Adam şi Eva

- Corona nu există, sunt încălcate drepturile omului!
- Peste 10.000 de cazuri pe zi, trebuie să impunem restricţii!
- Certificatul verde!
- Vaccinul e experimental!
- Suntem nişte cobai, e un complot internaţional!
- Virusul nu există! Pământul nu există! Dumnezeu nu există!

Vocile se suprapun, strigăte pe fundal, iar aceste replici se repetă de câteva ori.

Eva aşteaptă pe un scaun, la o masă goală. Adam doarme pe un pat îngust şi suspină şi tremură din când în când. Doar masa şi patul sunt luminate, restul scenei e în întuneric. Strigătele se aud tot mai încet. Adam tresare şi se trezeşte. Se ridică în capul oaselor, transpirat. Eva nu pare să observe, stă nemişcată pe scaunul ei. Adam încearcă să se dea jos din pat, întinde mâna după ceva, apoi se răzgândeşte şi rămâne în fund pe pat. Repetă mişcarea de trei ori. În tot timpul acesta, Adam e cu spatele la public.

- Stai, nu te mişca! Cine eşti şi ce vrei, intrusule? strigă Adam. Nu vrei să spui, a? Nu cumva eşti vreun şerpişor deghizat? Vreun pui de năpârcă? De ce nu vorbeşti? Nu ştii să vorbeşti? Nu mă înţelegi? Sau ţi-e frică? Şi mie mi-a fost frică. Dar a trecut. Toate trec, înţelegi? Trebuie să-nţelegi, altfel vei rămâne blocat în labirintul tău de spaime. Dar ce frică mi-a fost şi mie! Nu a mai trăit nimeni o spaimă ca a mea. Viscerală. M-a dezintegrat frica mea. Apoi am încercat să fiu cerebral, ştii? Să stau de vorbă cu ea. La început se prefăcea că nu m-aude. Îşi întorcea capul, ca şi cum nu m-ar cunoaşte. Eu aveam cele mai bune intenţii. Voiam să ştiu cum o cheamă, să văd ce mai face, pe unde a călătorit, dacă şi-a făcut prieteni. I-o fi fost şi ei greu înţelegi? Nu se putea altfel, ştiam, a avut şi ea multe de suferit până m-a găsit. M-auzi? De ce nu răspunzi? Alooo! Sună telefonul? Cred că de la cablu sau gaz sau de pe la bănci. Mă caută să plătesc datoriile. Şi frica mea era îngropată în datorii. Nu la fel de mult ca mine, datoriile ei erau de altă natură, spirituală. Avea copii de hrănit. Mi-am dat seama după privirea ei ţintită în pământ. Parcă îi atârnau de gene greutăţi mai ceva ca la sala de fitness. Începuse să mă evite. Începeam să mă simt iritat. Probabil de la ceva ce mâncasem. Avusesem o cină foarte bogată, sunt un gurmand şi nu mă pot abţine de la mâncare. Pot să-mi ţin sub control setea, sunt ca o cămilă, pot trece zile întregi fără să beau nimic. Dar nu-mi pot controla foamea. E ca şi cum îmi ia stomacul foc dacă nu mănânc. Şi nu pot mânca aşa... orice îmi trânteşti pe masă. Trebuie să fie mâncăruri deosebite, rafinate, să-mi răsfeţe simţurile. O bucurie pot avea şi eu în viaţă! Singura care mi-a mai rămas. Din acest punct de vedere sunt mai bogat decât frica mea. Ea, sărmana, a rămas şi orfană, şi văduvă, şi fără copii, fără un acoperiş deasupra capului. Da, multe greutăţi a avut de îndurat, sărmana! Am încercat în fel şi chip să vorbesc cu ea, s-o ajut. Dar ea a rămas mută, cu privirea în jos, în faţa rugăminţilor mele. Goală pe dinăuntru, o formă bizară şi neîntinată pe drumul meu. Mă urmăreşti? Mai eşti acolo? Ai plecat? Îţi cam place să te plimbi, de aceea nu prinzi rădăcini. Dar nu te deranjează, nu-i aşa? O viaţă avem. Posibil să avem mai multe, depinde de cum ne purtăm. Dacă ne purtăm frumos, avem mai multe şanse. Mai multe şanse să se râdă de noi. Dacă ne purtăm urât, avem mai multe şanse să fim ostracizaţi. Cine să ştie ce să mai aleagă în zilele astea? Ai văzut ştirile la televizor, nu?

Se repetă strigătele de la început de 3 ori. După ce se potolesc, ceasul bate de 3 ori (pot fi clopotele unei biserici din apropiere). Eva oftează, dar nu se mişcă de pe scaunul ei. Adam încearcă să se dea jos din pat, se întinde după ceva, apoi se răzgândeşte şi rămâne în fund pe pat, cu spatele la spectatori.

- Stai! Nu te mişca! Cine eşti şi ce vrei, intrusule? Am făcut multe la viaţa mea, dar pe tine nu-mi amintesc să te fi întâlnit. Eşti făcut după chipul şi asemănarea mea? Eşti prieten sau duşman? Bun sau rău? Alb sau negru? Gri nu există, nu insista! Este fie o faţă a unei monede, fie cealaltă. Aşa stau lucrurile. Nu există cale de mijloc. Degeaba insişti. Argumentele tale par valide, par palide, nu mă poţi convinge, nu mă poţi ispiti cu ochii tăi de înger, cu ochii tăi de şarpe. Ori eşti lumină, ori eşti întuneric. Atât de simplu. Ori eşti suflet, ori eşti carne. Carne cu suflet? Unde-ai auzit? Zău? În faţa mea? Eu cred că nu mă asculţi. Ar trebui să-ţi dau un test scris să-ţi evaluez atenţia. Şi răbdarea. Văd că te grăbeşti. Nu ştii că lucrurile bune vin către cei care aşteaptă? Nu mai ai timp? Cum adică nu mai ai timp?

Încep iarăşi strigătele. Ceasul. Eva suspinând şi Adam încercând să se dea jos din pat fără a reuşi, cu spatele la public.
- Stai, nu te mişca! Cine eşti şi ce vrei, intrusule? (Adam ridică mâna dreaptă, disperat.) Cine eşti?