Întîlnirile spontane în jurul editurii pe care o conduce, Encres vives, ori al unui număr al revistei (omonime), timpul acordat fără reţinere celorlalţi, sentimentul că poezia nu poate fi un produs „patrimonial“, aruncat printre alte tranzacţii economice, iată care sînt deschiderile acestui om călduros şi rafinat, care oferă astăzi cu generozitate un spaţiu scriitorilor români, într-o colecţie nouă, numită „Encres étrangères“.
Luiza Palanciuc: Dragă domnule Michel Cosem, cea dintîi întrebare care îmi vine în minte este, desigur, legată de poezie: ce se înţelege, astăzi, prin poezie? Nu este, oare, adevărat, că ea nu încetează, în ultima vreme, să se împuţineze, să se retragă tot mai vertiginos din spaţiul public înspre zone private, sub privirile noastre neputincioase? Nu este, oare, adevărat că ea spune din ce în ce mai rar lucrurile şi lumea, după înfăţişarea ei, cum ne previn adepţii logosului negustoresc?
Michel Cosem: Poezia este centrală, pentru mine, este seva întregii mele scrieri. Desigur, ea ne ajută să înţelegem lumea, dar, mai mult decît atît, să-i dăm culoare, să o cioplim în formele care spun ceva despre noi. Poezia evoluază odată cu societatea în care trăim, fără îndoială, dar este la fel de adevărat că ea poate deveni memorie şi permanenţă, poate fi legătura dintre oameni prin sensibilitate şi prin imaginarul pe care le pune în circulaţie. Iar dacă nu-şi află locul meritat în lumea editorială, de pildă, este pentru că ea perturbă ideile prefabricate, toate aceste locuri comune şi facilităţi care ne sugrumă. Cred, însă, că au mai rămas încă destule motive pentru a păstra o urmă de speranţă, căci, dacă poezia ar fi trebuit să dispară cu adevărat, atunci ea ar fi dispărut de multă vreme. Or, nu numai că nu s-a întîmplat astfel, dar sînt chiar semne contrare... precum cel pe care îl săvîrşim astăzi...
Luiza Palanciuc: Ce ar trebui, de fapt, să facem pentru ca poezia să atingă şi un alt public decît cel al „literaţilor“, pentru ca ea să continue să scoată la lumină o experienţă universală? Sînteţi, fără îndoială, în calitate de scriitor şi de editor în acelaşi timp, confruntat şi dumneavoastră cu această (ciudată) impresie că poezia devine din ce în ce mai „asocială“, dacă pot să mă exprim astfel, că ea nu mai stă nicicum sub semnul vreunui plural oarecare, ci sub cel al atîtor „singularuri“... ori singularităţi.
Michel Cosem: Făcînd apel mai curînd la sensibilitate decît la inteligenţă, poezia poate, cred eu, atinge orice gen de public. Mi se întîmplă uneori să organizez ateliere de scriere pentru tineri şi să am mari bucurii atunci cînd văd, la început, elevi care spun „Habar n-am, nu ştiu să scriu poeme“, şi care, la sfîrşitul atelierului, au un fel de mîndrie de autor, în faţa poemului pe care l-au scris. Unii spun chiar că vor continua să scrie. Sînt convins, în ce mă priveşte, că vor avea deschiderea de a citi poeme în bibliotecă ori altundeva, fără nici o dificultate. Cu toate acestea, circulă, în Franţa, tot felul de idei preconcepute, invadînd toate spaţiile: poezia nu se vinde, spun librarii, editorii, şi este de ajuns să apară astfel de lamentaţii pentru ca totul să se blocheze, la un moment dat. Cînd te ocupi de o revistă şi de o editură, cum este cazul meu, te afli, însă, în legătură permanentă cu oameni care scriu, şi, implicit, se ivesc alte probleme atunci, iar ele privesc calitatea...
Luiza Palanciuc: Cum ajungeţi să vă împărţiţi între opera dumneavostră, aşadar între „raţiunea poetică“, după cum ar spune Michel Deguy, şi activitatea de editor? „Raţiunea poetică“ uneşte, cum ştiţi, cele două aspecte – al poeziei şi al eticului, dar cum faceţi, totuşi, pentru a migra neobosit dintr-o parte în cealaltă, din spaţiul senin al literaturii, în cel al responsabilităţii de editor? Nu este, oare, aici, semnul unei naturi paradoxale, întrucît tot ceea ce clădiţi se articulează în jurul unei înrădăcinări – după cum s-a şi spus despre dumneavoastră în mai multe rînduri, de pildă în numărul din decembrie 2004 al revistei „Saraswati“, care vă este consacrat, ori în cartea lui Jean Marie Le Sidaner, apărută în splendida colecţie „Chipuri ale acestui timp“ [Visages de ce temps], la editura Rouergue, în 1992? Cuvîntul „înrădăcinare“ trebuie, oare, înţeles în sensul lui cel mai tare: înrădăcinare într-o limbă, într-un spaţiu (meleagurile din sudul Franţei), în copilărie şi în visare? Cum se împacă, atunci, această înrădăcinare cu gestul mişcării continue la care este constrîns editorul?
