La esenţă: Alpii
Noi am găsit admirabil ceea ce au realizat austriecii pe munţii aceştia duri, cum i-au înfrumuseţat cu munca lor şi câtă infrastructură au construit, dar nu turism de masă căutam noi (chiar ne cam displace), ci provocarea muntelui, o zonă de montaniarzi. Abia în Vent (cam pe acolo se termină şoseaua) am reuşit să ne apropiem mai bine de aşa ceva. Am avut noroc de o vreme minunată şi am făcut câteva trasee interesante.
În prima zi am urcat de pildă până la cabana Martin Busch - situată la 2501 m altitudine - pe o potecă largă cât pentru o maşină şi doldora de turişti. Sunt enorm de mulţi oameni în Europa de Vest, cred că densitatea e de circa 2,5 ori mai mare decât în România, şi în plus, vasta majoritate chiar îşi permit să meargă în concediu, de unde rezultă uneori o nu prea agreabilă îngrămădeală. Dar n-a fost cazul aici. Turiştii de pe munte sunt iubitori de natură şi nu se incomodează reciproc, nu lasă gunoaie şi în general nu deranjează flora sau fauna. De la Martin Busch ne-am continuat urcarea cu încă vreo 100 de metri altitudine pe o potecă îngustă spre gheţarul Marzelferner, de la poalele crestei Marzelkamm şi ale vârfului Similaun.
Trebuie să vă spun că A., alias Wooly Man, a avut în excursia asta două idealuri: să îşi bată recordul de altitudine pe picioare şi să calce pe un gheţar veşnic.
Din păcate, de data aceasta, după ce am mai urcat un sfert de oră, am ajuns la o blocare a potecii din cauza căderilor de pietre. Alpii sunt formaţi din şisturi şi se erodează uşor. Se desprinsese şi se prăbuşise un versant întreg de munte probabil sub acţiunea alunecării gheţarului ori a ploilor. Poteca era semnalizată ca închisă, şi un indicator ne avertiza că prezintă pericol asupra vieţii. Am încercat să ocolim prin altă parte, unde se ghicea o micuţă potecă neoficială, dar şi aceea s-a înfundat nu după mult timp. Ne-a oferit totuşi drept consolare o superbă privelişte asupra gheţarului şi apariţia unei marmote simpatice, care stătea nemişcată şi cu dinţişorii scoşi aşteptând să vadă ce mişcări facem. Noi ne aflam la circa 30 de metri de ea şi o studiam cu binoclul. După un timp de stat aşa imobilă (are culoarea atât de bine adaptată la mediu încât de departe părea o piatră), s-a plictisit şi a luat-o la sănătoasa. În alt loc am văzut şi şoimi, iar în altul o lăcustă mare ingurgitând o lăcustă mică. Dar astea au fost în alte zile, doar că acum mi-am adus aminte.
Pe traseul către Martin Busch Hütte, care mergea pe o vale destul de largă, practic aproape pe o curbă de nivel, am văzut de ambele părţi ale râului oi, numai că erau cam caraghioase: aveau ugerul mai mic, iar urechile mai lungi şi mai chele decât cele de la noi. Or fi fost altă rasă. Poteca trecea şi pe lângă o stână, o casă foarte joasă în formă de triunghi cu laturile acoperişului până la pământ, construită integral din bucăţi de şisturi înguste şi netede clădite unele peste altele, cu ferestre mici în care erau înghesuiţi bocanci, înauntru nişte scule de lemn, în curte ceva găini, un generator şi cam atât. Dar într-o rână lângă stână era parcat un Opel de teren cu număr de Italia. Probabil al ciobanului. Ne găseam aici într-o zonă de graniţă. Într-o îngrăditură mai avea şi 2 cai.
Mai toate râurile care izvorăsc din gheţari sunt foarte rapide şi furioase şi au culoarea cimentului sau a cafelei cu lapte. Când te uiţi la ele arată ca o viitură. Macină roca într-un nisip foarte fin şi vin la vale învolburate. Era interesant că peste zi, din cauza căldurii neobişnuite, se accelera topirea gheţarilor şi râurile creşteau simţitor, iar seara se diminuau iarăşi. Gazda din Vent ne-a spus că ar fi cazul să mai plouă, fiindcă aproape toată vara nu căzuseră decât rafale trecătoare şi rare. Până şi în Alpi?! Noi ne alocaserăm o marjă de 2 zile pentru ploaie în excursie, dar din fericire nu am stat pe margine deloc din cauza vremii.
