Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Sport  Sageata  Sport de poveste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre fotbal, candidaţi şi preşedinţi


Cosmin Stăniloiu

22.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică



La fotbal trebuie să potriveşti adjectivele la fel de bine ca în orice poveste care începe să fie spusă. Sau, poate mai bine ca în orice altă poveste, pentru că fotbalul vorbit e o problemă de adjective mai mult decît de eficienţă. Comparaţiile sînt precum mijlocaşii la închidere în povestea fotbalului, blocînd orice derapaj imaginativ cînd vine vorba de vreun dribling sau vreo pasă. Cît despre şuturile la poartă, aici contează verbele. A plasa nu-i niciodată totuna cu a arunca. Şi tot aşa, mai departe, chestiune de inspiraţie şi ochi vigilant la ceea ce se întîmplă, de fapt, cu personajele poveştii. Ronaldinho nu poate niciodată să tragă pur şi simplu la poartă, sec şi impersonal. Priviţi-l, dinţos şi zîmbitor, cum preia cu exteriorul. E pe stînga, lipit de tuşă, la 60 de metri de poarta Realului. Vedeţi, preluarea e în lung de linie mai degrabă, decît spre centru. E liber şi îl aşteaptă la întîmpinare Sergio Ramos. Vai, săracul fundaş, Ronaldinho a demarat prea repede şi pe sens interzis! Disciplinat, Ramos n-a putut nici măcar să întindă piciorul. Plus că brazilianul depăşise şi limita legală de viteză. Aşa că a ajuns în faţa lui Ivan Helguera, direct în careu, mai repede decît se aştepta apărătorul madrilenilor. Nici nu s-a clintit, n-a avut timp. Nici Casillas, cînd mingea s-a strecurat sărutată de exteriorul lui Ronaldinho, direct în colţul lung. Asta a fost tot. Vreo 4 secunde de magie. Comparabil cu prima parte din solo-ul lui Keith Jarrett, în celebrul concert de la Koln. Mai mult decît o nebunie. Şi deja e gata cea mai cea poveste, despre fotbal, din săptămîna care a trecut.

Ar mai fi apoi alegerile de la FRF, care numai despre fotbal nu sînt. Mircea Sandu contra Gică Popescu. Nici nu trebuie să ştiţi cine-s personajele. Povestea e aceiaşi. Gică Popescu s-a simţit stingher, Gică Popescu s-a pupat cu Mircea Sandu. Gică Popescu a acuzat Mafia, Gică Popescu are afaceri cu Gigi Neţoiu. Gică Popescu e împotriva sistemului, Gică Popescu a fost impresar.

Logic, Gică Popescu a pierdut. Dintr-o mie de alte motive independente de el şi dependente de Mircea Sandu, Gică a căzut la temelia unui demers construit rezonabil, dar inutil în ansamblul lui. Dacă Gică a încercat să fie altul, poate mai implicat şi mai războinic, în tabăra adversă totul a rămas neschimbat şi a venit de la sine. Cînd Gică se irosea vorbind cu poporul şi împărţind autografe prin ţară, Mircea Sandu prefera o şuetă la umbra confortabilă a lui Pădureanu. Între tăcerile Naşului şi efervescenţa Baciului nu putea fi niciodată egalitate, aşa cum, la sfîrşitul oricărei campanii, nu se strîng mîini străine, ci doar se numără morţii. Pentru Gică, bătălia fusese pierdută, totuşi, de-o eternitate.

S-a terminat 187-102, scor de maidan şi diferenţă de şpriţuri consumate pînă noaptea tîrziu, de veghe la căpătîiul echipei naţionale, în hotelurile de lux ale lumii. Gică Popescu a pierdut ca orice intrus care anunţă că schimbă regulile sistemului şi pedepseşte pe foştii vechili. Pe mîna nemulţumiţilor care au încercat o lovitură de palat sub acoperişul galben al unui fost uriaş internaţional. Toţi cei care l-au votat ieri pe el au ridicat mîna pentru Sandu acum patru ani. Între timp, n-au devenit nici mai buni, nici mai cinstiţi, nici mai civilizaţi şi nici mai puţin duplicitari. Au ales să se urce primii într-o barcă, asumîndu-şi riscul scufundării acesteia. Dacă ar fi ajuns întîia la ţărm, pe teritoriul nou invadat şi-ar fi arogat dreptul primului venit şi asta i-a mînat în luptă şi la vot.
Există socoteli înainte de toate şi s-a întîmplat ca Popescu să iasă pe minus pentru că nimeni n-avea vreo datorie la el. Iar el ameninţase că le va plăti cu vîrf şi îndesat pe ale altora. Mai mult decît faptul că a pierdut, e important azi de ştiut că era imposibil să fie altfel. Fotbalul românesc e precum o republică andină unde un preşedinte riscă, după două mandate, fie să ajungă dictator, fie să cadă răpus de o lovitură de palat. Gică Popescu mai aşteaptă măcar patru ani pînă să ajungă preşedinte.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Bayern şi povestea ei cu suedezi (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Din Scandinavia, un fotbal epic (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ultimele lacrimi (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro În pas cu Paul (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cu mingea, pe apă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Zi de zi, mingea e rotundă
Sageata Euro 2008 - Mai mult decât fotbal
Sageata Olimpice
Sageata Cupa Mondială 2010
Sageata Cupa Mondială 2014
Sageata Je suis Football


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer