Cred că am... ezitat

Trece totul pe lângă mine, pierd fiecare oră fixă și orice tren mi-aș dori să iau dispare din gară înainte să fi ajuns eu. Până la urmă, era și normal să-mi ratez evadarea dacă am pierdut și orarul ei. Totuși care evadare și care orar? Fuga de lume - inevitabilul și cunoscutul reflex - sau fuga către lume - dorința ascunsă adânc în inimă -? Patru și jumătate fix - un televizor închis cu o oră mai devreme - sau șase fără un sfert - adică un pui de plâns și un suc -?

Probabil e mai bine să rămân în casă. Acasă e mult spus pentru ceva care mă face să trăiesc în liniște, înconjurată de oameni cu megafoane. Am fost de multe ori în casă și de prea puține ori acasă. Acasă în locuri diferite.

Prima oară am locuit într-o garsonieră cu un balcon îngust în care țineam bancheta unei mașini. Mă așezam acolo în fiecare noapte și ascultam aceleași cuvinte care, la vremea aia, erau cele mai frumoase silabe. Acum sunt doar amintirea albă a unei perioade lungi de timp în care am rămas fără cheia de acasă.

A doua oară am avut un apartament cu două camere cu pereți mucegăiți. Am reconstruit încăperile de la zero, am vopsit pereții și am reparat mobilierul din metal. M-am lovit de câteva ori cu capul în grindă așa că am început să merg aplecată. Asta până când s-a desprins tot tavanul și a căzut peste mine. Abia câteva luni mai târziu aveam să aflu că vecina de mai sus lăsa intenționat apa să curgă.

Cel mai frumos loc în care am stat a fost casa de la periferia orașului de unde puteam vedea cum se sting și se aprind felinarele de pe ambele străzi pe care locuisem până atunci. Aveam o grădină așa frumoasă, cu așa multe flori și stele pe cer... Aveam impresia că toate galaxiile curg prin fața casei mele și mă lasă să-mi aleg propria constelație. Camerele erau mari, la fel și geamurile pe care desenam copaci fără frunze, însă, surprinzător, pereții erau mereu calzi.

Adevărul e că n-am apucat să văd cum e iarna acolo. Totalitatea alegerilor mele de până atunci m-a adus în punctul în care mă lăsam aproape convinsă că nu merit o locuință așa bună. Asta doar pentru că nu-mi găseam locul. Dar de data asta chiar o făcusem; chiar mă acomodasem și chiar mă vedeam locuind acolo până la moarte.

Dar nu e un capăt de lume, nu? Mi-aș putea găsi o altă casă cu titlul de "acasă", dar parcă ar fi timpul să caut doar locuri de odihnă, nu de staționare permanentă.

Acum mă întreb ce înseamnă odihnă și ce vreau să-mi odihnesc - corpul, inima sau mintea? Trebuie să știu dacă pot dormi pe o bancă și să-mi fie suficient, sau într-o carte, sau în locul în care mințile oamenilor nu se mai agită. Am nevoie să știu toate detaliile despre mine înainte să-mi pot găsi locul temporar de veci care să se asorteze cu floarea de după ureche pe care am cules-o din tufișurile din fața ultimei case în care am stat, ori am ridicat-o de lângă coșul de gunoi în care zăcea un buchet de narcise.

Dar ce-ar fi să încerc cheia, încă o dată, în ultima ușă care mi-a fost închisă în nas? E un ideal de fericire pe care nu vreau să-l mai găsesc. Ori acolo, ori nicăieri.