Un autobuz verde, de pe linia 28

Unu

Pelusa avea 10 ani. Autobuzul 28, de culoare verde, trecea la intervale neregulate prin faţa casei lui, ridicînd praful în Villa Fiorito. Cartier sărac şi plin de copii care pierdeau zilele bătînd mingea pe locurile virane, printre gunoaie. Pelusa avea 10 ani şi se bucura de zilele însorite în care don Diego, cap de familie strict şi puţin înţelegător, lipsea de acasă. Atunci putea să alerge în voie alături de ceilalţi, după mingea rotundă şi întotdeauna prea mare pentru el. Avea 10 ani şi dacă-l priveai, nu credeai asta. Micuţ, cu pielea arsă de soare, părul mare şi creţ, un omuleţ neastîmpărat, regele maidanelor din preajma casei.

Dona Tota habar n-avea de fotbal, dar ştia că în sărăcia în care se zbăteau, pentru micul Pelusa ar fi fost un cadou imens să meargă la selecţie. Aşa că l-a pisat pe don Diego pînă ce acesta a cedat. Era în seara de 1 decembrie 1970 cînd a zis da, sătul să mai fie bătut la cap. Mai devreme cu patru zile da data la care urma să aibă loc selecţia.

Autobuzul verde trecea zi de zi pe acolo, la intervale neregulate. Numărul 28 ducea pînă în Pompeya. Pelusa nu fusese niciodată cu autobuzul şi nu înţelegea prea bine ce e Pompeya. Cu atît mai puţin putea să-şi închipuie unde vine Las Malvinas, dincolo de jumătatea traseului 44. Nu prea pricepea ce înseamnă o selecţie, dar era fericit: avea să meargă cu autobuzul aproape o oră. Aşa că în dimineaţa zilei de 5 decembrie a plecat de acasă fără să se gîndească prea mult la fotbal. Goyo şi Montanita, cei mai buni amici ai săi, îl însoţeau. Toţi auziseră de Argentinos Juniors şi vroiau să joace în tricourile lor albastre. Erau trei puşti de 10 ani, fără griji şi fără temeri. Aveau doar vise şi pe toate le-au urcat în autobuzul verde, care circula pe linia 28. Din nefericire pentru el, şoferul nu i-a remarcat, aşa că azi n-are nimic de povestit despre acea călătorie care l-ar fi făcut celebru.

Las Malvinas este, de fapt, un teren alăturat de o baracă, căreia i se spune vestiar. Aici se antrenează uneori Los Cebollitas, echipa de juniori a celor de la Argentinos. Tot aici se mai organizează din cînd în cînd selecţii pentru grupele cele mai mici ale clubului. Francis Cornejo e antrenor şi descoperitor de talente. Afară plouă însă şi terenul e inundat. Se uită la cei aproape 30 de puşti de pe margine şi se decide: selecţia va avea loc în altă zi. În momentul în care anunţă asta, un puşti începe să plîngă. Pelus ştia că don Diego nu-l va mai lăsa să vină la altă selecţie. Atît de mult se rugat de Cornejo să-i lase să joace, încît acesta îi îngrămădeşte pe toţi în duba secundului său, Don Yayo, şi îi duce în Parkul Saavedra. Acolo, îi împarte în trei echipe şi stă pe margine, privindu-i jucînd. După o oră, îl cheamă la el pe micul Pelus şi-l întreabă, intrigat: “Sigur ai 10 ani?” În mintea antrenorului totul e confuz puştiul arată ca de 7 ani, zice că are 10 şi joacă fotbal ca unul de 15. Aşa că-i cere un act de identitate. Pelusa plînge din nou, pentru că nu s-a gîndit că-i trebuie buletinul. Cornejo e prea vrăjit de tehnica copilului şi decide să meargă la el acasă. Nu-şi închipuia atunci că, de fapt, el va fi cel care va minţi, peste puţină vreme, în privinţa vîrstei acestuia. Dar în sens invers, crescîndu-i vîrsta. Dar asta e deja altă poveste. Cea de azi se încheie aici. Copilul începea să-şi trăiască visul. Zi de zi, la geamul unui autobuz verde de pe traseul 28.