Ovidiu Miculescu: Simona Popescu a parcurs ca orice alt artist român perioada ultimilor doi ani, care sperăm cu toții că se apropie de sfârșit, în care activitatea artistică din România și din lume a fost practic inițial înghețată, apoi continuată la turație foarte redusă. Ce ar fi trebuit să faceți în această perioadă și cum s-au transformat toate aceste planuri?
Simona Popescu: Ar fi trebuit să joc în continuare spectacolele pe care le aveam. Gardenia, Pentru binele tău și Hamlet la Teatrul Odeon, Amor amar la Teatrelli și La pulce la Teatrul de Comedie. Și așteptam cu nerăbdare cele două turnee pe care ar fi trebuit să le facem cu spectacolul Gardenia. Unul la Roma, iar celălalt în... China. Da. Chiar acolo... Intrasem într-un circuit, după mai mult timp de pauză, intrasem într-un ritm de lucru care îmi făcea foarte bine. Și, dintr-o dată, n-am mai avut voie să fac nimic. A fost ca și cum am fost pedepsită pe nedrept. Am simțit asta de mai multe ori în viață, e foarte frustrant, iar de data asta împărțeam această pedeapsă cu tot mapamondul. Acum am reluat doar trei dintre cele cinci spectacole. Unul dintre turnee nu se va mai realiza, iar celălalt se tot amână de la an la an, în funcție de numărul de cazuri pozitive...
O.M.: Cum ați ținut legătura cu publicul în această perioadă, în care multe s-au întâmplat online?
S.P.: Pentru mine a fost foarte greu. De obicei nu mă adaptez ușor, iar la capitolul online stau chiar foarte prost. Cu atât mai mult, teatru online. Nu pot să cred în forma aceea de teatru. Nu pot. Am urmărit și eu online spectacole de prin lume, unele mi-au plăcut chiar foarte mult, dar tot nu se compară cu teatrul viu. Dar am făcut și eu ce au făcut toți colegii mei actori. M-am filmat în fața geamului (pentru că, nu-i așa, acolo e cea mai bună lumină) spunând poezii, citind povești pentru copii sau pentru oameni mari, am jucat chiar și într-un spectacol de teatru-lectură pe care l-am filmat pe scenă, la Odeon sau am transmis spectatorilor noștri urări, cu ocazia Sărbătorilor de Paște și de Crăciun. Am petrecut cu ei și Paștele și Crăciunul în fața geamului, în fața unui telefon, singură în cameră, deși mi-aș fi dorit să transmit mult mai multe de pe scenă. Știu că trebuie să ne adaptăm și să ne reinventăm, dar pentru mine a fost și rămâne o metodă de comunicare improprie.
O.M.: Ce proiecte artistice personale v-au fost generate de această perioadă?
S.P.: Singurul lucru bun pe care l-am trăit în toată perioada asta confuză a fost că am reușit să adaptez performance-ul meu de poezie, Puseu de iubire, pentru sala Studio a Teatrului Odeon și acum îl joc acolo. A intrat în repertoriul teatrului. Cristian Șofron, care era directorul teatrului atunci, mi-a permis mie și câtorva colegi, care au mai venit cu propuneri, să repetăm și să realizăm câte un one woman/man show. A putut fi posibil pentru că am căutat cu toții soluții peste soluții de a fi mai puțini pe scenă, de a repeta cât mai puțin timp fizic pe scenă, de a face spectacole care să implice decoruri cât mai puține, de a exista în continuare, nefăcând însă rabat de la calitatea artistică, zic eu. În aproape doi ani, de când a început toată această nebunie, acesta a fost singurul spectacol de teatru pe care l-am realizat și am mai avut câteva zile de filmare pentru un film care nu a avut încă premiera. Abia acum simt că încep din nou să lucrez pentru că reluăm spectacolele și mai apar și alte propuneri la orizont.
O.M.: Sunteți actriță a Teatrului Odeon. Să ne reamintim de pașii făcuți până aici. Cum a început legătura cu lumea scenei? Ați început cu muzica...