În ziua următoare acestei ture de încălzire, şi un pic neîmpliniţi că nu ajunseserăm la gheţar, am abordat un alt traseu, mai greu şi mai abrupt, către cabana Breslauer, situată la 2844 m altitudine, la poalele lui Wildspitze. Aceasta e cocoţată pe o vale mai aspră, fără vegetaţie, aproape doar piatră goală; numai pe alocuri am întâlnit smocuri de iarbă scurtă, bătută de un vânt rece care sufla dinspre nord. Râul de aici, însă, deşi tot din gheţar izvora, era mai limpede, probabil nu antrena atâta nisip sau se filtra în mod natural din pricina terenului. După 3 ore de urcuş solicitant, am ajuns la Breslauer cam istoviţi şi mai ales flămânzi. Am descoperit cu uimire că terasa de acolo era plină cu oameni care comandau care mai de care bunătăţi. Fiindcă de obicei cabanele acestea de munte din Alpi dispun de personal şi serviciu turistic complet între sfârşitul lui Iunie şi sfârşitul lui Septembrie, inclusiv restaurant. Arată foarte bine pe dinăuntru, şi sunt întreţinute de diverse cluburi alpine germane sau austriece. Au camere de mai multe categorii (duble, camere cu paturi supraetajate şi, respectiv, priciuri), electricitate şi canalizare, hidrofor cu furtun de aducţiune de la cel mai apropiat izvor - astfel încât poţi beneficia de apă rece şi caldă non-stop - cameră de uscat hainele, duşuri, dispensoare de săpun şi de hârtie igienică mereu pline, şi aşa mai departe. Dar în afara sezonului estival sunt deservite doar de un cabanier şi numai în regim pentru alpinişti. Cabana asta avea chiar şi un mini-teleferic propriu cu care aducea provizii din vale. (Apropos, am vazut şi o stână care avea aşa ceva, sunt foarte frecvente.)
După ce noi am mâncat din traistă şi ne-am mai încălzit, A. s-a interesat de un traseu spre cel mai apropiat gheţar, Rofenkarferner. Era un traseu nemarcat cu vopsea, ci doar pe alocuri cu momâi, dar poteca fusese bine umblată şi era foarte clar vizibilă. Pe ea ne-am întâlnit cu nişte alpinişti care tocmai coborau de pe Wildspitze. Am intrat în vorbă cu un austriac care când a auzit că suntem români, a zis " ah, nice mountains there, too!" Nu fusese niciodată în Carpaţi, dar cunoscuse în Iran câţiva alpinişti români buni care îi povestiseră. A. s-a lăudat că România tocmai a avut o expediţie reuşită pe Everest, după care am mai schimbat urări de "aveţi grijă" şi "distracţie faină" şi i-am dat bătaie mai departe.
După încă vreo jumătate de oră de urcat, inclusiv peste grohotiş, ne-am atins în fine ţelul. Ni s-a oferit, asemenea unor privilegiaţi, intrarea într-un peisaj superb, care îţi tăia răsuflarea. O lume a esenţelor, pură şi aspră: din toate părţile vârfuri înzăpezite, ocrul pietrei alternând cu albastrul violaceu al cerului şi cu albul murdar al gheţii veşnice! Am păşit în sfârşit pe limba lui Rofenkar. Inutil să amintesc că ne-a trecut instantaneu toată oboseala. Am fotografiat într-o nebunie în toate direcţiile. La dreapta se zăreau nişte bucăţi de gheţar încremenite în alunecarea spre vale, care, crăpându-se, se desprinseseră de masa gheţarului şi atârnau acum, suspendate, imobile şi rigide. Erau înalte de zeci de metri şi colorate albăstrui. Ne găseam la circa 3050 m altitudine, şi bietul Rofenkar transpira de mama focului, curgeau şiroaiele pe el şi de pe el la vale, dar a fost amabil şi ne-a lăsat şi pe noi să i ne suim în cârcă. Am rămas doar acolo la bază fiindcă nu aveam echipament pentru gheaţă şi nici experienţa necesară, iar cu topirile acelea prelungite şi imprevizibile era periculos. Din vale am fi putut să angajăm un ghid montan cu echipament complet care să ne ducă în ture. Numai că preţul total s-ar fi ridicat la 200 şi mai bine de euro.
Oricum, A. şi-a îndeplinit şi aşa visul şi eram amândoi fericiţi. Era atât de frumos acolo sus încât era cât pe ce să ne scoatem batistele. De la cabana Breslauer se putea privi departe, până în Italia, unde am distins un hotel şi un teleschi pe gheţar, la peste 3000 de metri.
