Virgil Nemoianu: Doinaş e important în forţa sa de zămislire a limbii române

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Virgil Nemoianu, fiind apropiat de membrii Cercului Literar de la Sibiu, l-aţi cunoscut bine pe omul şi scriitorul Doinaş, despre care aţi scris şi o carte. Când l-aţi cunoscut şi cum a evoluat, de-a lungul timpului, amiciţia dumneavoastră? Soţia poetului lua parte la vreunul din conclavurile scriitoriceşti?

Virgil Nemoianu: Să încep cu ultima parte a întrebării. Cerchiştii se întâlneau rar cu toţii, deşi cei mai mulţi se mutaseră la Bucureşti, iar ceilalţi veneau des în capitală. Motivele sunt lesne de înţeles: orice întâlnire mai coerentă de acest fel, periodic repetată, devenea suspectă autorităţilor totalitare ale vremii şi adânc periculoasă. Tocmai din acest motiv, când ele aveau loc, veneau totdeauna şi soţiile. În primul rând, acesta era un bun alibi: întâlnire de familie/ familii şi gata. Dar apoi se întâmpla şi că aceste soţii erau nişte femei cu totul ieşite din comun ca inteligenţă, frumuseţe, proeminenţă socială. Alături de Irinel Liciu, se pot iute pomeni Eta Boeriu (poet şi traducător inegalat al Divinei Comedii), Sorana Coroamă (regizor de frunte), Doti Stanca (admirabilă actriţă), Steluţa Nemoianu (pianistă de nivel naţional), Delia Giurgiu (anglistă şi profesoară poliglotă), Nell Nasta şi Zorina Regman, de mare iuţeală a minţii şi cunoştinţe ample, şi altele încă.

Căsătoria între Irinel Liciu şi Doinaş a durat, cum se ştie, aproape 44 de ani. Ea nu a fost lipsită de furtuni maritale, mai ales în primii 10 ani. Era vorba aici de legătura între două personalităţi extrem de bine conturate, definite şi destul de net diferite; oameni care se iubeau, dar care erau totuşi altfel! În consecinţă, a luat naştere o întreagă dialectică complexă. Irinel a renunţat curând (şi fără urmă de regret sau resentiment!) la strălucita ei carieră artistică şi la gloriile vieţii publice. Cerea însă implicit un echivalent: o modificare oarecum asemănătoare a partenerului conjugal. Modificare pe care a obţinut-o, dar nu fără greutăţi şi dispute. O căsătorie creştină în integritatea şi seninătatea ei, o simbioză totală, s-a instalat abia în a doua jumătate a acestei uniuni care, atunci, a devenit chiar simbiotică, după ce fusese numai pasionată (de ambele părţi, de fapt) în prima jumătate.

Vezi, feministele din ziua de azi din România tot caută să imite, şi anume ce e mai prost, feminismul apusean: jargonul urii de clasă, apoi un soi de văicăreală, pretenţii şi câte şi mai câte. De fapt, în istoria română (mai neclar în moravurile sociale!), rolul femeilor a fost mare şi bine recunoscut, chiar dacă nu şi totdeauna lăudat. Aş prefera să văd o critică feministă punând mâna pe carte (cum fac cele mai bune din colegele apusene) şi producând studii convingătoare, substanţiale despre contribuţia istorică, culturală a femeilor, atunci când e trecută cu vederea. Uite, să luăm cazul lui Maiorescu: peste tot îl vedem proclamat drept rece, raţionalist olimpic, sever etc. Or, de fapt, eu am convingerea că omul era foarte fierbinte şi chiar cinic erotic şi că femeile au jucat un rol foarte mare în viaţa lui şi i-au influenţat cariera, de la contesa Coronini şi de la scandalul (?) şcolar din tinereţe până la surorile Kremnitz şi la Ana Rosetti, ca să nu mai vorbim de altele.

Tot aşa, Doinaş era un om de un debordant erotism, de o puternică sexualitate pe care el, uneori, o lega de creativitatea sa poetică: subconştient, alteori chiar articula verbal această convingere. (Nu e singurul în istoria literaturii lumii sau a istoriei artelor.) Deci era vorba şi de nivelul ideal, şi de nivelul concret-fizic. Oricum, alt motiv de conflictualităţi. Şi alt domeniu biografic-literar aproape complet ignorat.