Michel Cosem: În privinţa înrădăcinării ar trebui poate spus că aceasta este absolut necesară fiinţei umane pentru a purcede la cucerirea lumii. Înrădăcinarea nu este ceva natural, însă. Ea poate fi la fel de bine o opţiune şi, astfel, un act cultural de o însemnătate deosebită. Pentru un scriitor există o înrădăcinare de altă natură, iar ea este legată de limba în care scrie, aşadar de forma împărtăşirii unei sensibilităţi, a inteligenţei, a imaginarului, a plăcerii de a citi, pur şi simplu. Pentru mine, a scrie poeme sau romane (am scris enorm de mult pentru tineri, adolescenţi sau trecuţi de adolescenţă), este cam acelaşi lucru. Îmi place să scriu poeme în timpul unei călătorii: este un mod ca oricare altul de a înţelege mai bine ceea ce văd, dar şi de a mă înţelege pe mine însumi, desigur. Publicarea lor ulterioară se înscrie în aceeaşi logică a împărtăşirii. Tocmai de aceea am fondat Encres vives: pentru a scoate la lumină acei oameni pe care îi apreciez şi pentru a oferi eu însumi cîte ceva celorlalţi.
Luiza Palanciuc: Care este istoria acestor „Encres vives“? Numele, întîi de toate: cum a apărut el? M-am aflat, în ce mă priveşte, în situaţia (într-atît de crispantă pentru un traducător) de a nu găsi ceva convenabil în limba romană, căci „Cerneluri vii“ nu restituie complexitatea sintagmei, nu spune mai nimic despre trecerea, despre mişcarea, gestul însuşi al scrierii în curs de..., care stă să ţîşnească...
Michel Cosem: Trebuie reţinut aici, în primă instanţă, raportul cu cerneala însăşi, materială, care serveşte scrierii, dar şi surprinderea care urmează ţîşnirii ei, într-adevăr... Encres vives s-a născut din întîlnirea unor tineri studenţi (pe atunci) la Toulouse, care împărtăşeau aceeaşi pasiune pentru poezie şi s-au decis să o facă publică. Este, de fapt, foarte simplu.
Luiza Palanciuc: Dar „Encres étrangères“? Personal, mărturisesc că sînt încîntată să aflu că o nouă colecţie ia naştere anul acesta, cu atît mai mult cu cît ea începe cu autorii români. Ştiţi cît de mult cred în acest demers, pentru care vă mulţumesc foarte mult, şi cu ce nerăbdare aştept să văd în publicaţiile franceze autori precum George Bacovia, Lucian Blaga, Petru Creţia, Gellu Naum, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, dintre cei care nu mai sînt astăzi printre noi, ori Ana Blandiana, Gellu Dorian, Angela Furtună, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Mircea Petean, Sorin Vieru şi atîţia alţii, care mi-au făcut bucuria de a-mi încredinţa (sens etimologic) textele lor spre traducere.
Nu îndrăznesc să spun mai multe, dar cred că „Encres étrangères“ este sortită unei vieţi îndelungate şi bogate...
Michel Cosem: Să precizăm, întîi de toate, că propunerea vă aparţine, precum şi munca formidabilă de traducere – care se află la originea acestei colecţii. Trebuie, totodată, să spun că sînt de multă vreme extrem de atent la sunetul poeziei din ţara dumneavoastră şi că am fost de la bun început foarte bucuros să concretizez astfel această aplecare. Este, de altfel, ceea ce mă atrage îndeobşte în poezia care produce imaginar, senzaţii, surprize: poezia străină aduce şi mai mult decît atît, căci este încărcată de istoria, de cultura din care vine, de detalii despre relaţia cu natura, de pildă, care, în ce mă priveşte, mă interesează în mod special.
Luiza Palanciuc: Încă un cuvînt, pentru a spune că, dacă ţinem cu adevărat, amîndoi, ca autorii români să apară în limba franceză, reciproca este tot la fel de urgentă şi necesară: traducerea autorilor francezi contemporani în limba romană: mă gîndesc la acele texte care chestionează lumea mai curînd decît o linguşeşte şi îi cîntă în strună, dacă îmi este permisă expresia, acele texte care răspund unei alte exigenţe decît cea a negustoriei spiritelor şi a discursurilor, fie ele şi ficţionale... Texte care clădesc, care sînt irupţie, tulburare a acestui staccato imbecilizant al zilelor noastre, şi pe care le-am descoperit la Encres vives. Poate că editorul Michel Cosem ne-ar autoriza să difuzăm aceste texte în traducere românească...
