Cafeaua

Adam, cu spatele la public, stând în fund pe pat, cu mâna dreaptă ridicată, uitându-se în oglindă. Eva, pe scaun, nemişcată. Reflectorul orientat spre patul lui Adam se stinge, rămâne doar cel care luminează masa la care stă Eva.

-Spuneam că pun de-o cafea. Ar trebui să ajungă curând. Cu toată gălăgia asta de-afară s-ar putea să nu aud cheia în uşă. Măcar o cafea să-i fac. Trebuie să fie foarte obosit după călătoria aceasta, sus - jos, sus - jos, urcă - coboară - transpiră - îşi trage sufletul, urcă - coboară - transpiră - îşi trage sufletul. Sper să nu fi greşit drumul. Dacă l-a uitat, e pierdut. Adresa nu e prea complicată, trebuie să nu uite să facă dreapta la a treia. Detaliul acesta pare minor, dar e cel mai important de reţinut. Şi eu m-am pierdut odată. Ptiu! Dacă nu era lupul acela deghizat în scufiţă sau în cal troian sau în şarpele lui Visconti sau în floricică pe câmpii unde tot ce zboară se mănâncă! Eram lihnită, într-adevăr, şi mi-a prins bine o gură de măr proaspăt, dar uite-aşa am uitat încotro mă duceam. Am avut multe de suferit, multe încercări eşuate de a ieşi din labirint. Luminiţe la fiecare capăt de tunel - erau doar nişte becuri luminând slab în noapte. Noaptea e tare periculos. Aşa au spus şi la televizor: să nu ieşim noaptea pe străzi că ne prinde poliţia. Şi eu ce era să fac? De la atâta drum, eram obosită, îmi fusese foame. Am mâncat puţin, m-am destins şi-am uitat. Memoria e înşelătoare uneori. Pare că ţi-e prietenă şi te lasă de izbelişte atunci când ai cea mai mare nevoie de ea. Noroc că în toată alergătura mea fără rost am găsit hârtiuţa. Hârtiuţa cu adresa. Fără hârtiuţă nu faci nimic, nu ţi se permite să mergi nicăieri, nici la medic nu poţi ajunge. Îţi trebuie dovada că exişti, că ai un rost, că ai un drum pe care mergi. Interviuri? Nici pomeneală dacă nu ai hârtiuţa. Da, iar eu o aveam. O mărturie clară a propriei mele sorţi, pe care nimeni nu o putea pune la îndoială şi nimeni nu o putea altera. Am găsit-o, da! Dar a trebuit să caut multă vreme a treia stradă la care să fac la dreapta. Am reuşit, am ajuns acasă! El, însă, sper să nu se piardă cu firea dacă-i iese în cale balaurul. Ca-n orice basm, va fi nevoit să-l învingă singur. Fără adjuvanţi. Fără roluri secundare. E o piesă cu un singur actor. Un buildungsroman, o scriitură homodiegetică fără descrieri. Nu-mi plac pauzele descriptive. Mai degrabă mă mai joc cu vreo virgulă, cu vreun perfect simplu sau o rădăcină a vreunui cuvânt, decât să citesc înşiruiri de atribute. Pot să-mi imaginez eu casa, palatul, strada, pădurea, omul. Mi le creionez, nu-s prea bună la desen, mi le cânt, vocea mea de altistă nu duce ca a unei soprane, pot să le joc, chiar de-am jucat doar roluri minore, pot să le dau eu viaţă, în propria mea poveste. Şi-uite-aşa umplu lumea cu descendenţii mei. Dar hârtiuţa spune altceva. Hai să pun de-o cafea. Cu ce s-aprind focul?

Se caută prin buzunare şi scoate o bucăţică de hârtie şi o brichetă. Arde hârtiuţa zâmbind.
- Adame, ai