Eu am intrat în legătură cu Cercul Literar prin Negoiţescu, prin alţi prieteni, am fost colosal de impresionat de abundenţa intelectuală şi culturală de acolo, am devenit curând un intim al familiei Doinaş, mergeam adesea, seară de seară, uneori ca să lucrăm, căci citeam împreună, traduceam, am publicat, mai târziu am scris o carte (singura monografie de până acum, parcă – nici mie nu-mi vine să cred!), l-am introdus în enciclopedii importante din Apus; prezenţa în casa lor era o delectare imensă, o mângâiere şi o întărire a mea în acele decenii grele. Pe de altă parte, asistam la această viaţă de familie, la această dialectică, cum i-am zis, destul de uluit, năucit, eram foarte tânăr, nu cred că înţelegeam nici jumătate din ce se petrecea (în astfel de cazuri, ştiinţa de carte nu te prea ajută, mai curând experienţa de viaţă pe care n-o prea aveam), a trebuit să treacă ani mulţi până să înţeleg despre ce e vorba, cum se desfăşoară lucrurile.

Doinaş era un om care s-a reinventat de mai multe ori. Chiar şi pseudonimul literar ales e folosit în literatură numai în Mioriţa lui Alecsandri, pe câte ştiu. Cineva care nu-l cunoştea bine a făcut observaţia bună: Te uitai la el şi ţi se părea că e un om căruia i-ar fi imposibil să spună ceva ce nu poate fi inteligent!. Altcineva spunea despre Irinel: Avea un zâmbet dulce şi ironic totodată. Irinel era extrem de veselă, de vitală. Felul morţii riscă să schimbe această imagine. Eu unul însă mă gândeam că unele aspecte, neintenţionate poate, de kitsch de la înmormântare, cu onoruri militare şi altele ar fi făcut-o să râdă la nesfârşit. După cum, tot bizară a fost alegerea poemului (de altfel foarte frumos) Astăzi ne despărţim, repetat la nesfârşit în presă: acesta e un poem de dragoste, între doi oameni (scris cu mult înainte ca viitorii soţi să se fi cunoscut sau să fi auzit măcar unul de celălalt); mai potrivite ar fi fost de pildă tonalităţile grave, solemne din Funeraliile lui Demetrios (poem scris cam în aceeaşi perioadă).


D. C.-E.: Cât timp Ştefan Aug. Doinaş a suferit marginalizarea din considerente politice, Irinel Liciu a fost cea care l-a sprijinit cel mai mult, poetul vorbind, retrospectiv şi cu umor amar, despre statutul său de prinţ consort. Puteţi evoca, din confesiunile lui, acea perioadă?

V. N.: Uite, mie mi se pare un act bizar şi un act de ignoranţă când îi văd pe diverşi critici care tot repetă papagaliceşte diferite clişee: clasicist, neo-romantic, nobil, aulic, olimpic, despre Doinaş. Oamenii aceştia par să n-aibă habar că Doinaş era copil de la ţară (fie el chiar de chiabur), iar încă pe la 30 şi ceva de ani era un om, da, destul de necioplit. Nu din punct de vedere intelectual: cunoştea multă literatură (universală, ca şi română), cunoştea istoria filozofiei în chip serios, că doar avusese studii excelente, cu oameni de valoare, cu colegi de valoare. Dar abia când s-a căsătorit a început să se modeleze personalitatea lui, cea nouă, şi anume în chip decisiv sub influenţa soţiei sale, aşa cum spuneam. Zone întregi existenţiale: artele, muzica, gustul în sine, comportamentul social, manierele, moda, toate acestea au fost insinuate sau chiar impuse de Irinel Liciu. Apoi el a devenit mult mai deschis politic şi existenţial decât fusese în trecut. Doinaş a fost, sigur, un liberal încă din tinereţe, dar ideologic era cam indiferentist, da, acesta e cuvântul. Irinel, care era mult mai progresistă, l-a făcut să accepte cu normalitate perfectă grupuri care, în România de atunci, nu erau prea tare prizate: inclusiv homosexuali, evrei şi alţii. Sigur, el era potenţial deschis spre astfel de acceptări, deci nu a fost vorba aici de o luptă între ei.

Mai e şi aspectul religios. Doinaş, băiat dintr-o comunitate ţărănească, era, normal, credincios în mod convenţional; credea, în principiu, în Dumnezeu, ţinea câteva sărbători, respecta religia şi cam atât (cum e de multe ori cazul la români). Irinel era o persoană profund religioasă, avea superstiţiile ei, dacă vrei, dar intrase de mult într-un soi de misticism admirabil, citea texte teologice (ea, care altminteri nu era o vorace cititoare nici măcar de literatură). Ea l-a atras pe Doinaş spre o atitudine mult mai religioasă, nu prin presiune, ci pur şi simplu prin forţa exemplului. Compară poezia târzie cu cea timpurie şi ai să vezi îndată deosebirea. De aceea, repet, o istorie a acestui mare creator literar român nu se poate imagina ca lumea fără a înţelege simbioza dintre ei doi, vasele acestea comunicante. Eu am sugerat asta de vreo două ori în cartea mea, dar acum, după dispariţia lor, mă întreb cum şi cine ar putea realiza un studiu de acest fel.