Întrebarea mea este oarecum retorică, îmi cer scuze, întrucît aţi autorizat deja apariţia Litaniei pentru o îndoială, de Béatrice Libert, la Editura LiterNet; trebuie să adaug aici, pentru publicul român, că două din volumele dumneavoastră vor fi publicate în curînd, tot la Editura LiterNet, în colecţia „Pontis“, în format bilingv: Culori de îndepărtări [Couleurs de lointains] şi Muchia dunei [Le fil de la dune]. Cu cine ar trebui să completăm lista?
Michel Cosem: Vă pot spune de pe acum că aveţi mînă liberă să alegeţi ce doriţi, ceea ce vă place ori ceea ce credeţi de cuviinţă. Encres vives este, de fapt, o imensă carte deschisă. Mai adaug aici o dorinţă: aş fi foarte fericit dacă una din cărţile mele pentru tineri ar apărea în România, mai ales că drumul este acum deschis de poeme.
Luiza Palanciuc: Sigur, nici nu încape discuţie – cel puţin din punctul meu de vedere. Dragă Domnule Michel Cosem, vă mulţumesc încă o dată pentru tot.
Michel Cosem
Biobibliografie
Michel Cosem s-a născut în 1939; studii superioare (Litere şi Ştiinţe Politice) la Toulouse. Fondează, în 1960, Encres vives. Din 1967 pînă în 1987 este responsabil naţional pentru „Poésie – Écriture“, în Groupe Français d'Éducation Nouvelle (GFEN). Din 1974 pînă în 1980 coordonează colecţia „Découvrir“ de la Editura Seghers. „Poet al fericirii interioare“, după Robert Sabatier, „călător contemplativ în paradisul orbitor“, după Gilles Lades, Michel Cosem a publicat nenumărate romane, eseuri şi volume de poezie. Premiul Méridien, în 1981, pentru romanul La dérive des continents; premiul Artaud, în 1986, pentru volumul de poeme Aux yeux de la légende; premiul Malrieu, în 1993, pentru Le petit jour; Premiul Renaudot–literatură pentru tineret, în 2002, pentru romanul Malelouve des terres à brume etc. Alte volume: poezie – Récit d'une brume (Encres Vives, 1986), Prise de vent (Océane, 1987), Explication de l'éternité (Rougerie, 1991), Haute lande (Multiples, 1993), Carrefour des sauvagines (Autre Temps, 1993), Jardins intérieurs (Rougerie, 1994), Sierra mauve, le matin (Cadratins, 1996), Images au cœur roux (L'Armourier, 1997), Giboulées de neige et d'oiseaux (Lo Païs, 1997), Lieu ultime (Rougerie, 1997), Songes et grains d'îles (Océanes, 1998), Le Pays des braises bleues (Pluie d'étoiles, 1998), Écritoire d'une feuille (De Surtis, 1999), Lisières futiles et rieuses (Lo Païs, 2000), La Poésie, ce roman (Lanore, 2002), Soleil aztèque (De Surtis, 2002), Le Cœur caresse (Les Amis de la poésie, 2003), Le chant du rossignol (Encres Vives, 2004), Arbres de plein vent (Éditions du Rocher, 2004) etc..; romane - Haute serre (Robert Laffont, 1972), La Colombe et l'épervier (Loubatières, 1991), Marie Fenoul (Loubatières, 1996) etc.; romane pentru tineret – Alpha de la licorne (La Farandole, 1979), Les Neiges rebelles de l'Artigou (La Farandole, 1982, reed. 1996), Les Oiseaux du Mont Perdu (Milan, 1992), La Rose rouge du désert (Le Laquet, 2000), Roger de villerouge (Le Laquet, 2002), Liberté pour Hannah (Syros, colecţia „Les uns les autres“, 2002); volume de povestiri, publicate în colecţia “Povestiri tradiţionale“ de la Éditions Milan, printre care Contes traditionnels du Languedoc (1995) şi Contes traditionnels des Pyrénées II (2003). Este prezent în nenumărate antologii de eseuri: La Créativité poétique (Armand Colin, 1974), Découvrir la poésie française (Seghers, 1975), Découvrir la science fiction, (Seghers, 1975), Le Grand Nord (Larousse, 1978), La Montagne en poésie (Gallimard, 1980), Desnos, un poète (Gallimard, 1980), Jean Joubert (Rouergue, 1994).
Notă
Dialog publicat sub titlul „Un editor francez deschide o colecţie pentru scriitorii români“, în numărul 295 al revistei Observator Cultural (17 noiembrie 2005 – 23 noiembrie 2005).