S.P.: Aș spune că legătura mea cu lumea scenei datează din copilărie, de pe vremea când mă jucam cu prietenii mei de pe stradă de-a Dallas-ul. Celebrul serial. Eu eram copilul lui Sue Ellen și al lui JR. Puneam foarte multă pasiune în ce făceam. Sigur, am făcut și muzică. M-am îndrăgostit foarte tare de harpă. De instrumentul care însemna pentru mine muzica zânelor din basmele pe care le citeam atunci. Am studiat acest instrument, cu pauze, din clasa a treia până într-a douăsprezecea. Însă cu trecerea anilor, relația mea cu studiul a devenit din ce în ce mai dificilă. Nu aveam instrument acasă, era foarte scump și trebuia să studiez la școală. Trebuia să petrec în fiecare zi vreo trei-patru ore în plus la școală, față de colegii mei care aveau instrumente acasă. Dar oricât de mult iubeam instrumentul și muzica, îmi doream și eu să plec odată cu toată lumea și să ne împărtășim visele adolescentine prin oraș vreo oră, două, împărțind un covrig și un Cico. Era greu pentru mine să rămân singură în clasa de harpă, în timp ce auzeam din curtea liceului râsetele colegilor mei care se îndepărtau. Și ușor, ușor, am abandonat studiul. Însă apreciez foarte tare perioada mea muzicală. Mi s-a dezvoltat sensibilitatea și am rămas cu o disciplină la care mi-e foarte ușor să revin și care m-a ajutat mult în meseria mea.
Pe urmă, m-am îndrăgostit din nou. Iremediabil de data aceasta. Știu că folosesc des această expresie, dar nu știu cum să explic mai elocvent ce simt atunci când ascult muzică sau când am avut primul flirt cu teatrul. Seamănă foarte tare cu senzația pe care o ai când te îndrăgostești. Cel puțin la mine.
Într-o seară mă uitam la televizor și am văzut imagini de la Festivalul de teatru din Sibiu. Și asta am simțit, că vreau să fac parte din așa ceva. Să fiu și eu acolo, să trăiesc libertatea aceea pe care o intuiam în ce făceau actorii aceia. N-a fost nimic controlat, căutat. Nici măcar nu-mi cultivasem gustul pentru teatru, până atunci. A fost ceva din firea mea care a reacționat foarte puternic. N-am mai vrut nimic altceva de atunci. Eram în clasa a unsprezecea. Am terminat liceul și am intrat la clasa lui Dem Rădulescu. Au urmat patru ani superbi, în care am crezut că lumea e a mea. N-a fost chiar așa. Primul rol la care am ținut a venit abia după vreo trei ani de la terminarea facultății. Și o vreme lucrurile s-au legat. Timp de mai mulți ani, vreo paisprezece, mi-am făcut ucenicia în aproape toate teatrele din București.
Și, din nou, peste ani, lucrurile s-au defectat. Am început să joc mai puțin, iar faptul că nu aparțineam unui teatru a făcut ca totul să fie mai dificil. De la lipsa posibilității de a mă întreține, până la imposibilitatea de a avea acces la anumite probe sau întâlniri destinate actorilor din teatre. Ușor, ușor, ajunsesem într-o situație cam disperată. Și, când credeam că totul e pierdut, s-a ivit din nou o ocazie. Dan Lăcătușu, un regizor foarte sensibil, m-a distribuit în Ersilia din Să-i îmbrăcăm pe cei goi, de Luigi Pirandello. Unul dintre partenerii mei de scenă era domnul Cristian Șofron, care, în timpul repetițiilor la acest spectacol, a devenit directorul Teatrului Odeon. Spectacolul a avut premiera, domnul Șofron a avut ocazia să mă cunoască mai bine ca actriță și a considerat că ar fi potrivit să fac parte din trupa acestui teatru. Dumnealui este cel mai mare noroc pe care l-am avut în această profesie și îi sunt foarte recunoscătoare. Așa a fost.
O.M.: Ce au însemnat anii de studii la clasa maestrului Dem Rădulescu? Cine au fost personalitățile care v-au influențat cel mai mult în anii de studii?
S.P.: Am avut niște ani foarte frumoși în școală. Pentru majoritatea celor de la noi din generație, Dem Rădulescu a însemnat o sursă inepuizabilă de inspirație. Ne-a ajutat pe mulți să ne dezinhibăm și ne-a oferit posibilitatea să "furăm" de la el mecanisme comice perfecte. Din sala noastră de curs, se rostogoleau hohote de râs cum nu am mai auzit la alte clase. Uneori, veneau profesorii de la alte clase să vadă dacă nu cumva suntem singuri, fără profesori și am încins o petrecere. Știu că teatrul nu e doar despre râs, dar faptul că noi am râs la Bibanu' la clasă, de plecam uneori acasă cu febră musculară la obraji, ne-a oferit o libertate interioară care e foarte importantă pentru meseria asta. Am ținut mult la el și am de ce să îi fiu recunoscătoare. George Ivașcu, asistentul nostru de la clasă, a fost, de asemenea, foarte important pentru noi. Era prietenul nostru și liantul perfect între noi și dom' Profesor. De la el am învățat să desfacem un text și să fim dedicați până la obsesie acestei meserii. Lucru pe care îl practic în continuare.
