Yuriy Kordonskiy: Bulgakov e unul din cei mai sinceri autori ai secolului XX

A venit în România acum patru ani. Primul său spectacol, Unchiul Vanea, la Bulandra, a fost o reuşită rară. A montat apoi Căsătoria de Gogol şi Sorry de Alexandr Galin, în care joacă şi actualul director al Naţionalului, Ion Caramitru, care l-a invitat acum cîteva luni să pună în scena Sălii Amfiteatru Inimă de cîine. Elev al lui Lev Dodin, Kordonskiy predă acum la o universitate nord-americană şi lucrează preponderent în Statele Unite.

Iulia Popovici: De cînd lucraţi în România, toate spectacolele făcute aici au fost montări de texte ruseşti. E o pură întîmplare?
Yuriy Kordonskiy: Dacă e să spunem adevărul, am montat, la Sinaia, şi Conu' Leonida faţă cu reacţiunea, dar da, împrejurările au făcut să pun în scenă mai ales ruşi. Asta nu înseamnă că-mi fac o carieră din a monta numai teatru rusesc, ba chiar deloc. Propunerile din România au fost astea, şi nu mă deranjează.

I.P.: E o prejudecată ideea că regizorii ruşi montează cel mai bine dramaturgia rusă?
Y.K.: S-ar putea să fie, eu unul ştiu mult teatru foarte prost făcut de regizori ruşi, cu actori ruşi, nu e o garanţie de calitate. Iar cea mai bună Livadă de vişini pe care-am văzut-o în viaţa mea e cea a lui Giorgio Strehler. Au existat mai multe variante de texte, ruseşti şi neruseşti, şi cînd am lucrat la Bulandra, şi la Naţional, dar nu se ştie cum cea mai bună soluţie a fost de fiecare dată o piesă rusească.

I.P.: Ştiu că la Bulandra una din propuneri era Cabala bigoţilor. Aveţi o slăbiciune, o preferinţă specială pentru Bulgakov?
Y.K.: Mi-am petrecut un an întreg din viaţă, acum trei ani, cu Bulgakov, studiind tot ce se poate despre el şi ceea ce a scris. Atunci am lucrat Cabala bigoţilor cu studenţii mei, am făcut cercetări, atunci am scris dramatizarea după Inimă de cîine; am citit tot ce era publicat sau nepublicat, am tradus unele texte, am citit jurnalul lui Bulgakov, din care pînă atunci nu apăruse nimic în engleză.

Dar nu e ceva neobişnuit, înainte îmi petrecusem un an cu Gogol. Adevărul e, totuşi, că-mi place foarte, foarte mult literatura lui Bulgakov, şi dramaturgia, şi proza lui. După mine, e unul dintre cei mai puternici şi sinceri scriitori ai secolului XX.

I.P.: Asta, cu toate că sinceritatea nu era tocmai o calitate în comunism.
Y.K.: Exact despre asta e vorba. Bulgakov e un autor extrem de sincer pur şi simplu pentru că, fizic, nu putea minţi. De aceea nu era publicat, nu şi-a văzut niciodată editată Maestrul şi Margareta, i-au percheziţionat casa căutînd manuscrisul cărţii, l-au confiscat şi timp de doi ani Bulgakov nici măcar n-a ştiut ce s-a întîmplat cu el. Piesele lui erau interzise şi cenzurate. A încercat să mintă, a vrut chiar să scrie o piesă despre Stalin din cauză că murea literalmente de foame; a încercat să găsească o cale, aşa cum făceau mulţi scriitori, cu mici compromisuri, însă fizic nu era în stare de asta, de aceea şi biografia lui e atît de dramatică.

I.P.: Şi-a cîştigat totuşi existenţa, la un moment dat, făcînd dramatizări pentru teatrele sovietice, inclusiv pentru MHAT (Teatrul de Artă).
Y.K.: Da, a adaptat pentru scenă (uneori pentru operă) Don Quijote, Suflete moarte... Timp de cîţiva ani, a fost singura lui sursă de venit. Însă nici atunci nu putea să mintă. Nu ştiu cît de cunoscută e dramatizarea lui după Don Quijote, dar e foarte îndrăzneaţă pentru vremurile acelea; de aceea, nici adaptările lui n-au avut viaţă lungă, spectacolele erau suspendate după cîteva reprezentaţii.

I.P.: Experienţa dramatizărilor i-a influenţat scrisul, Bulgakov e un prozator extrem de teatral.
Y.K.: Se vede asta în toate cărţile lui, mai ales în Roman teatral, în care vorbeşte despre pasiunea pentru teatru şi-n acelaşi timp despre teatru ca blestem al lui. De ce? Fiindcă visa să-şi vadă piesele montate şi asta nu s-a întîmplat aproape niciodată - cu excepţia Zilelor Turbinilor (povestea supravieţuirii unei familii în Kievul Războiului Civil, n.I.P.) care-a avut un succes fulminant, pînă şi Stalin a văzut spectacolul de şapte ori. Asta nu l-a ajutat cu nimic pe Bulgakov, însă teatralitatea scrierilor lui e foarte puternică.

