Actorul Mircea Rusu, directorul artistic al Teatrului Național din București
Ovidiu Miculescu: Este deja ceva timp de când Mircea Rusu este director artistic al Teatrului Național. Ce avea specific repertoriul și orientarea teatrului când ați preluat această poziție?
Mircea Rusu: Eu am primit funcția de director artistic după ce am funcționat 30 de ani ca actor al Teatrului Național București. Am trecut prin cinci concepții directorale. Și tot atâtea perioade de suișuri și coborâșuri manageriale. Vasăzică, am parcurs etape diferite ale orientărilor artistice, mai mult sau mai puțin asumate, mai mult sau mai puțin limpezi, coerente. Subiectivismul actorilor este un dat evident și nu cred că vreo direcțiune, oricare ar fi ea, ar putea mulțumi sufletele zbuciumate ale acestor robi ai emoțiilor și orgoliilor.
O.M.: O bună parte din această perioadă de directorat artistic s-a suprapus acestor doi ani mai speciali pentru lumea artistică, cei ai pandemiei.
M.R.: Este greu să-mi amintesc trăirile extreme ale tuturor oamenilor din teatrul nostru, mai ales din prima perioadă a pandemiei: frică, deznădejde, îndoială, confuzie, speranță. Din păcate, în loc să ne adunăm, să ne solidarizăm întru unitate, constat că ne-am înstrăinat și mai mult. Nu ne pasă decât de persoana noastră, avem grijă doar de propria piele. Și aici e un paradox, noi funcționăm într-o profesie de grup, totuși!
M.R.: Spiritul lui Caramitru plutește deasupra teatrului. L-a reclădit, l-a rectitorit, l-a condus 16 ani. Configurația clădirii și a trupei de actori, repertoriul, toate acestea (și multe altele) vor dăinui decenii în teatrul românesc.
M.R.: Un artist cu o polivalență unică. Actor, regizor, manager. Greu de găsit un echivalent! Crescut de școala Ciulei - Pintilie, a încercat să-și impună experiența în teatrul nostru. Și a reușit!
O.M.: Actorul Mircea Rusu a parcurs ca orice alt artist român perioada ultimilor doi ani, care sperăm cu toții că se apropie de sfârșit, în care activitatea artistică din România și din lume a fost practic inițial înghețată, apoi continuată la turație foarte redusă. Cum a fost pentru Mircea Rusu?
M.R.: Of! Doar când ești pus în poziția de a decide ceva în acest mic infern realizezi cât este de greu, de fapt. A fost nevoie de o echilibristică emoțională și cerebrală să mulțumești optzeci de personalități. Unii doresc să joace mai mult, alții mai puțin. Unora le era frică de virus, altora, de vaccin. și așa mai departe...
M.R.: Și publicul este un organism care este tributar emoțiilor de tot felul. Unii au fost înțelegători cu condițiile impuse de guvernanți, alții erau revoltați de acestea. Au fost cazuri când am fost învinuiți noi, cei din teatru, pentru amânări de spectacole, suspendările acestora, etc. Dar publicul trebuie să fie tratat cu blândețe, înțelegere, pentru că este partenerul nostru în această călătorie imaginară care este teatrul. Am mai transmis câteva spectacole online. Rezultatul n-a fost prea grozav. Personal, eu nu cred în teatrul trimis în spațiul virtual. El devine automat - film! Își pierde principala calitate - emoția transmisă direct, fără mijlocire tehnică.
M.R.: Voi intra în spectacolul șlagăr: Dineu cu proști. Vom relua Scrisoarea lui Mălăele adăugându-i actul 3. Sunt speranțe și pentru reluarea Vizitei bătrânei doamne. Vom vedea... De asemenea, voi lucra cu Mihai Mănuțiu la Dramaturgi. Va fi prima mea colaborare cu acest uriaș regizor.
O.M.: Să ne întoarcem puțin către anii începutului în teatru pentru Mircea Rusu. Mircea Rusu a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București, secția Actorie, promoția 1986, la clasa profesorului universitar Ion Cojar. Cum a fost acea epocă, a formării?
M.R.: A fost o perioadă magică pentru mine. Socialmente, erau vremuri oribile atunci. Cu toate astea, noi, artiștii tineri, trăiam într-o oază a bucuriei, a fanteziei, a speranței, a iubirii! Noi am crezut în formatorii noștri, i-am venerat. Aveam această putere, nu ne dominau orgoliile mărunte. Îi mulțumesc lui Dumnezeu!