Și mergeam mult la teatru. Îmi plăceau enorm spectacolele Cătălinei Buzoianu, ale lui Ducu Darie, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză...
O.M.: Ce piese în care ați jucat considerați că au fost esențiale pentru evoluția dvs.?
S.P.: O să încep cu Laurie din A fost odată în Brooklyn, în regia doamnei Iarina Demian, spectacol care s-a jucat la Teatrul de Comedie, pentru că a fost primul rol în care am fost distribuită după terminarea facultății. Și primul rol nu se uită niciodată. O să continui cu Spiridon, din O noapte furtunoasă, în regia Teodorei Câmpineanu, pe care l-am jucat la Teatrul Bulandra pentru că tot ce s-a întâmplat la acel spectacol a fost excepțional. Totul. Echipa, întâlnirea cu Caragiale, evoluția acelui spectacol. Am început să-l jucăm la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, după care, la una dintre reprezentații, i-am avut prezenți în sală pe Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Emilia Popescu, Gelu Colceag... toți, în aceeași seară. În urma acelei reprezentații, domnul Ciulei, director onorific al Teatrului Bulandra atunci, a recomandat ca acel spectacol să fie jucat la Teatrul Bulandra. Ceea ce s-a și întâmplat. Asta ne-a dat tuturor o mare încredere în noi. Și, la început de drum, asta e foarte important.
Roluri pe care le-am iubit, au mai fost câteva. Aș aminti de Ea, în spectacolul Elevator, în regia Adrianei Zaharia, Teatrul Foarte Mic, Sora, din Un tramvai numit Popescu, spectacol de poezie, pe textele lui Cristian Popescu, în regia lui Gavril Pinte și pe care îl jucam în tramvaiul 26, mergând prin București, Amy din Cum gândește Amy, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, pentru că mi-a prilejuit întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și Valeria Seciu și am avut foarte multe de învățat de la amândouă, Ofelia, din Hamlet, album de familie, în regia lui Claudio Collova, de la Teatrul Mic, Anca din Năpasta, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național, Ea, din Puseu de iubire, spectacol de poezie pe care îl joc în prezent la Teatrul Odeon, Ersilia, din Să-i îmbrăcăm pe cei goi, de Luigi Pirandello, în regia lui Dan Lăcătușu, spectacol jucat la Teatrul de Artă și Teatrul Nottara și, bineînțeles, feblețea mea din ultimii ani, Femeia III, din Gardenia, în regia lui Zoltan Balazs, la Teatrul Odeon.
Am înșirat multe, deși nu le-am spus pe toate, pentru că de la fiecare am avut ceva important de învățat.
O.M.: Ce reprezintă pentru Simona Popescu spectacolele realizate în regim de artist independent, înainte de a intra în trupa Teatrului Odeon?
S.P.: Păi înseamnă, în primul rând, 99 la sută din viața mea profesională. Și, pe alocuri, aș spune și personală. Timp de 20 de ani am fost actriță și am jucat în regim independent. Cu unele roluri m-am identificat, cu altele mai puțin, însă de curând, la o trecere în revistă a CV-ului meu, am realizat că am iubit majoritatea rolurilor pe care le-am făcut. Nu știu dacă eu aș fi fost altfel, dacă, în toată această perioadă aș fi fost angajata unui teatru. La fel aș fi tratat fiecare spectacol în care aș fi jucat. Că au fost în regim independent sau nu, pentru mine a fost teatru. Iar eu sunt dependentă de teatru.
O.M.: Ce credeți acum, este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist?
S.P.: M-am bucurat mult timp de libertatea pe care am avut-o, zburând de la un teatru la altul. Sunt și avantaje în asta. Poți să alegi în ce joci, îți poți programa altfel spectacolele, nu trebuie să ceri permisiunea de a intra într-un spectacol la un alt teatru, dar pentru mine, în timp, dezavantajele au fost mai multe. Așa că mi-e simplu să răspund la această întrebare. Pentru mine, angajarea într-un teatru a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Mi-o doream de mulți ani. Nu pot să generalizez. Oamenii se descurcă în mod diferit. Eu nu mai știam să mă descurc în regim independent. Nu sunt un om descurcăreț. Sunt de modă veche. Așa că, da, vorbind doar din punctul meu de vedere, pentru mine e mult mai bine să fiu într-un teatru. Din foarte multe puncte de vedere. Siguranța zilei de mâine, posibilități mai multe de a întâlni regizori, sentimentul de apartenență...
