Prânz duminical

Doar pe treptele de marmoră zdrențuită ale casei Tutungioaicei adie o părelnică răcoare. Să mă scald în ea până nu cade în vipia zilei. Din poartă, o privesc. Mândră că locuim în aceeași curte. O casă înaltă, cu un hol imens, înconjurat de cele zece camere. Când intrai pe ușă, te întâmpina imaginea ta reflectată în peretele oglindă din capăt, deasupra căruia unul din cele trei candelabre vieneze mai lumina încă desenul floral al parchetului. Pătat acum, când apăruseră chiriașii momentului. Oameni modești, foști țărani, acum cu funcții în capitală, repartizați aici și nu altundeva.

Tutungioaica construise și camere de închiriat, stil vagon spunea mama, treceai dintr-o cameră în alta. Dacă aveai trei camere să zicem, încropeai un apartament blocând ultima ușă cu un dulap. Curte interioară numai piatră, doar volbura îndrăznea s-o spargă ici, colo. Lângă cotețul porcului nu aveam voie, oricum nu mirosea a crini regali. Bucătăria de vară o ocoleam singură. De acolo se intra în pivnița de spaimă, dacă nu ești cuminte, diseară dormi cu șoarecii. Singurul refugiu, grajdul cu trăsura fără roți. Capitonată cu atlas vișiniu, înclinată, îi lipsea una dintre roți, îmi depăna povești. Închideam ochii, plimbam mâna pe mătasea pernelor și întâmplări cu prinți salvând frumoase, harnice, curajoase, deștepte fete, prințese sau cenușărese, mă fermecau.

Acum în grajd te sufoci. Mai bine stau pe o treaptă ferfenițită. Aștern un rest de covor din fața ușii noastre, îl investesc Buhara, unul din visele mamei de neîntâmplat vreodată. Soarele amiezii usucă aerul, albește cerul, devenit o întinsă apă de clătit albiturile. Adică un azuriu decolorat. Îmi întind comorile pe covor? Greșiți. Le așez pe lespedea de albă piatră a unui străvechi castel. Castelul Esmeraldei. În sala cu arcade, coloane, invazie de flori multicolore, toată numai voaluri din frunze proaspete, reci, crude încă, ea ne privește din tronu-i aurit. Emoționată, sufăr când văd necuviincioasa scamă prinsă într-unul dintre volanurile dantelate ale rochiei de catifea smeurie, în timp ce mă înclin după cum o cere protocolul oricărei curți princiare. Le prezint pe frumoasele mele Zizi și Mimi, păpuși meșterite de mine din pânză albă. Au cap triunghiular, acoperit cu un strălucitor păr, mătasea porumbului. Lipit pe cap cu pap, amestec de apă și făină, universalul lipici al vremii. Ochi desenați cu un creion chimic rătăcit. Genele ajung până în sprâncenele subțiri, cam tremurate. Corpul? Un cilindru cât degetul mijlociu al Tutungioaicei, prevăzut, în partea de sus, cu alți doi cilindri cât degetul meu mic, mâini suple, grațioase, ușor de îndoit. Totul terminat cu picioarele, cilindri mai groși, să țină la drumuri lungi, prin păduri neumblate încă. Mimi e cea mai elegantă, la rochia de mătase poartă și un guler de vulpe polară. Toate trei suntem vesele. Oare cu ce ne va îmbia Esmeralda stomacurile chiuitoare? Cel puțin o tartină cu margarină și un ceai de tei dulce, dulceee să parfumeze întreg palatul. Zizi și Mimi se înclină anevoie, șoricei pofticioși au gustat din cilindrica lor constituție. Contesă Mimi, dorești ceva anume? melodios răsună glasul Esmeraldei. Dar când să-i răspundă, strălucitorul păr lipit de cap alunecă, oprindu-se în albul gulerului de blană. Oricum, nu i-ar fi putut răspunde, nu învățase încă muzicala limbă a gazdei noastre. Zizi, mă auzi, Zizi? șoptesc păpușii uitată în pijamaua cu albăstrele. Mi-e atât de foame că nu te mai aud. Vreau să fie duminică. Amintește-i Esmeraldei de prânzul nostru duminical. Dacă l-a uitat? E prințesă, dar și vrăjitoare. O vrăjitoare bună, uite ce pantofiori de cristal poartă. Ce tot șușotiți voi acolo? veni ea spre noi. Cu pas ușor. Atât de ușor încât nu se auzea. Dar cum ai fi putut-o auzi când pantofiorii de cristal se îngropau în covorul moale, înalt? Ce să-i răspund? De foame nu puteam aminti, nu intra în protocol. Poate ar fi așternut fripturi ori sarmale, căni cu lapte, pe platouri de aur bătute în rubine, dacă i-am mărturisi câți șoricei s-au ascuns în burticile noastre. Nici un oaspete însă, oricât de flămând ar fi, nu cutează să-i sugereze gazdei că nimerit ar fi să întindă o masă îmbelșugată. Deodată însă, ne învăluie o cerească mireasmă de carne prăjită în ulei încins. Esmeralda? Dispăruse. Zizi și Mimi zăceau părăsite pe Basmele românilor, deschisă la pagina 23. Tobi se trezește și el. Aleargă mieunând ca într-o nemiloasă vânătoare de muște. Mustățile i se prind în bucuria aromatelor efluvii..
- Ți-e foame, mamă? Ți-am adus trei chiftele și o felie de pâine. Neagră și sănătoasă, să crești mare și frumoasă. Ce faci? Nu mănânci?