După tura asta a urmat o zi de relaxare, în care am poposit la numai 2400 de metri altitudine, pe un traseu de belvedere, de unde puteam admira în voie şi din diverse unghiuri principalele vârfuri ale zonei: Wildspitze, Similaun şi Weisskugel, un alt "monstru" îmbrăcat în gheaţă. Am făcut o mulţime de poze, am mâncat şi dormitat pe o păşune, iar statul la citit a fost nemaipomenit.
În ultima zi am vizitat un cătun apropiat de Vent, numit Rofen (de unde şi numele gheţarului Rofenkar). Rofen e situat la 1 km jumătate distanţă pe şosea de Vent, şi aici chiar că se termină asfaltul. E la 2050 de metri altitudine şi are în total 4 case, dintre care un hotel de 3 stele cu antenă satelit, saună şi alte conforturi moderne, un hambar, şi două pensiuni. Pe terasa restaurantului uneia dintre pensiuni am mâncat un gulaş şi o plăcintă cu brânză geniale, de ne lingeam pe buze. În apropiere se deschid nişte chei micuţe, înguste şi scurte, dar foarte adânci, ale căror maluri sunt conectate printr-un pod suspendat. Aici se poate face canyoning, se întâlnesc cai care pasc liberi şi vin la mângâiat. Sunt atât de mulţi turişi, încât caii sunt deja obişnuiţi să vină singuri şi să te îmboldească să îi alinţi.
Un lucru care ne-a impresionat în Austria, mai cu seamă aici, în Alpii tirolezi, este omniprezenţa troiţelor şi altarelor miniaturale de pe marginea drumului. Aproape fiecare vârf îşi are câte o cruce a sa. E plin de icoane şi candele, de capele şi bisericuţe. Chiar şi un cătun ca Rofenul avea o biserică proprie. În alt loc, o stână alipită sus într-o căldare, deşi era probabil locuită de o singură familie sau poate două, îşi avea capela proprie. În general chiar şi unde se găseşte doar o casă izolată, oamenii şi-au făcut sălaş de închinare şi de rugăciune. Probabil când urcuşul e greu, când vezi cât de neputincios eşti şi cât mai e până sus, şi că deasupra ta e doar piatră şi cer, îl priveşti cu alţi ochi pe Dumnezeu.
Noi am găsit admirabil ceea ce au realizat austriecii pe munţii aceştia duri, cum i-au înfrumuseţat cu munca lor şi câtă infrastructură au construit, dar nu turism de masă căutam noi (chiar ne cam displace), ci provocarea muntelui, o zonă de montaniarzi. Abia în Vent (cam pe acolo se termină şoseaua) am reuşit să ne apropiem mai bine de aşa ceva. Am avut noroc de o vreme minunată şi am făcut câteva trasee interesante.
În prima zi am urcat de pildă până la cabana Martin Busch - situată la 2501 m altitudine - pe o potecă largă cât pentru o maşină şi doldora de turişti. Sunt enorm de mulţi oameni în Europa de Vest, cred că densitatea e de circa 2,5 ori mai mare decât în România, şi în plus, vasta majoritate chiar îşi permit să meargă în concediu, de unde rezultă uneori o nu prea agreabilă îngrămădeală. Dar n-a fost cazul aici. Turiştii de pe munte sunt iubitori de natură şi nu se incomodează reciproc, nu lasă gunoaie şi în general nu deranjează flora sau fauna. De la Martin Busch ne-am continuat urcarea cu încă vreo 100 de metri altitudine pe o potecă îngustă spre gheţarul Marzelferner, de la poalele crestei Marzelkamm şi ale vârfului Similaun.
Trebuie să vă spun că A., alias Wooly Man, a avut în excursia asta două idealuri: să îşi bată recordul de altitudine pe picioare şi să calce pe un gheţar veşnic.
Din păcate, de data aceasta, după ce am mai urcat un sfert de oră, am ajuns la o blocare a potecii din cauza căderilor de pietre. Alpii sunt formaţi din şisturi şi se erodează uşor. Se desprinsese şi se prăbuşise un versant întreg de munte probabil sub acţiunea alunecării gheţarului ori a ploilor. Poteca era semnalizată ca închisă, şi un indicator ne avertiza că prezintă pericol asupra vieţii. Am încercat să ocolim prin altă parte, unde se ghicea o micuţă potecă neoficială, dar şi aceea s-a înfundat nu după mult timp. Ne-a oferit totuşi drept consolare o superbă privelişte asupra gheţarului şi apariţia unei marmote simpatice, care stătea nemişcată şi cu dinţişorii scoşi aşteptând să vadă ce mişcări facem. Noi ne aflam la circa 30 de metri de ea şi o studiam cu binoclul. După un timp de stat aşa imobilă (are culoarea atât de bine adaptată la mediu încât de departe părea o piatră), s-a plictisit şi a luat-o la sănătoasa. În alt loc am văzut şi şoimi, iar în altul o lăcustă mare ingurgitând o lăcustă mică. Dar astea au fost în alte zile, doar că acum mi-am adus aminte.