O.M.: Ce roluri v-ați dori să jucați și nu ați avut ocazia până acum?
S.P.: Sunt roluri pe care mi le-am dorit de-a lungul vieții și la care nu am ajuns și care nu mai sunt potrivite cu vârsta mea acum. Iar de acum încolo, poate că o să caut sufletul acelor roluri în altele, care au primit de la autor o altă vârstă. Mai apropiată de a mea, cea de azi. Nu vreau să-mi amintesc ce nu am jucat. Vreau să mă gândesc la ce voi juca de acum încolo. Îmi doresc multe. Și cred că devin un pic superstițioasă. Mai bine să nu le numesc.
O.M.: Simona Popescu are și roluri în film. În care postură vă simțiți mai bine, în cea de actriță de film sau de teatru?
S.P.: Sper să nu îmi fac un deserviciu răspunzând spontan la această întrebare, dar cred că, din cauză că experiența mea în film este mult mai mică, iar timpul pe care îl petreci la filmări pentru realizarea unui rol este mult mai scurt, o să spun că mă simt mult mai acasă în teatru. Asta nu înseamnă că nu am avut trăiri la filmări pe care nu le-aș fi putut cunoaște în teatru. Întâlnirea mea cu Maria Ploae la filmările pentru Binecuvântată fii, închisoare, în regia lui Nicolae Mărgineanu, a însemnat o lecție de adevăr pe care nu cred că aș fi putut-o cunoaște la teatru. La film, atunci când totul merge bine, adevărul e mult mai intim. Totul pare o experiență mult mai profundă. Acolo totul e adevărat. Strada e reală, cu zgomote vii, nu e o înregistrare pe bandă, recuzita nu e butaforie și toate lucrurile astea te influențează. Și te fac și pe tine să fii mai sincer atunci când joci. E foarte frumos și la film și la teatru. Dar eu sunt mai liniștită în teatru. Îl cunosc mai bine.
O.M.: Cum e Simona Popescu în afara scenei? Bucurii? Tristeți? Speranțe?
S.P.: Bucurii? Da. Multe. Extraordinare, imense. Și mici. Mărunte. De zi cu zi. Poate cele mai dorite. O pisică ce pășește pe streașina unei case, vântul care bate prin trandafirii mei din curte, râsul nepotului meu care are 6 ani. Tristeți? Da. Multe. Cred că am sufletul plin de amprentele tristeților care au fost în viața mea. Neîmpliniri, dezamăgiri, trădări, regrete. Am de toate. Ca noi toți. Speranțe? Da. Nu știu cât de multe. Cu siguranță mai puține, odată cu trecerea timpului. În caz că nu s-a observat, nu sunt o optimistă incurabilă. Dar mă tratez. Sper...
O.M.: Puseu de iubire de la Teatrul Odeon este un spectacol de poezie. Ce v-a condus către această tematică?
S.P.: Dragostea. Asta m-a condus. Dragostea pentru poezie. Pentru poezia de dragoste. Și magia pe care am descoperit-o la Ipotești, la workshop-ul domnului Andrei Șerban, la care am fost acum mulți ani. Am lucrat acolo, sub îndrumarea dumnealui, poeziile lui Eminescu, în aer liber. În livadă, sub meri, pe aleile dintre căsuțele de lemn, în fața casei lui Eminescu. Ne-a dat foarte multă libertate de a spune și de a ne juca de-a poezia, așa cum voiam noi. Și în mine s-a declanșat ceva atunci. Mi-am dat seama că pentru poezie nu trebuie doar să te îmbraci frumos și să stai în lumina reflectorului în fața unui microfon. În poezie e cea mai multă libertate, de fapt. De atunci am avut curaj să spun poezie. Poți să strigi poezia, poți s-o șoptești, poți s-o aduci la teatru, nu doar la muzeu și s-o faci să fie vie. Să dai muzica tare, să te joci, să râzi, să plângi, dacă vrei. Poți să taci. Pentru că poezia poate fi așa cum o simți tu. Și am încercat să fac toate lucrurile astea în spectacolul meu. Am încercat să fac totul foarte viu. Am vorbit despre dragoste așa cum am simțit eu nevoia s-o fac. Îmi doresc mult să vină cât mai mulți oameni la acest spectacol și să lase orice prejudecată despre cum se spune poezia la ușă.