D. C.-E.: Cât de puternice erau legăturile dintre cerchişti? Afectau ele în vreun fel viaţa personală a membrilor Cercului?

V. N.: M-a izbit de la început (când i-am cunoscut, adică prin '58-'59) cât de uniţi sau solidari erau (după cam 20 de ani de colaborări), între ei, membrii Cercului Literar – şi au rămas tot aşa încă vreo alţi 20 de ani, abia apoi au început să se risipească, unii au încetat din viaţă mai devreme (Radu Stanca, Ovidiu Cotruş). Erau construiţi pe un fond filozofic comun. Eu l-am numit, undeva, un amestec de neoplatonism şi de neokantianism, iar apoi erau (aproape toţi) pro-modernişti. Cam toţi căutau o sinteză între culturile şi tradiţiile latine şi cele de sorginte germană. Deci problematica lor era comună, chiar dacă nu totdeauna şi răspunsurile pe care le ofereau. Conversaţia lor comună, contactele neîncetate contribuiau la asta. Erau foarte anti-comunişti, de fapt aproape toţi avuseseră de suferit, într-un fel sau altul, iar cariera lor fusese blocată, întârziată de acel odios regim. Îşi citeau reciproc scrierile şi le criticau, ca într-un fel de cenaclu dispersat, ca să zic aşa. În plus, fiecare avea legături intelectuale şi în afară: cu familia Şora, cu familia Mocanu, cu unii membri din cercul Noica, cu scriitorii mai tineri (şaizecişti, cu Costi Ţoiu, cu Florian Potra, cu Stere şi Gabriel Popescu, cu Aurel Stroe, ocazional cu Breban, Nina Cassian şi Ovid Crohmălniceanu (pe-atunci figuri importante), cu arhimandritul Andrei Scrima, cu violonistul şi omul de litere Mihai Constantinescu, criticul încă tânăr, Grigurcu şi încă mulţi alţii; nici nu mai vorbesc de acei ardeleni, foşti membri ai Cercului care îşi aleseseră alte meserii (medicale de pildă: Iencica, Artur Dan, Telea şi alţii), care au rămas legaţi de ei. Deci psihologicul şi culturalul se împleteau.


D. C.-E.: Aţi publicat un volum de corespondenţă cu Ion D. Sîrbu, creator şi tip uman cu totul diferit de formula Doinaş. Cum evaluaţi posteritatea celor doi scriitori?

V. N.: La drept vorbind, deosebirea dintre Sîrbu şi Doinaş nu e chiar atât de mare. Fundamentele rămân aceleaşi: o origine socială modestă, o cunoaştere din interior a mentalităţilor şi cutumelor locale, nişte studii academice asemănătoare (fuseseră discipoli comuni lui Blaga, D.D. Rşoca, Liviu Rusu), o deschidere spre tot ce e cosmopolit şi european, un efort neîncetat de a găsi numitorul comun între cele două părţi sau modalităţi principale ale României (despărţite de Carpaţi), apoi un puternic raţionalism îmbinat cu ironie şi totuşi sensibil la transcendenţă. Sigur, Sîrbu era mai radical, mai tăios, mai sarcastic. Sîrbu a fost de la început şi a rămas toată viaţa un om de stânga, un fiu al clasei muncitoare, deşi la modul special pe care l-a prins chiar el în formula adesea repetată că cele două mari influenţe din viaţa lui au fost tatăl său, miner sindicalist, şi Lucian Blaga, filozof vizionar. Doinaş a fost, din capul locului, liberal şi asta a rămas. Am fost întrebat adesea de ce au fost cerchiştii liberali (marea lor majoritate; chiar Revista lor a apărut, în parte, cu subsidii în secret transmise din partea liberalilor; iar şeful direct al lui Doinaş era oratorul, literatul şi omul politic Mihai Fărcăşanu, liberal georgist pe care, decenii mai târziu, am avut onoarea de a-l cunoaşte bine la Washington, de a-i păşi adesea pragul casei). Vezi, oamenii aceştia, atât de tineri pe atunci, nu voiau cu nici un chip să fie nici fascişti, nici comunişti. Logic ar fi fost să fie naţional-ţărănişti: ei de fapt îi respectau pe Iuliu Maniu, pe cei doi Haţieganu sau stânga intelectuală, naţional-ţărănistă, de dincolo de munţi. Dar naţional-ţărănişti erau părinţii şi bunicii lor, tot establishment-ul din Ardeal. Or, ei se concepeau rebeli. Atunci nu mai rămânea (prin eliminare) decât soluţia liberală. Plus că liberalii aveau acolo, în Ardeal, o imagine mai europeană, mai deschisă spre lume, nu strict provincială. Mai era uneori şi o chestiune de familie: tatăl lui Doinaş era ataşat liberalilor (ca bătrânul Moromete), unchiul şi părinţii lui Regman, tot aşa etc. (În schimb, verii Stanca proveneau din protipendada provincială a vechiului Partid Naţional, tot aşa, multe din rudele mai vârstnice ale lui Negoiţescu.)