I.P.: Aţi lucrat Inimă de cîine în Statele Unite şi apoi în România. Credeţi că perspectiva e diferită pentru un public trecut prin viaţa în comunism decît pentru spectatorii care au doar o imagine livrescă a lumii prin care a trecut Bulgakov?
Y.K.: Sper că nu, sper că filozofia pe care-o cuprinde textul e la fel de accesibilă oricui, deşi e adevărat că în ţările post-comuniste, în România ca şi în Rusia, semnele sociale sînt mai uşor perceptibile decît în America. Dar şi Statele Unite au avut perioadele lor, asemănătoare, cum a fost mccarthismul din anii '50, cînd mulţi oameni au avut de suferit din cauza ideologiei şi încă îşi mai aduc aminte. Nu văd o diferenţă dramatică între mccarthism şi stalinism, de pildă, cu toate că scara e alta: Stalin a ucis milioane de oameni, americanii n-au făcut-o. Ideea generală e aceeaşi, la fel de înspăimîntătoare, de aceea sper ca, într-o zi, textul, povestea lui Bulgakov să fie cunoscută şi în Vest, şi ca ei s-o poată vedea la fel cum o facem noi.



I.P.: Cu excepţia spectacolului Sorry, aţi jucat în toate montările româneşti ale lui Yuriy Kordonskiy, de fiecare dată în roluri memorabile. Relaţia pe care-o aveţi cu el e rarissimă în teatrul de la noi.
Victor Rebengiuc: Nu cred că e rarissimă, e o relaţie care se înfiripă între un actor şi un regizor care au în comun nişte concepte, nişte idei, despre teatru în general. Iar Kordonskiy m-a cucerit prin realismul pe care-l propune în lucrul cu actorul, prin siguranţa lui; e un om calm, care ştie ce are de făcut – noi înotăm în gol, dar ştim că el e la cîrmă.
La Căsătoria, dar mai ales la Inimă de cîine am intrat în panică la un moment dat, mi se părea că merg prin hăţişuri, nu vedeam rolul. La Inimă... s-a şi întîrziat destul de mult din cauza problemelor tehnice ale spectacolului (de fapt, din cauza comodităţii sindicale, a deprofesionalizării personalului de scenă, care nu numai că nu ştie, dar nici nu iubeşte teatrul), făceam doar treceri de lumini şi nu mai repetam deloc. Yuriy m-a liniştit. Pînă la urmă a ieşit cum trebuia, dar a fost foarte greu, s-au aşezat lucrurile abia la primele spectacole – care au fost, de fapt, şi primele şnururi.
Într-adevăr, există o afinitate specială între noi; se vorbeşte acum despre actori-fetiş - ei bine, sînt bucuros să fiu actorul-fetiş al Kordonskiy.

I.P.: Profesorul Preobrajenski nu e, în interpretarea dvs., omul de ştiinţă rece şi raţional din nuvela lui Bulgakov, e mai degrabă un boem.
V.R.: E propunerea de personaj a lui Yuriy – un savant distrat, zăpăcit, care fredonează tot timpul. Cîntă tot timpul – serenada lui Don Juan, Aida...

I.P.: Lumea lui e cea a Aidei (scena operaţiei e populată la propriu de personaje din opera lui Verdi), nu a lui Schwonder.
V.R.: Nici nu mi-a trecut prin cap c-ar face parte din lumea lui Schwonder. Lumea asta îl agresează, îl intrigă şi-l sperie. Are un univers al lui, oameni cu care lucrează - personalul de acasă (Zina, Daria Petrovna, Fiodor, Bormenthal), un univers din ce în ce mai izolat din cauza lumii noi a lui Schwonder, la a cărei prelungire contribuie şi el, prin crearea lui Şarikov.

I.P.: Bormenthal nu e, în spectacol, un tînăr, ci un bărbat matur (Mircea Rusu); schimbă asta relaţia lui cu Filip Filipovici?
V.R.: Relaţia cu Bormenthal e aceeaşi, chiar dacă nu e, în spectacol, atît de tînăr cum ar trebui. Dar e acelaşi discipol devotat, care ar face orice pentru profesor – profesor care-l învaţă chiar şi cum să mănînce la masă şi ce fel de votcă e mai bună. Bormenthal are o datorie filială în a-l apăra pe profesor, în orice situaţie, şi o face.

I.P.: E Inimă de cîine un spectacol pe limba celor care-au trăit printre Schwonderi?
V.R.: E un atu în plus pentru cei care au trăit acele vremuri, şi cu atît mai dureros. Amintirea acelor vremuri mie unuia nu-mi face deloc plăcere şi găsesc un motiv în plus ca să le demasc, să scot vălul acestei aure nostalgice care văd că ne înconjoară trecutul. Vremurile cînd eram toţi egali şi nu aveam probleme, fiindcă statul ne asigura totul. Pentru cei care n-au trăit asta, e o şansă de a-şi da seama ce înseamnă o astfel de lume, ca să poată face orice să-i împiedice reapariţia.

(Interviuri preluate din Observator Cultural, septembrie 2005)