M.R.: Modelele mele au fost Amza și Cojar, profesorii mei. Apoi Fane Iordache, Olga, Rebe, Vali Seciu, și George Constantin. Și toți cei lângă care am jucat, de la toți am avut câte ceva de învățat.
O.M.: În 1990, Mircea Rusu debuta la Teatrul Național București cu rolul Iason din celebrul spectacol Trilogia antică, în regia lui Andrei Șerban. A fost un spectacol care a marcat acele vremuri de schimbare. Ce a însemnat el pentru Mircea Rusu?
M.R.: A fost încununarea unui vis. Să fiu actor al primei scene a țării. Vis pe care încă îl îmbrățișez, îl trăiesc!
O.M.: Au urmat peste 20 de roluri memorabile, în spectacole precum Trei surori (regia Yuri Krassovski), Ghetto de Joshua Sobol, (regia Victor Ioan Frunză), Livada cu vișini (regia Andrei Șerban), Cadavrul viu (regia Gelu Colceag) sau Inimă de câine (regia Yuri Kordonsky). Care v-au lăsat amintiri mai pregnante? Vorbim despre mari nume de regizori cu care v-ați întâlnit...
M.R.: Norocul a fost un partener constant al vieții mele profesionale, și nu numai. Am lucrat cu cei mai mari regizori și actori ai țării mele din ultimii 50 de ani.
M.R.: Grea întrebare. Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Sunt sigur c-o voi face, dar... Maia, Vali, Olga, Mariana, Oana, Irina... George, nea Gigi, nea Ghiță, Fane, Ovidiu, Mircică, etc, etc,...
O.M.: Legat indisolubil de Teatrul Național din București, Mircea Rusu a mai jucat numeroase roluri și la alte teatre din București și din țară: Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul L.S. Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Levant, Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Teatrul Național din Arad, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (1986-1990)... Cum a fost?
M.R.: Îngerul meu păzitor mi-a oferit o călătorie existențială magică. Nu cred că voi fi în stare vreodată să-i fiu recunoscător pentru tot ce mi-a dăruit! Destinul meu, drumul meu a fost mult mai puternic decât deciziile mele primare, răzlețe, uneori.
M.R.: Am fost mult mai atent, mai prezent, mai grijuliu cu actoria de teatru, din păcate. Când m-am autoeducat în actoria de film, m-a năpădit bătrânețea și cineaștii nu m-au mai căutat...
M.R.: Da, a fost o perioadă în care am făcut mult teatru TV. Îi mulțumesc lui Silviu Jicman care a avut mare încredere în mine. La fel și celorlalți minunați regizori, operatori, realizatori de teatru TV.
O.M.: În anul 2020, Mircea Rusu a primit Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Cât de importante sunt premiile pentru un actor și cât de importante sunt ele pentru Mircea Rusu?
M.R.: Cu toții ne dorim premii, aprecieri, laude. Mulți dintre noi, după ce le primim, tânjim după altele, și altele... Fiecare semn al recunoștinței ne ajută să mergem mai departe, să nu obosim, să explorăm mai adânc în interiorul nostru.
M.R.: Sperăm să ne lase virusul să funcționăm liberi, să ne continuăm zbuciumul personal și profesional, să ne izbăvim de ce e rău. Și să ne rugăm mai sincer la divinitate.
O.M.: Daca ar fi să îi dați un sfat unui tânăr actor la început de drum, ce i-ați spune?
M.R.: Of! Am dat atâtea povețe tinerilor actori! Timp de 23 de ani cât am fost la catedra claselor de actorie. Le-aș sugera să persevereze, să nădăjduiască la bucuria reușitelor lor. Să nu se oprească din visul de a fi actori și mai buni.
M.R.: "Nava Amiral" a teatrului românesc va pluti în direcția pe care o va alege cârmaciul ei din următorii ani. Mi-ar plăcea să aud că se va primeni lista regizorilor care vor monta aici. Nădăjduiesc că la timonă vor sta cei mai performanți directori de scenă români. Asta și pentru că actorimea Naționalului este bine garnisită cu valori certe. Apropo... Mi-ar plăcea, de asemenea, să fie folosită cu o mai mare atenție o zonă a trupei care a stat în umbră. Nemeritată în multe cazuri. Importurile actoricești ar trebui reduse către zero. O căpetenie are datoria să-și folosească trupele în întregul lor, nu să împrumute sistematic din vecini. Sunt destule lucruri care ar putea fi reparate, îndreptate, adaptate vremurilor actuale.