Care va fi viitorul canonic al celor doi scriitori de care întrebi? Aici ne lansăm în speculaţii. Eu cred că Doinaş e atât de important în lupta sa cu limba română, în forţa sa de zămislire şi de frământare a materialului acesteia, încât va fi aproape imposibil de ocolit în viitor. Sîrbu era mult mai ancorat în contemporaneitatea sa. Dar, şi în cazul lui Sîrbu, cred că cel puţin atâta vreme cât în România va exista această tensiune între local şi universal (adică în tot viitorul previzibil), scrisul său va rămâne de interes durabil, căci el o exprimă în modul cel mai pasionant.


D. C.-E.: Într-o versiune contrafactuală a istoriei, care credeţi că ar fi fost destinul lui Ştefan Aug. Doinaş dacă el nu s-ar fi suprapus, atâtea decenii, regimului comunist?

V. N.: Iată o întrebare foarte ingenioasă, la care nu m-aş fi gândit! Cred că avem însă anumite indicii după care putem schiţa un răspuns. La o vârstă foarte fragedă, 20 şi puţini de ani, volumul de debut al lui Doinaş era premiat şi copleşit de laudele unor Cioculescu, Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, mă rog, toată elita lovinesciană care se mai putea încă manifesta. Presupunem că fertilitatea generativă i-ar fi fost cam aceeaşi în cele două universuri paralele şi alternative pe care le propui. Mulţi colegi ai săi ar fi funcţionat şi în celălalt univers drept stimul şi sprijin: Balotă ar fi fost un profesor universitar de frunte, Sîrbu şi Enescu mergeau şi ei pe o cale universitară, Negoiţescu şi Regman ar fi ajuns să conducă importante reviste literare etc. Se ridică însă un mare, un imens semn de întrebare: oare fără suferinţa fioroasei ere bolşevice, fără tortura luptei cu limba, fără toată frământarea psihologică, politică, lingvistică, vizionară a acestor decenii prin care a trecut el (şi un popor întreg, desigur), ar fi fost această poezie la fel de bogată şi interesantă? Îmi vine să cred că nu şi să repet aforismul german citat şi altădată: Cenzura rafinează stilul, precum duelul, bunele maniere.


D. C.-E.: În finalul acestui interviu, v-aş ruga să evocaţi un episod luminos din trecutul prieteniei Dvs. cu Ştefan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu.

V. N.: Aş putea să citez câteva sute de momente, cumva în continuitatea şi unificarea lor, dar hai să aleg unul. Pe la începutul anilor '70 ne-am hotărât să facem o excursie comună în ţară: soţii Doinaş / Irinel, eu şi soţia mea, Negoiţescu şi soţii Cornel/ Zorina Regman, cu două Dacii, una condusă de Irinel, cealaltă de Cornel. Am luat-o la nord, cu opriri la Fălticenii lui Lovinescu, la Mirceştii lui Alecsandri, la Piatra-Neamţ şi la vreo două mănăstiri din zonă, apoi la mănăstirile din nordul Moldovei, prin Bucovina (câtă era, câtă este!), spre Maramureş, Baia-Mare şi parcă Satu-Mare; apoi, spre sud, prin zona Năsăudului, cu oprire la Daneşul lui Regman, Sighişoara, Braşov şi împrejurimi – înapoi la Bucureşti. A fost formidabil: eu ştiam că mă voi expatria curând şi era un fel de nostalgic tur de orizont, cu dragoste şi melancolie, ei erau încă oameni tineri (noi aveam 20/ 30 de ani, ei încă 45/ 50 de ani), cu toţii eram prinşi în buna dispoziţie, ironie şi admiraţie totodată. Turul proprietarului, dar la despărţire. Doinaş era conducătorul implicit: el ne-a găsit reşedinţa şi masa (superb păstrăv afumat) la o casă a partidului în Bucovina, el a rezolvat cu miliţia locală furtul unei roţi de maşină. Pentru mine, câtă dragoste am sau nu am faţă de România, în ansamblu (adică nu numai faţă de nişte mici locuri precise), aici o găsesc. A fost un fel de blând zenit românesc: natura, cultura, religia, învăluite în admiraţie, ironie, tristeţe.

(Interviu preluat din Adevărul Literar şi Artistic, iunie 2002)