai să mă facă parte din acest domeniu, ci şi să îmi dea mijloacele să mă dezvolt, fără să îmi înăbuşe personalitatea. Ba mai mult mi-au dat curaj ca, la rându-mi, să ajung să pot crea în această zonă în care am fost profesionalizat de Gigi Căciuleanu şi de Miriam Răducanu.

M.A.: După 10 pentru FILM, cum a fost pentru tine să fii actor de film? Dar de teatru? Cum s-au îmbinat / suprapus? Ce ţi-a plăcut / nu ţi-a plăcut în munca din teatru vs actoria de film?
L.G.: Sunt sigur că un actor cu adevărat bun în teatru poate să fie cel puţin la fel de bun şi în film. Şi în această situaţie diferenţa este făcută doar de şansa pe care o ai de a lucra şi în domeniul cinematografiei, şansă care de cele mai multe ori ţine de hazard.

Sunt mai puţin întâlnite însă situaţiile când un actor care joacă mai mult în filme să poată juca cel puţin la fel de bine şi în teatru, deşi avem câteva exemple notabile. Am avut totuşi ocazia să lucrez cu camera în toată această perioadă de după ce am fost selectat la 10 pentru TIFF. Am luat şi un premiu pentru interpretare cu unul dintre scurtmetrajele în care am jucat, dar nu am avut şansa de a fi în vizorul personalităţilor din această lume, cu atât mai mult cu cât nu aflu despre castinguri decât după ce au avut loc, iar regizorii de film din România nu obişnuiesc să vină la teatru.

Totuşi am încredere că unele lucruri vin la vremea lor, că e doar o chestiune de sincronizare, iar eu trebuie să mai am un pic de răbdare.

 

M.A.: La ce visezi când visezi cu ochii deschişi?
L.G.: Ar fi o imensă bucurie pentru mine să am ocazia să joc şi în altă limbă, atât în film cât şi în teatru. Totodată visez ca la rându-mi să am ocazia de a da încredere şi de a oferi şansa de a lucra în acest domeniu tinerilor care îşi doresc asta. Tot aşa cum şi mie mi s-a dat încredere de către alţi artişti care mi-au devenit repere.

M.A.: Cum arată pentru tine o lume ideală?
L.G.: Cred cu tărie că fiecare dintre noi îşi poate crea lume ideală chiar în felul în care este lumea în acest moment. Simt că avem datoria să luăm ce e mai bun din toate câte ni se întâmplă şi să ne concentrăm mai mult pe lucrurile pozitive.

Dar ca să intru în jocul pe care mi-l propui, aş spune că o lume ideală este aceea în care noi, cu toţii, putem să facem ceea ce ne aduce bucurie, ne face să ne simţim împliniţi şi să putem şi trăi din asta.


M.A.: Dacă ar fi să schimbi ceva la ce ai trăit în ultimii ani, ce ai schimba?
L.G.: Aş schimba ceva ce mi-aş dori să pot schimba şi acum şi cred că nu o să reuşesc să schimb niciodată, capacitatea de a avea mai multă răbdare, mai ales cu mine. Această urgenţă permanentă de a face lucruri este parte din mine cu bunele şi cu relele ei.

M.A.: Apropo de schimbare / transformare, cum este să trăieşti cu cineva care creează costume? Pot aceste costume transforma felul în care te priveşti / priveşti lumea?
L.G.: În afara perspectivei profesionale, această perspectivă legată de cum privesc lumea este strâns legată şi de cea personală. Aşa se face că echilibrul mi-l dă şi soţia mea, Corina Boboc, care este designer vestimentar şi scenograf. Întâlnirea pe care am avut-o cu ea a produs şi cea mai mare schimbare din viaţa mea şi datorită ei îmi este mult mai clar care sunt lucrurile pe care merită să mă concentrez.

În ceea ce priveşte conceptul de costum pot să vorbesc doar din perspectiva actorului care atunci când îmbracă o haină, aceasta îl poate influenţa decisiv în lucrul la un personaj. Am o sensibilitate foarte mare în raport cu ce fel de comportament şi atitudine îmi dictează haina pe care o port. Iar Corina mă surprinde foarte des cu propuneri creative şi îndrăzneţe atât în momentele în care lucrăm împreună la un spectacol, dar şi în viaţa de zi cu zi.

Ea este un exemplu pentru mine şi de bună organizare cu atât mai mult cu cât conduce deja de ceva vreme un atelier propriu de creaţie vestimentară şi cred că nu întâmplător i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza mai bine de un an şi jumătate.