Cum, fără Zizi și Mimi? Foamea le mistuie cilindrul-corp în locul în care se înnoadă eșarfa cordon. Vai, am lăsat-o pe Mimi cheală, să-i lipesc părul strălucitor, mătasea porumbului bine copt. Dar nu, amânăm. Mai întâi să ne ospătăm. O sprijin de marginea farfuriei în al cărui alb unsuros tronează cele trei ispite dolofane. Bronzate, aromate, ah, ce arome se împletesc spre nesățiosul meu nas. Lacom vrând să prindă duminicala mireasmă, s-o sechestreze, a lui să fie, chiar și în fața obligatoriei/nesuferitei cești cu lapte praf. Rup felia de pâine în trei bucăți, pun deasupra fiecăreia câte o chiftea, le împing, la distanțe egale, spre marginea aurie a farfuriei. Tobi se învârtește furibund în jur, lovind păpușile cu stufoasa lui coadă neagră tăciune. Că Tăciune ar trebuie să-l cheme, râde mama când nu plânge. Vai, vai, pe el l-am uitat! Nu-l uită mama. Dragele mele mă așteaptă, lipite de marginea aurie a farfuriei. Mâncați, fetelor, reci își pierd din duminicalul gust. Uitați-vă la mine, ce delicat înfulec. Prea repede parcă. Cât ai clipi de două ori, chifteluța mea a dispărut în gura lacomului căpcăun Simt miros de... Îi plimb contesei Mimi tartina pe sub nasul desenat cu cerneală roșie, singura rămasă în casă, și iată-mă, Mimi cea lacomă am devenit. Mușc din coaja de pâine, apoi un sfert de chiftea, mestec mai rar, festinul nostru să dureze. În clipa aceea însă, strada răsună de un scrâșnet metalic. Din nou s-au pupat două mașini, ăsta e locul lor preferat. Mă ridic, nu m-am înșelat. Un camion și o dubiță trec prin drama recunoașterii vinovatului. Las restul chiftelei, aburinde încă, în farfurie și alerg la pietroiul meu de spectator din fața gardului. Șoferii, teferi, întregi, țipă unul la altul. După ce își înșiră salbele personale de înjurături, vai, să știe mama!, demarează. Calm, liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă întorc pe treapta mea de marmură[ zdrențuită să termin tartina începută, s-o hrănesc și pe Mimi. În farfurie însă doar o bucată de pâine între dâre de grăsime. Tobi! Văzând că întârzii, a hrănit-o el pe Mimi. Își făcea siesta deja, tolănit pe treapta de sus, singura neciobită. Îl mângâi pe cap, între urechile mici și ascuțite. Ți-a plăcut prânzul nostru duminical? Nu m-am supărat, termin eu pâinea rămasă. Mușc din ea, e dulce, gustoasă cum numai o felie de friptură poate fi.