Pe traseul către Martin Busch Hütte, care mergea pe o vale destul de largă, practic aproape pe o curbă de nivel, am văzut de ambele părţi ale râului oi, numai că erau cam caraghioase: aveau ugerul mai mic, iar urechile mai lungi şi mai chele decât cele de la noi. Or fi fost altă rasă. Poteca trecea şi pe lângă o stână, o casă foarte joasă în formă de triunghi cu laturile acoperişului până la pământ, construită integral din bucăţi de şisturi înguste şi netede clădite unele peste altele, cu ferestre mici în care erau înghesuiţi bocanci, înauntru nişte scule de lemn, în curte ceva găini, un generator şi cam atât. Dar într-o rână lângă stână era parcat un Opel de teren cu număr de Italia. Probabil al ciobanului. Ne găseam aici într-o zonă de graniţă. Într-o îngrăditură mai avea şi 2 cai.
Mai toate râurile care izvorăsc din gheţari sunt foarte rapide şi furioase şi au culoarea cimentului sau a cafelei cu lapte. Când te uiţi la ele arată ca o viitură. Macină roca într-un nisip foarte fin şi vin la vale învolburate. Era interesant că peste zi, din cauza căldurii neobişnuite, se accelera topirea gheţarilor şi râurile creşteau simţitor, iar seara se diminuau iarăşi. Gazda din Vent ne-a spus că ar fi cazul să mai plouă, fiindcă aproape toată vara nu căzuseră decât rafale trecătoare şi rare. Până şi în Alpi?! Noi ne alocaserăm o marjă de 2 zile pentru ploaie în excursie, dar din fericire nu am stat pe margine deloc din cauza vremii.
În ziua următoare acestei ture de încălzire, şi un pic neîmpliniţi că nu ajunseserăm la gheţar, am abordat un alt traseu, mai greu şi mai abrupt, către cabana Breslauer, situată la 2844 m altitudine, la poalele lui Wildspitze. Aceasta e cocoţată pe o vale mai aspră, fără vegetaţie, aproape doar piatră goală; numai pe alocuri am întâlnit smocuri de iarbă scurtă, bătută de un vânt rece care sufla dinspre nord. Râul de aici, însă, deşi tot din gheţar izvora, era mai limpede, probabil nu antrena atâta nisip sau se filtra în mod natural din pricina terenului. După 3 ore de urcuş solicitant, am ajuns la Breslauer cam istoviţi şi mai ales flămânzi. Am descoperit cu uimire că terasa de acolo era plină cu oameni care comandau care mai de care bunătăţi. Fiindcă de obicei cabanele acestea de munte din Alpi dispun de personal şi serviciu turistic complet între sfârşitul lui Iunie şi sfârşitul lui Septembrie, inclusiv restaurant. Arată foarte bine pe dinăuntru, şi sunt întreţinute de diverse cluburi alpine germane sau austriece. Au camere de mai multe categorii (duble, camere cu paturi supraetajate şi, respectiv, priciuri), electricitate şi canalizare, hidrofor cu furtun de aducţiune de la cel mai apropiat izvor - astfel încât poţi beneficia de apă rece şi caldă non-stop - cameră de uscat hainele, duşuri, dispensoare de săpun şi de hârtie igienică mereu pline, şi aşa mai departe. Dar în afara sezonului estival sunt deservite doar de un cabanier şi numai în regim pentru alpinişti. Cabana asta avea chiar şi un mini-teleferic propriu cu care aducea provizii din vale. (Apropos, am vazut şi o stână care avea aşa ceva, sunt foarte frecvente.)
După ce noi am mâncat din traistă şi ne-am mai încălzit, A. s-a interesat de un traseu spre cel mai apropiat gheţar, Rofenkarferner. Era un traseu nemarcat cu vopsea, ci doar pe alocuri cu momâi, dar poteca fusese bine umblată şi era foarte clar vizibilă. Pe ea ne-am întâlnit cu nişte alpinişti care tocmai coborau de pe Wildspitze. Am intrat în vorbă cu un austriac care când a auzit că suntem români, a zis " ah, nice mountains there, too!" Nu fusese niciodată în Carpaţi, dar cunoscuse în Iran câţiva alpinişti români buni care îi povestiseră. A. s-a lăudat că România tocmai a avut o expediţie reuşită pe Everest, după care am mai schimbat urări de "aveţi grijă" şi "distracţie faină" şi i-am dat bătaie mai departe.