M.A.: Care este mesajul tău de transmis celor te citesc acum?
L.G.: Le-aş transmite să îndrăznească să facă ceea ce îşi doresc să facă.

M.A.: Apropo de wishlist, în ce filme ai visat să joci când erai copil? Dar acum: în ce producţii, fie de teatru, dans sau film, ai vrea să performezi?
L.G.: Când eram copil îmi doream să fiu Captain Planet din desenele cu acelaşi nume, mă vedeam Superman şi eram convins că am o super putere şi că am datoria să mi-o descopăr. Acesta este şi principalul motiv pentru care, încă de mic, mi-am dorit să devin actor. Şi cred că am devenit actor pentru că încă refuz să cred că nu am super puteri. Ştiu sigur că nu mă interesează să joc într-un anume film sau într-o anume producţie de teatru şi nici nu am avut sentimentul acesta când am văzut producţii care mi-au plăcut. Pur şi simplu m-am bucurat de ele, de reuşita lor şi atât.

Ce mi-aş dori însă ar fi să am întâlniri cu regizori de teatru şi de film pe care îi apreciez atât din România cât şi din afara ţării, chiar dacă am mai lucrat cu o parte dintre ei.


M.A.: Ce lipseşte din peisajul românesc în materie de teatru / dans / film?
L.G.: În momentul de faţă principala problemă a celor mai multe instituţii de cultură este lipsa banilor. Dacă până nu de mult ne plângeam că pentru zona teatrală fondurile sunt insuficiente, acum putem spune că, în mare parte, nu mai sunt deloc. Multe teatre nu lucrează la producţii noi pentru că nu au cu ce. Bineînţeles că acest lucru are şi alte repercusiuni, actorii colaboratori ajung să nu mai aibă nici o sursă de venit şi se deprofesionalizează pentru că teatrele programează tot mai rar spectacole cu colaboratori.

M.A.: Ce ne împiedică în aceste industrii (de teatru şi film) să excelăm în România?
L.G.: Eu cred că România are un potenţial uriaş de a excela atât în teatru cât şi în film şi avem multe exemple de astfel de reuşite. Cele mai răsunătoare sunt în domeniul cinematografic, asta şi datorită faptului că filmul dispune de o mai mare vizibilitate în plan internaţional. Adevărata piedică este însă lipsa de resurse, de susţinere a acestei zone culturale. Lipsa unor programe coerente şi care să ofere şansa mai multor persoane talentate de a se exprima. Teatrele angajează actori extrem de greu, spaţiile independente sunt pe cale de dispariţie din cauza condiţiilor dictate de pandemie şi încet-încet riscăm să rămânem fără această zonă atât de importantă.

Există o mare lipsă de interes, din partea celor care ne conduc, pentru domeniul cultural. Este adevărat că această pandemie parcă a adâncit prăpastia, dar ea a venit pe un fond propice. Cred că s-ar putea profita de această situaţie pentru a da naştere unor programe care să ajute la încurajarea tinerilor creatori din aceste domenii pentru a avea ocazia să profeseze şi să se dezvolte.


M.A.: Ce putem face la nivel de educaţie în sectoarele în care activezi?
L.G.: Dacă tinerii ajung la teatru este deja un lucru foarte important pentru educaţia lor. Teatrul, făcut responsabil, este un manifest prin el însuşi. Ca şi filmul. Este foarte interesantă iniţiativa UNATC-ului de implementare a cursurilor de teatru în şcoli. În cele mai multe ţări europene acest lucru este deja o normalitate, sper să devină cât de curând la fel şi în România.

M.A.: Ce regrete ai legate de mersul tău profesional?
L.G.: Sunt momente pe care le-aş face diferit, dar de fiecare dată mi s-a demonstrat că toate lucrurile pe care le-am trăit, au fost aşa cum au fost cu un motiv şi aveam să îl înţeleg mai târziu.


M.A.: Cum "te joci pe tine" când se întâmplă asta? Este observabil din public?
L.G.: Tot timpul se întâmplă lucruri neprevăzute pe scenă, teatrul este o artă vie, dar actorii au de profitat din aceste momente. Atunci când îţi înţelegi personajul şi situaţia pe care o ai de jucat, "accidentele", aşa cum se numesc în teatru, sunt momente care ajută pentru că ele te forţează să fii prezent şi să reacţionezi organic. Toţi actorii care au terminat o şcoală de teatru cunosc asta şi cu cât au şansa de a juca mai des cu atât le este mai uşor să se adapteze la astfel de situaţii.

Foto: Adrian Danciu (site)

0 comentarii

Publicitate

Sus