O.M.: Este dragostea un subiect, o temă, o stare care vă urmărește din umbră? Când ați fost îndrăgostită prima oară?
S.P.: Nu este pentru toți? Că ai trăit sau nu o mare dragoste, tot te gândești la ea, de-a lungul vieții. O aștepți să vină, o plângi că s-a terminat sau te gândești cu drag și cu nostalgie la cât de frumos a fost. Da. Când lucrurile sunt făcute cu dragoste, totul e mai frumos. Mai creativ. Descoperi puteri nebănuite și chiar muți munți. Cel puțin pe cei interiori. Vorbesc cu spectatorii despre lucrurile astea în spectacol. Și chiar sunt curioasă de fiecare dată ce îmi vor răspunde.
Nu pot să ofer o mărturisire reală despre prima oară când am fost îndrăgostită, dacă nu încep cu pasiunea mea pentru Alain Delon. Am martori în familie care spun că am plâns cu lacrimi adevărate când tata, știind că am o slăbiciune pentru el, mi-a spus în glumă că este urât. Se pare că m-au potolit cu greu și s-au gândit de două ori înainte de a se mai lua de Alain Delon-ul meu. Aveam cinci ani.
O.M.: Credeți că mai e relevantă poezia în lumea de azi, mai are lumea timp pentru poezie?
S.P.: Eu cred, bineînțeles, în poezie. Poezia te poate salva. Azi sau în orice timp. Și dacă lumea nu mai are timp azi pentru poezie, ar trebui să-și facă. Nu recomand o stare de beatitudine și de plutire permanentă. Dar, ca și rugăciunea, consider că uneori poezia poate avea același efect asupra spiritului. Fie că ești sau nu o persoană religioasă, cred că poezia poate fi ceva-ul acela sfânt și intim al fiecăruia. Îți poate trezi vocea aceea interioară care, de fapt, cred că este cea mai adevărată. Și cea mai puternică. Și, cum spuneam, poezia poate fi exact așa cum simți tu să fie. Nu știu dacă mă pricep să vorbesc despre poezie, dar știu că am o mare bucurie de a o spune. Și de a o trăi.
O.M.: One woman show, performance sau spectacol cu partener? Care dintre variante vă este mai la îndemână?
S.P.: Grea întrebare...O să spun așa: acum, de când am dat de gust, înclin către performance și one woman show. Sunt foarte minuțioasă, tipicară, foarte critică la adresa mea, sunt în stare să reiau o scenă de foarte multe ori și sunt în stare să nu dorm nopți întregi dacă am spus un singur cuvânt nelalocul lui în spectacol. Pe care eu să-l consider așa. Chiar dacă altora le poate plăcea, dacă eu am simțit că a fost o nuanță care nu a fost bine, lucrul acesta mă va urmări foarte mult timp, ca o umbră. Nu-mi pare rău că sunt așa. Cred că meseria asta se face, așa cum am mai spus, cu un tip de atenție obsesivă. Cel puțin eu așa pot s-o fac. Doar că, bineînțeles, e foarte greu să-i faci și pe alții să trăiască în filmul tău. Și atunci, fără să vreau, mi se face dor să fiu doar eu cu mine, pentru a-mi permite să fiu cât de aspră și de obsesivă vreau eu să fiu. Plus că doar eu știu cât de multe pot cere de la mine. Și aici e o altă discuție. Și Mihaela. Mihaela Rădescu. Este colega și prietena mea, mă cunoaște foarte bine și a stat lângă mine în timpul repetițiilor la Puseu de iubire și m-a ajutat să-l scot la capăt. N-aș fi avut cum, fără ea.
Dar n-aș putea trăi doar așa. Lucrul la un one woman show sau performance e ca studiul la instrument. Stai și buchisești. Și teatru pot studia infinit mai mult decât o făceam la instrument. Dar, din când în când, aud din nou râsetele colegilor și tânjesc după întâlniri.
Ador întâlnirile la lucru cu colegi pasionați cu care să trăiesc o experiență comună. Ador să ne împărtășim impresii, să râdem, să ne mai și întoarcem cu spatele la scenă uneori, să lăsăm mințile și simțurile să se mai aerisească. Cred că mi-e dor de "zăpezile de altă dată". Atunci când oamenii stăteau mai mult unii cu alții, râdeau mai mult, plângeau mai mult și cred că iubeau mai mult.