După încă vreo jumătate de oră de urcat, inclusiv peste grohotiş, ne-am atins în fine ţelul. Ni s-a oferit, asemenea unor privilegiaţi, intrarea într-un peisaj superb, care îţi tăia răsuflarea. O lume a esenţelor, pură şi aspră: din toate părţile vârfuri înzăpezite, ocrul pietrei alternând cu albastrul violaceu al cerului şi cu albul murdar al gheţii veşnice! Am păşit în sfârşit pe limba lui Rofenkar. Inutil să amintesc că ne-a trecut instantaneu toată oboseala. Am fotografiat într-o nebunie în toate direcţiile. La dreapta se zăreau nişte bucăţi de gheţar încremenite în alunecarea spre vale, care, crăpându-se, se desprinseseră de masa gheţarului şi atârnau acum, suspendate, imobile şi rigide. Erau înalte de zeci de metri şi colorate albăstrui. Ne găseam la circa 3050 m altitudine, şi bietul Rofenkar transpira de mama focului, curgeau şiroaiele pe el şi de pe el la vale, dar a fost amabil şi ne-a lăsat şi pe noi să i ne suim în cârcă. Am rămas doar acolo la bază fiindcă nu aveam echipament pentru gheaţă şi nici experienţa necesară, iar cu topirile acelea prelungite şi imprevizibile era periculos. Din vale am fi putut să angajăm un ghid montan cu echipament complet care să ne ducă în ture. Numai că preţul total s-ar fi ridicat la 200 şi mai bine de euro.
Oricum, A. şi-a îndeplinit şi aşa visul şi eram amândoi fericiţi. Era atât de frumos acolo sus încât era cât pe ce să ne scoatem batistele. De la cabana Breslauer se putea privi departe, până în Italia, unde am distins un hotel şi un teleschi pe gheţar, la peste 3000 de metri.
După tura asta a urmat o zi de relaxare, în care am poposit la numai 2400 de metri altitudine, pe un traseu de belvedere, de unde puteam admira în voie şi din diverse unghiuri principalele vârfuri ale zonei: Wildspitze, Similaun şi Weisskugel, un alt "monstru" îmbrăcat în gheaţă. Am făcut o mulţime de poze, am mâncat şi dormitat pe o păşune, iar statul la citit a fost nemaipomenit.
În ultima zi am vizitat un cătun apropiat de Vent, numit Rofen (de unde şi numele gheţarului Rofenkar). Rofen e situat la 1 km jumătate distanţă pe şosea de Vent, şi aici chiar că se termină asfaltul. E la 2050 de metri altitudine şi are în total 4 case, dintre care un hotel de 3 stele cu antenă satelit, saună şi alte conforturi moderne, un hambar, şi două pensiuni. Pe terasa restaurantului uneia dintre pensiuni am mâncat un gulaş şi o plăcintă cu brânză geniale, de ne lingeam pe buze. În apropiere se deschid nişte chei micuţe, înguste şi scurte, dar foarte adânci, ale căror maluri sunt conectate printr-un pod suspendat. Aici se poate face canyoning, se întâlnesc cai care pasc liberi şi vin la mângâiat. Sunt atât de mulţi turişi, încât caii sunt deja obişnuiţi să vină singuri şi să te îmboldească să îi alinţi.
Un lucru care ne-a impresionat în Austria, mai cu seamă aici, în Alpii tirolezi, este omniprezenţa troiţelor şi altarelor miniaturale de pe marginea drumului. Aproape fiecare vârf îşi are câte o cruce a sa. E plin de icoane şi candele, de capele şi bisericuţe. Chiar şi un cătun ca Rofenul avea o biserică proprie. În alt loc, o stână alipită sus într-o căldare, deşi era probabil locuită de o singură familie sau poate două, îşi avea capela proprie. În general chiar şi unde se găseşte doar o casă izolată, oamenii şi-au făcut sălaş de închinare şi de rugăciune. Probabil când urcuşul e greu, când vezi cât de neputincios eşti şi cât mai e până sus, şi că deasupra ta e doar piatră şi cer, îl priveşti cu alţi ochi pe Dumnezeu.
